Familia, Mama si copilul

[lore86]

Cand aveam bebelusi ma gandeam:"Doamne, abia astept sa creasca sa se usureze greutatile",cu toate ca mamicile imi spunea"Copii mici, probleme mici, copii mari probleme mari."

Dar mi-am dat seama ca aceea e una dintre cele mai usoare perioade. Cand creste, lucrurile se complica. Incepe sa isi contureze personalitatea.Iar tu trebuie sa cladesti pe ea, nu sa o nivelezi sa ajunga ca si tine. Ecuatia cu o necunoscuta e floare la ureche, dar in ecuatia cu trei necunoscute iti prinzi urechile. Temperamente diferite,caractere diferite, gusturi diferite....Devine dificil sa gasesti calea de mijloc, sa ii impaci pe toti.
plus ca apare o alta problema mare: tu il formezi cum ti-l doresti, insuflandu-i ideile tale, conceptile tale. Dar cand conceptiile tale se bat cap in cap cu lumea exterioara, desacralizata oare ce va face copilul? Va putea sa lupte cu o lume intreaga tinand sfaturile mamei, si implicit ale Bisericii, sau se va lua cu valul, pe principiul majoritatea are dreptate?
Oare in sufletul curat va ramane vesnic amintirea momentelor sfinte ale copilariei, cand mergea cu mamica de manuta la Biserica,se ruga seara de seara, facea milostenie dupa puteri, statea la sfintele slujbe si cate trei ceasuri, cu toate ca mai intervenea si foiala, plictisul? Sau va uita toate acestea, considerandu-le invechite, demodate?

M-as bucura sa primesc raspunsuri frumoase, ca acea samanta va rodi candva.
Eu cred asta. Ar putea cineva sa imi intareasca convingerea cu un exemplu concret?

[Lucian008]

În prealabil postat de lore86

plus ca apare o alta problema mare: tu il formezi cum ti-l doresti, insuflandu-i ideile tale, conceptile tale. Dar cand conceptiile tale se bat cap in cap cu lumea exterioara, desacralizata oare ce va face copilul? Va putea sa lupte cu o lume intreaga tinand sfaturile mamei, si implicit ale Bisericii, sau se va lua cu valul, pe principiul majoritatea are dreptate?

Asta e si problema mea. Cum imi voi educa eu copiii? Daca eu ii insuflu copilului cele corecte, dar lumea de afara e diferita cum se va integra in societate? Nu va fi izolat? Nu vor aparea tulburari de personalitate fiind diferit si posibil respins de ceilalti? Din pacate nu am gasit un raspuns.

[Floare alba]

Aceasta cred ca este o problema pe care si-o pune orice parinte cu dragoste si frica de Dumnezeu cand se gandeste la viitorul copiilor lui. Ce vor face intr-o lume condusa exclusiv de bani si de coruptie, vor putea ei sa-si gaseasc o cale intru Dumnezeu?
Si cu toate acestea istoria ne invata ca desi intotdeauna au existat aceste plagi, oamenii nu au renuntat de a-si creste copiii intr-un mod crestinesc.
Eu personal, la intrebarea copiilor "Cum au aparut oamenii?" le-am spus si varianta cu Darwin (ceva mai tarziu evident), incepand cu "sunt unii oameni fara dragoste de Dumnezeu care cred ca oamenii au aparut din maimuta..." si amandoi mi-au raspuns "ce prostie!"
De aceea eu cred ca nu trebuie sa lasam jos armele si sa continuam sa ne crestem copiii cu dragoste si frica de Dumnezeu, cu rugaciune si cu exemplu propriu, caci stim cat de mult insemna fiecare din acestea. Iar restul sa il lasam in grija Lui, ca daca ne facem prea multe griji putem cadea in extrema cealalta.

În prealabil postat de Lucian008

Asta e si problema mea. Cum imi voi educa eu copiii? Daca eu ii insuflu copilului cele corecte, dar lumea de afara e diferita cum se va integra in societate? Nu va fi izolat? Nu vor aparea tulburari de personalitate fiind diferit si posibil respins de ceilalti? Din pacate nu am gasit un raspuns.

