E intotdeauna pacat sa minti?

Imi cer iertare de la voi ca postez a treia oara succesiv, in lipsa altor interventii. Ma voi opri aici, dupa aceste cuvinte in care voi incerca un prim raspuns al meu la intrebarea din topic.

Da, minciuna este pacat. Anume cand vorba, gandul, fapta mea:
- cultiva rautatea
- exprima mandria
- refuza dragostea jertfelnica
- se sustrage de la harul pocaintei
- uita de Domnul, incalcind Legamantul intru mantuirea omului
- cade din muntele Fericirilor
- nu lucreaza pacea, imbunarea inimii mele si a aproapelui
- nu trage la jugul bun al blandetii
- nu ingaduie, nu iarta, nu uita (ofensa, jignirea)
- nu rabda, nu poarta (ci zvarle, irascibil, nervos)
- face contabilitate seaca, morbida (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi)
- ramane o slova, un inscris exclusiv in cercul orizontal al oamenilor, neprimind verticala Crucii.

Si nu, nu este pacat si nici minciuna nu este de fapt, atunci cand jertfim un adevar propozitional (o potrivire intre o afirmatie si obiectul afirmatiei, asa cum parea mintii si inimii noastre ca vede) pentru a face loc lui Hristos in viata noastra concreta.

Dar cine poseda discernamantul si dinamica unei astfel de lucrari, daca nu cei despatimiti care au devenit vase curate ale Duhului Sfant?...
Opusul (antidotul?) minciunii este dragostea jertfelnica, croita pentru om in trei pasi: Ghetsimani, Rastignirea si Invierea .

Ma tem acum ca mint, de fapt, tot timpul, cata vreme nu sunt cu totul cufundat in lucrarea pocaintei, ci mai degraba calaresc pe caii suri ai gandurilor mele, trup nestavilit.
Da-ne, Doamne, lacrimi de neincetata pocainta, cautind la Tine, intru surparea turnului de iad al minciunii! AMIN+

P.S. Iertati-ma, fratilor, pe mine, pacatosul si nevrednicul ingaduit intre voi... Ca iata, vad acum, mult v-am gresit...... Cu zdrobire, va rog, iertati-ma si ingaduiti-ma asa cum vedeti ca (rau) sunt, intru nadejdea indreptarii ravnite.......................................