E intotdeauna pacat sa minti?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Yasmina

Eu prefer sa mint decat sa ranesc pe cineva(care tot o agresiune subtila este).Imi asum acest risc de dragul celorlalti!

Asta e cu dus-întors. "A nu răni pe cineva" nu este un bun criteriu de discriminare a minciunii păcătoase de minciuna legitimă. Fiecare dintre noi a fost pus, poate de zeci de ori, în faţa situaţiilor de următorul tip:
Un prieten sau un cunoscut ne întreabă, să zicem: "doar nu crezi că împrejurarea că trăiesc necununat (ă) cu cutăricescu e un păcat ! Noi ne iubim, cum o să se supere Dumnezeu, care este iubire ?". Ei bine, cu tot riscul (ba chiar certitudinea) că răspunusul nostru sincer la asemenea întrebare va răni persoana care a întrebat, trebuie să dăm un răspuns sincer, iar a minţi ar fi un păcat străin. Păcatele străine sunt: a spune că nu este păcat ceea ce este, a împinge pe altul să păcătuiscă sau a face apologia păcatului. Sigur, orice adevăr poate fi formulat mai diplomatic sau mai oblu. Nu e absolut obligatoriu să spunem "după părerea mea, ceea ce faci este curvie clară". Putem să formulăm cu alte cuvinte ori să o luăm mai de departe, explicând că legitimitatea practicării vieţii sexuale nu este dată de iubire, ci de căsătorie. În esenţă însă, mesajul pe care suntem chemaţi să îl transmitem este: "acesta e un păcat, pe care nu e bine să îl mai faci". Până la urmă, ce înseamnă a-ţi iubi aproapele ? Înseamnă a avea grijă să nu îl contrariezi, sau înseamnă a-ţi păsa de sufletul lui şi a dori ca acesta să se bucure de părtăşia lui Dumnezeu ?

[Yasmina]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Asta e cu dus-întors. "A nu răni pe cineva" nu este un bun criteriu de discriminare a minciunii păcătoase de minciuna legitimă. Fiecare dintre noi a fost pus, poate de zeci de ori, în faţa situaţiilor de următorul tip:
Un prieten sau un cunoscut ne întreabă, să zicem: "doar nu crezi că împrejurarea că trăiesc necununat (ă) cu cutăricescu e un păcat ! Noi ne iubim, cum o să se supere Dumnezeu, care este iubire ?". Ei bine, cu tot riscul (ba chiar certitudinea) că răspunusul nostru sincer la asemenea întrebare va răni persoana care a întrebat, trebuie să dăm un răspuns sincer, iar a minţi ar fi un păcat străin. Păcatele străine sunt: a spune că nu este păcat ceea ce este, a împinge pe altul să păcătuiscă sau a face apologia păcatului. Sigur, orice adevăr poate fi formulat mai diplomatic sau mai oblu. Nu e absolut obligatoriu să spunem "după părerea mea, ceea ce faci este curvie clară". Putem să formulăm cu alte cuvinte ori să o luăm mai de departe, explicând că legitimitatea practicării vieţii sexuale nu este dată de iubire, ci de căsătorie. În esenţă însă, mesajul pe care suntem chemaţi să îl transmitem este: "acesta e un păcat, pe care nu e bine să îl mai faci". Până la urmă, ce înseamnă a-ţi iubi aproapele ? Înseamnă a avea grijă să nu îl contrariezi, sau înseamnă a-ţi păsa de sufletul lui şi a dori ca acesta să se bucure de părtăşia lui Dumnezeu ?

Ah,nu ma refer la acest gen de abordare...
Daca cunosc cu bunastiinta existenta unui pacat infaptuit nu-l maschez de aparente,doar pt a intretine voia buna intre cunoscuti.
De exemplu,cand parintii ma intreaba din Romania daca totul este in regula cu mine eu le raspund pozitiv,pt ca anumite amanunte subiective care ma supara la serviciu sau in alte domenii i-ar putea intrista,rani.
Am observat asta si din partea lor,aflu amanunte mai putin fericite despre ei(o boala,o prostioara)de la alte rude;ei nu vor sa ma supere,ascunzand fapte reale mai putin magulitoare.
Defapt ascund doar prezentul,cat situatia este stagnanta si doare.Cand se amelioreaza lucrurile le spun"ei,sa vedeti ce-am patit dar cu ajutorul lui Dumnezeu am scapat cu bine!"
Alte exemple de minciuni"nevinovate":

Din discutiile telefonice avute cu mama in care ma intreba cum ma descurc cu gasitul mancarii cu specific romanesc(nu am o reala problema legata de acest aspect :)) imi amintesc ca i-am marturisit ca nu gasesc macrou afumat,preferatul meu.Intr-o saptamana ma trezesc cu pachet de la mama,2 macrouri afumate si alte chestii ba chiar si o broboada crosetata,de culoare roz!!!!!
Am aruncat degraba pestii care nu aratau apetisant,am daruit unei fetite broboada,mult mai apropiata ca gen de varsta ei si i-am multumit mamei pt cele trimise de dansa cu atat drag,dar am certat-o familiar sa nu care cumva sa mai trimita ca am destule haine si accesorii iar macrourile afumate au inceput sa se gaseasca si aici,adica erau de la inceput dar nu am stiut eu unde sa caut...
Pai era mai bine sa-i spun adevarul ?Sa-i stric bucuria daruirii?Sa par dificila?