Pentru problema asta cred că e bine să ceri sfatul celor care au deja această experienţă. Unul dintre ei este ioan cezar. De altfel, dacă vede acest mesaj îl rog să răspundă chiar aici, pentru folosul tuturor.

În prealabil postat de Lucian008

Asta e si problema mea. Cum imi voi educa eu copiii? Daca eu ii insuflu copilului cele corecte, dar lumea de afara e diferita cum se va integra in societate? Nu va fi izolat? Nu vor aparea tulburari de personalitate fiind diferit si posibil respins de ceilalti? Din pacate nu am gasit un raspuns.

Taina casatoriei iti da raspuns la aceste intrebari. Daca parintii ar trai o viata curata (trupeste si sufleteste), potrivita cu firea, toate aceste probleme ar disparea. Aici este un subiect mai sensibil pe care putini vor sa-l inteleaga si sa-l accepte. "Luaţi aminte părinţilor, că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi aveţi sau vreţi să-i aveţi. Sunteţi răspunzători de ei şi de toată viaţa lor, căci cum le-aţi dat-o aşa o au!"

Parintii sa faca ceea ce tine de ei si restul sa lase in seama lui Dumnezeu.
Copilul nascut, crescut si educat intr-o famlie care dus o viata curata, va sti sa deosebeasca binele de rau, va sti sa se se fereasca cele rele fara a fi vatamat. In copiii veniti dintr-o vetuire curata a casatoriei, precumpanesc inclinarile bune si nu-i biruie imprejurarile rele ale mediului, pe care eventual l-ar găsi si, poate ca, chiar împotriva acestui mediu sunt randuiti. Ei sunt de mici mai stravezii spre Dumnezeu.

Cat despre izolare nici nu poate fi vorba, va avea grija Dumnezeu sa-si gaseasca copii pe masura lui - nu trebuie sa ne facem noi griji in acesta privinta.
"Spre a vedea cu ochii o minune ca aceasta, e o singură cale de urmat: viaţa curată – potrivită cu firea – care ajută şi oamenilor, şi-I ajută şi lui Dumnezeu ca să ne poată ajuta. Nu-i alt chip obişnuit de-a surpa zidul şi de-a subţia vălul ce desparte pe oameni de Dumnezeu şi bagă haosul în zidire. Căci acesta este păcatul desfrâului şi a toată fărădelegea, care întârzie sau face cu neputinţă arătarea şi desăvârşirea vieţii lui Hristos în noi."

“E o ciudată ruşine de oameni în a te face mai bun. Iar îndrăzneala de-a sluji lui Dumnezeu şi a-i îndemna şi pe ei să-I slujească, de cele mai multe ori te pune în primejdie cu oamenii. E frica oii de lup. Dar dacă Iisus S-ar fi înfricoşat de oameni şi de iad, ce s-ar mai fi ales de nădejdea noastră? Precum în trupul lui Iisus se ascunde Dumnezeu, aşa şi în făptura creştinilor se ascunde Hristos. Aici e minunea, că oile biruie lupii, oricât de mare le-ar fi haita”.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Lucian008

Asta e si problema mea. Din pacate nu am gasit un raspuns.

Răspunsul îl puteţi găsi în învăţătura Domnului nostru.

Cum imi voi educa eu copiii? Daca eu ii insuflu copilului cele corecte, dar lumea de afara e diferita cum se va integra in societate? Nu va fi izolat? Nu vor aparea tulburari de personalitate fiind diferit si posibil respins de ceilalti? [/quote]

Noi credem că cei buni sunt răsplătiţi, iar cei răi sunt pedepsiţi. Această credinţă are două laturi: una pur spirituală, metafizică, în care răsplata, respectiv pedeapsa se referă la starea sufletelor (şi, în final, şi trupurilor) după moarte. Dar cealaltă este latura temporală: drepţii îşi preimesc răsplata, iar răii pedeapsa, de regulă, încă din lumea aceasta. Uneori mai târziu decât am vrea, alteori altfel decât ne-am aştepta, fiindcă Cel care împarte dreptatea ne excede atât în răbdare, cât şi în imaginaţie.

Dar, mai devreme sau mai târziu, drepţii îşi primesc răsplata, iar răii pedeapsa în lumea temporală. Legea lui Dumnezeu are, printre altele, următoarele două însuşiri care o fac diferită de legea oamenilor:
1) este simplă. Oricine, chiar şi un corigent de la Şcoala Ajutătoare, are capabilitatea de a pricepe Legea lui Dumnezeu. A se compara cu legile tot mai absconse, mai lungi şi mai încâlcite care apar în zilele noastre. Acestea aproape că nu mai sunt legi ale oamenilor, ci legi ale avocaţilor, din moment ce trebuie să fie cineva avocat ca să le priceapă.

2) legea lui Dumnezeu protejează. Un tânăr pacient de al meu va muri curând, la doar 34 de ani. SIDA. Ce a făcut el rău, ce a făcut ca să merite o astfel de pedeapsă temporală ? Un fleac: a încălcat Legea lui Dumnezeu, articolul cu privire la curăţia trupească. Scris este: "plata păcatului este moartea", iar, până la avea un complicat înţeles metafizic, acest verset are, uneori, un înţeles foarte propriu.

Izolat ? Respins de ceilalţi ? Va fi, de zeci de ori. Este sluga mai presus decât Stăpânul ? "Şi pe voi vă vor batjocori" ne avertizează Stăpânul nostru. Da, numai că acel context în care El spune asta este contextul Fericirilor.

Într-o excepţională postare, un utilizator al forumului care a ales, să sperăm doar pentru o perioadă, tăcerea, ne spune că sunt două lumi: a celor cu Dumnezeu şi a celorlalţi sau "lumea" pur şi simplu. Dumnezeul nostru ne cheamă să nu fim ai lumii. Dar să fim în lume, ca fermentul în aluat.

Lăudat fie Domnul !

[glykys]

În prealabil postat de Lucian008

Asta e si problema mea. Cum imi voi educa eu copiii? Daca eu ii insuflu copilului cele corecte, dar lumea de afara e diferita cum se va integra in societate? Nu va fi izolat? Nu vor aparea tulburari de personalitate fiind diferit si posibil respins de ceilalti? Din pacate nu am gasit un raspuns.

Lucian, uite, eu iti vorbesc din experienta mea de fost copil, nascut si crescut intr-o familie credincioasa, obisnuit de mic cu biserica si cu viata crestineasca, ma rog, cat s-au silit ai mei sa o duca. Acum am ajuns adult, vorba aia, la varsta cand imi doresc sa imi intemeiez o familie (care se va face nu asa, ca am aproape 24 de ani si e musai sa o fac acum cu cine se nimereste si de cine sunt indragostita, ca altfel raman fata batrana si nu sunt in randul lumii, ci cu multa socoteala, cand si cu cine va dori Dumnezeu).

Vreau sa iti spun, fara falsa modestie, ca pentru mine a contat enorm nu cicaleala alor mei (fa asa, nu face asta...), desi a fost si asta, chiar din belsug, dar tot faceam ce voiam eu. Nu! Pentru mine, a contat enorm exemplul personal alor mei, mai ales al bunicii. Pentru ca daca propovaduiau ceva ce nu faceau sau ma invatau pe mine ceva ce nu era prezent in comportamentul lor, aliluia, si-ar fi pierdut increderea mea! Oricum ii tachinam de fiecare data cand descopeream ceva in neregula: aha, mie imi zici asta, dar tu de ce nu faci acum asa? :)) Si de cele mai multe ori, nu cautau justificari, ci se conformau teoriei proprii, chiar daca le venea mai greu.

Conteaza oamenii cu adevarat credinciosi, practicanti oricand si in toate aspectele vietii, nu doar duminical. Copilul mic imita tot ce vede in jur si este mare lucru, zic eu, ca un copil sa considere, si dupa varsta copilariei, dupa ce a cunoscut niste oameni si a trecut prin medii diferite, ca tot ai lui sunt cele mai bune modele, sa se gandeasca: mai, in aceasta situatie, ce ar fi facut mama, tata, bunicul, matusa? Pai daca cei din casa injura, te mai miri ca invata si ala mic sa injure! Ai mei, si in special, bunica, au avut foarte multa rabdare cu mine si nu m-au lasat niciodata de capul meu, mereu m-au sfatuit, m-au intrebat ce se intampla la scoala, ce se intampla in cutare loc unde am fost, cum sunt oamenii aceia... Acum, desi erau destul de izolati si m-au ferit cat au putut ei de diverse influente nefaste - tin totusi sa precizez ca in vremea copilariei mele, parca nu era atata golanie cum vad acum - si desi am fost si eu un copil cuminte si retras, care nu ma inhaitam cu oameni dubiosi si cu toti nebunii, ci preferam sa citesc tot ce imi pica in mana, totusi, fireste ca am vazut ca nu multi duc viata pe care o duc ai mei si ma miram destul de tare. Mereu prajitura din casa lui X e mai buna decat prajitura pe care o mananci acasa. Insa atractia aceasta a necunoscutului nu se dovedea mai puternica si de lunga durata fata de ceea ce gaseam acasa. Cum m-am pomenit de mica, asa am ramas, ba chiar am incercat sa imi adancesc cunostintele, si am inceput sa citesc despre credinta noastra, sa vad ce semnificatie au anumite lucruri, curioasa cum sunt din fire. Mi-a placut foarte mult sa citesc si sa invat. Conteaza si sa ai carti bune in casa si icoane si sa fie asa, o atmosfera. Pai daca eu citisem si rascitisem de la 10 ani "Pelerinul roman", nu am dat sfaturile parintelui Cleopa pe prea multe mici placeri adolescentine. Ce daca multi colegi fumau, cand in carte scria clar ca e pacat sa fumezi si sunt atatea pilde? Sau sa desfranezi? Sau sa bei?Si daca aveai atatea pilde? Si, mai ales, daca te urmareau niste rugaciuni? Nu puteai sa te abati prea mult, ceva nu te lasa sa cazi.
Am fost invatata ca daca nu inteleg ceva, sa intreb, sa caut sa aflu, si, incapatanata cum sunt, nu ma lasam pana nu aflam raspunsul. De pilda, cand eram tare micuta, de 3-4 ani, tot auzeam cantandu-se la biserica "de-acum si pana-n veaaaa..." Si tot ii intrebam pe ai mei ce inseamna "vea" si nu stiau ce sa imi zica, se gandeau la "vrea", la "avea", dar nu avea nici un sens in capul meu. Erau exasperati, de cateva zile le puneam aceeasi intrebare. Pana le-am zis de cantarea din biserica si bunica a declarat usurata ca ala e "veac" si nu "vea" si inseamna intotdeauna. Tare multumita am fost, ca stiam si eu acum ce se canta si ce semnificatie are, desi tot "veaaa" auzeam.

Nu-i vorba, ca atunci cand am crescut marisoara, preferam sa ma uit la desene animate sau la Xena in loc sa merg la biserica (deh, daca nu scria nimic in Pelerin despre desene animate), dar cand ii vedeam pe toti ca se totb roaga de mine si ca plecau la biserica si ma lasau singura, imi calcam si eu pe inima... pana tot asa, ducandu-ma mereu, a inceput sa imi placa iarasi.

Apoi, in liceu si in facultate mi-am facut niste prieteni buni foarte credinciosi, de la care am invatat anumite lucruri folositoare, care m-au indreptat spre niste lecturi, apoi m-am intarit in credinta... si iata-ma-s adult, incercand si eu sa merg pe calea cea stramta, pe calea pe care au mers ai mei si pe care vreau sa ii duc si pe viitorii mei copii, daca va fi voia Domnului.

Deci din experienta si din lecturi, iti spun, conteaza foarte mult structura sufleteasca a parintilor, comportamentul lor (copiii observa tot, nu le scapa nimic), exemplul lor de viata, rabdarea si invataturile, dar si rugaciunile pentru copii. Conteaza sa ai un mediu crestinesc, prieteni cu aceleasi preocupari, si unul singur care se duce la biserica din toata clasa, tot e bine, simti ca nu esti singur. Bine, mai conteaza si fondul genetic al copilului, mai conteaza si intensitatea factorilor cu care vin in contact si multe pe care nu prea ai cum sa le preintampini, doar sa fii cu credinta si cu rugaciune ca Dumnezeu vede si binecuvinteaza stradania ta.


Dar asa, sa zici din start ca degeaba le dau eu educatie crestineasca, pentru ca dupa niste ani, mai multi sau mai putini, se va alege praful, mi se pare semn de mare necredinta. O fi multa rautate in jur, dar Dumnezeu e sus.

Lore, eu cred ca ai tai copii nu se vor abate de la calea in care i-ati crescut. Un sentiment cu adevarat autentic de credinta, pe care o simt in postarile tale, nu o superficiala poleiala de religiozitate, nu se duce asa de usor, inghitita de vremurile in care traim.

Sa iti dea Domnul copii buni si credinciosi, Lucian!

[lore86]

În prealabil postat de glykys

Lucian, uite, eu iti vorbesc din experienta mea de fost copil, nascut si crescut intr-o familie credincioasa, obisnuit de mic cu biserica si cu viata crestineasca, ma rog, cat s-au silit ai mei sa o duca. Acum am ajuns adult, vorba aia, la varsta cand imi doresc sa imi intemeiez o familie (care se va face nu asa, ca am aproape 24 de ani si e musai sa o fac acum cu cine se nimereste si de cine sunt indragostita, ca altfel raman fata batrana si nu sunt in randul lumii, ci cu multa socoteala, cand si cu cine va dori Dumnezeu).

Vreau sa iti spun, fara falsa modestie, ca pentru mine a contat enorm nu cicaleala alor mei (fa asa, nu face asta...), desi a fost si asta, chiar din belsug, dar tot faceam ce voiam eu. Nu! Pentru mine, a contat enorm exemplul personal alor mei, mai ales al bunicii. Pentru ca daca propovaduiau ceva ce nu faceau sau ma invatau pe mine ceva ce nu era prezent in comportamentul lor, aliluia, si-ar fi pierdut increderea mea! Oricum ii tachinam de fiecare data cand descopeream ceva in neregula: aha, mie imi zici asta, dar tu de ce nu faci acum asa? :)) Si de cele mai multe ori, nu cautau justificari, ci se conformau teoriei proprii, chiar daca le venea mai greu.

Conteaza oamenii cu adevarat credinciosi, practicanti oricand si in toate aspectele vietii, nu doar duminical. Copilul mic imita tot ce vede in jur si este mare lucru, zic eu, ca un copil sa considere, si dupa varsta copilariei, dupa ce a cunoscut niste oameni si a trecut prin medii diferite, ca tot ai lui sunt cele mai bune modele, sa se gandeasca: mai, in aceasta situatie, ce ar fi facut mama, tata, bunicul, matusa? Pai daca cei din casa injura, te mai miri ca invata si ala mic sa injure! Ai mei, si in special, bunica, au avut foarte multa rabdare cu mine si nu m-au lasat niciodata de capul meu, mereu m-au sfatuit, m-au intrebat ce se intampla la scoala, ce se intampla in cutare loc unde am fost, cum sunt oamenii aceia... Acum, desi erau destul de izolati si m-au ferit cat au putut ei de diverse influente nefaste - tin totusi sa precizez ca in vremea copilariei mele, parca nu era atata golanie cum vad acum - si desi am fost si eu un copil cuminte si retras, care nu ma inhaitam cu oameni dubiosi si cu toti nebunii, ci preferam sa citesc tot ce imi pica in mana, totusi, fireste ca am vazut ca nu multi duc viata pe care o duc ai mei si ma miram destul de tare. Mereu prajitura din casa lui X e mai buna decat prajitura pe care o mananci acasa. Insa atractia aceasta a necunoscutului nu se dovedea mai puternica si de lunga durata fata de ceea ce gaseam acasa. Cum m-am pomenit de mica, asa am ramas, ba chiar am incercat sa imi adancesc cunostintele, si am inceput sa citesc despre credinta noastra, sa vad ce semnificatie au anumite lucruri, curioasa cum sunt din fire. Mi-a placut foarte mult sa citesc si sa invat. Conteaza si sa ai carti bune in casa si icoane si sa fie asa, o atmosfera. Pai daca eu citisem si rascitisem de la 10 ani "Pelerinul roman", nu am dat sfaturile parintelui Cleopa pe prea multe mici placeri adolescentine. Ce daca multi colegi fumau, cand in carte scria clar ca e pacat sa fumezi si sunt atatea pilde? Sau sa desfranezi? Sau sa bei?Si daca aveai atatea pilde? Si, mai ales, daca te urmareau niste rugaciuni? Nu puteai sa te abati prea mult, ceva nu te lasa sa cazi.
Am fost invatata ca daca nu inteleg ceva, sa intreb, sa caut sa aflu, si, incapatanata cum sunt, nu ma lasam pana nu aflam raspunsul. De pilda, cand eram tare micuta, de 3-4 ani, tot auzeam cantandu-se la biserica "de-acum si pana-n veaaaa..." Si tot ii intrebam pe ai mei ce inseamna "vea" si nu stiau ce sa imi zica, se gandeau la "vrea", la "avea", dar nu avea nici un sens in capul meu. Erau exasperati, de cateva zile le puneam aceeasi intrebare. Pana le-am zis de cantarea din biserica si bunica a declarat usurata ca ala e "veac" si nu "vea" si inseamna intotdeauna. Tare multumita am fost, ca stiam si eu acum ce se canta si ce semnificatie are, desi tot "veaaa" auzeam.

Nu-i vorba, ca atunci cand am crescut marisoara, preferam sa ma uit la desene animate sau la Xena in loc sa merg la biserica (deh, daca nu scria nimic in Pelerin despre desene animate), dar cand ii vedeam pe toti ca se totb roaga de mine si ca plecau la biserica si ma lasau singura, imi calcam si eu pe inima... pana tot asa, ducandu-ma mereu, a inceput sa imi placa iarasi.

Apoi, in liceu si in facultate mi-am facut niste prieteni buni foarte credinciosi, de la care am invatat anumite lucruri folositoare, care m-au indreptat spre niste lecturi, apoi m-am intarit in credinta... si iata-ma-s adult, incercand si eu sa merg pe calea cea stramta, pe calea pe care au mers ai mei si pe care vreau sa ii duc si pe viitorii mei copii, daca va fi voia Domnului.

Deci din experienta si din lecturi, iti spun, conteaza foarte mult structura sufleteasca a parintilor, comportamentul lor (copiii observa tot, nu le scapa nimic), exemplul lor de viata, rabdarea si invataturile, dar si rugaciunile pentru copii. Conteaza sa ai un mediu crestinesc, prieteni cu aceleasi preocupari, si unul singur care se duce la biserica din toata clasa, tot e bine, simti ca nu esti singur. Bine, mai conteaza si fondul genetic al copilului, mai conteaza si intensitatea factorilor cu care vin in contact si multe pe care nu prea ai cum sa le preintampini, doar sa fii cu credinta si cu rugaciune ca Dumnezeu vede si binecuvinteaza stradania ta.


Dar asa, sa zici din start ca degeaba le dau eu educatie crestineasca, pentru ca dupa niste ani, mai multi sau mai putini, se va alege praful, mi se pare semn de mare necredinta. O fi multa rautate in jur, dar Dumnezeu e sus.

Lore, eu cred ca ai tai copii nu se vor abate de la calea in care i-ati crescut. Un sentiment cu adevarat autentic de credinta, pe care o simt in postarile tale, nu o superficiala poleiala de religiozitate, nu se duce asa de usor, inghitita de vremurile in care traim.

Sa iti dea Domnul copii buni si credinciosi, Lucian!

Multumesc Ana -Maria.
cuvintele tale m-au intarit mult. Iar cel mai important argument a fost experienta personala.
Asta-i nadejdea de care ma agat ca Domnul nu-i va lasa, isi vor aduce mereu aminte de Acasa si vor dori sa mearga spre Acasa ce adevarata si desavarsita.
Dar lumea in care traim mi se pare un cosmar: tineri care se drogheaza si ajung in spitalele de psihiatrie, adolescenti care traiesc in desfranare, fete de 15 ani care avorteaza, adolescenti rebeli care nu mai asculta de parinti, nici nu vor sa auda de Biserica, tineri care negasind ceva care sa le umple golul se sinucid.
Ma opresc aici. Sunt intristata si sufar cu parintii care sufera. o nepotica de a mea, de vreo 14-15 ani, a ajuns internata la pshiatrie datorita consumului de droguri.Noi auzeam la tv de ele, ei le incearca pe propria piele.
Cred cu tarie ca pana la sfarsitul vremurilor Biserica lui Hristos va avea slujitori adevarati(fie ei preoti si mireni). Deci chiar si in vremuri de mai mare decadere sufleteasca, Domnul va avea oamenii Sai. Si cred ca acolo unde munca ta ca parinte se gata, ca esti limitat si nu poti face decat lucruri limitate, Domnul iti continua munca, desavarsind-o.

[anna21]

În prealabil postat de lore86

Multumesc Ana -Maria.
cuvintele tale m-au intarit mult. Iar cel mai important argument a fost experienta personala.
Asta-i nadejdea de care ma agat ca Domnul nu-i va lasa, isi vor aduce mereu aminte de Acasa si vor dori sa mearga spre Acasa ce adevarata si desavarsita.
Dar lumea in care traim mi se pare un cosmar: tineri care se drogheaza si ajung in spitalele de psihiatrie, adolescenti care traiesc in desfranare, fete de 15 ani care avorteaza, adolescenti rebeli care nu mai asculta de parinti, nici nu vor sa auda de Biserica, tineri care negasind ceva care sa le umple golul se sinucid.
Ma opresc aici. Sunt intristata si sufar cu parintii care sufera. o nepotica de a mea, de vreo 14-15 ani, a ajuns internata la pshiatrie datorita consumului de droguri.Noi auzeam la tv de ele, ei le incearca pe propria piele.
Cred cu tarie ca pana la sfarsitul vremurilor Biserica lui Hristos va avea slujitori adevarati(fie ei preoti si mireni). Deci chiar si in vremuri de mai mare decadere sufleteasca, Domnul va avea oamenii Sai. Si cred ca acolo unde munca ta ca parinte se gata, ca esti limitat si nu poti face decat lucruri limitate, Domnul iti continua munca, desavarsind-o.

Nu cred ca ai motive sa te temi. Altii ce sa mai zica? Pai in familia mea sunt generatii intregi educate in ateism, astea nu pot ramane fara urmari asupra copiilor.
Eu am ajuns la concluzia ca nu am atata putere incat sa-mi pazesc copiii de toate ispitele care sigur vor veni asupra lor. In plus, mediu crestin nu au nici in familie.

Ma rog Maicii Domnului sa completeze ea acolo unde eu nu pot, sa vegheze ea asupra copiilor atunci cand eu nu o pot face. Imi pun nadejdea in Sfanta Maica a Domnului ca nu-mi va lasa copiii fara ajutor.