Suna telefonul,dar nu pot sa raspund deoarece sunt la buda...Observ ca am un mesaj de la sotul meu,il sun inapoi iar el oarecum iritat ma intreaba de ce nu am raspuns imediat?Acum,gradul de intimitate pe care-l am cu sotul meu poate permite dezvaluirea adevarului mai putin gratios de a fi ocupat in buda...Insa cand acest lucru se intampla cu seful meu,nici in ruptul capului nu-i voi spune ca am pierdut apelul fiind pe buda.La fel,bunul simt iti va dicta sa ocolesti amanunte care creaza imaginatii unei persoane de sex opus.In acest caz,daca pierd apelul de la tatal meu,un prieten oarecare sau sotul unei cunostiinte nu le spun adevarul chiar daca intreaba(sa zicem ca eram la dus=inevitabil se va forma imaginea mentala).

Imi aduc aminte de "sinceritatea"unui cuplu care m-a pus intr-o situatie stanjenitoare...Oricat de buna prietena sunt cu cineva nu ma intereseaza detaliile lor intime sau care duc la intimitatea lor(ei s-au scuzat o data cand nu au raspuns ca erau ingajati intr-ale dragostei).

[glykys]

Exemplu de "acoperire", dar nu de minciuna, petrecut astazi:

Doua babute vorbind in drum spre miruit despre o a treia:

- Auzi, mereu aia grasa primeste o plasa plina cu mancare.
- Pai daca ii dau oamenii de pomana.
- Dar ce-o face cu atata mancare, nu stiu.
- Are nepoate si le imparte si lor, nu tine numai pentru ea.
- Da, asa o fi?
- Hai, bre, ca doar nu vinde mancarea si nici nu o arunca.

Pana cand au ajuns la miruit, babuta mai cartitoare a ajuns la parerea celei impaciuitoare.

Un adevar (in sensul nostru lumesc de concordanta intre o afirmatie si un lucru despre care afirmam ceva) care contine rautate: este minciuna.
In exemplul dat mai sus, imi pare ca vedem lucrarea de imbunare a unei babute, de catre alta, in sporovaiala lor... Se spala treptat adevarul de rautate, e lepadare treptata de minciuna, in final bunatatea, ingaduinta, mila pentru aproapele, ochiul bun castiga lupta.
Frumos exemplul tau, Ana Maria! Multumesc cu tot sufletul..:)

Cata rautate, atata minciuna
(exprimare in dunga negativa; varianta pozitiva o flutura mereu, ca pe un drapel, MariS_, caruia din nou ii multumesc).

Imi pare acum ca intre cele doua personaje din istorisirea lui Glykys, pe masura lucrarii de imbunare, "creste" treptat Duhul, este primit Hristos! :)

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Imi cer iertare de la voi ca postez a treia oara succesiv, in lipsa altor interventii. Ma voi opri aici, dupa aceste cuvinte in care voi incerca un prim raspuns al meu la intrebarea din topic.

Da, minciuna este pacat. Anume cand vorba, gandul, fapta mea:
- cultiva rautatea
- exprima mandria
- refuza dragostea jertfelnica
- se sustrage de la harul pocaintei
- uita de Domnul, incalcind Legamantul intru mantuirea omului
- cade din muntele Fericirilor
- nu lucreaza pacea, imbunarea inimii mele si a aproapelui
- nu trage la jugul bun al blandetii
- nu ingaduie, nu iarta, nu uita (ofensa, jignirea)
- nu rabda, nu poarta (ci zvarle, irascibil, nervos)
- face contabilitate seaca, morbida (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi)
- ramane o slova, un inscris exclusiv in cercul orizontal al oamenilor, neprimind verticala Crucii.

Si nu, nu este pacat si nici minciuna nu este de fapt, atunci cand jertfim un adevar propozitional (o potrivire intre o afirmatie si obiectul afirmatiei, asa cum parea mintii si inimii noastre ca vede) pentru a face loc lui Hristos in viata noastra concreta.

Dar cine poseda discernamantul si dinamica unei astfel de lucrari, daca nu cei despatimiti care au devenit vase curate ale Duhului Sfant?...
Opusul (antidotul?) minciunii este dragostea jertfelnica, croita pentru om in trei pasi: Ghetsimani, Rastignirea si Invierea .

Ma tem acum ca mint, de fapt, tot timpul, cata vreme nu sunt cu totul cufundat in lucrarea pocaintei, ci mai degraba calaresc pe caii suri ai gandurilor mele, trup nestavilit.
Da-ne, Doamne, lacrimi de neincetata pocainta, cautind la Tine, intru surparea turnului de iad al minciunii! AMIN+

P.S. Iertati-ma, fratilor, pe mine, pacatosul si nevrednicul ingaduit intre voi... Ca iata, vad acum, mult v-am gresit...... Cu zdrobire, va rog, iertati-ma si ingaduiti-ma asa cum vedeti ca (rau) sunt, intru nadejdea indreptarii ravnite.......................................

Cu mai multi ani in urma, cand incepusem sa (imi) pun intrebari despre cum sa traiesc "bine placut lui Dumnezeu", m-am dus la preot si i-am zis: "Eu as vrea sa spun tot timpul adevarul, dar unele persoane, mai in varsta, zic ca pe lumea asta trebuie uneori sa mai si mintim. Ce sa fac?". Si parintele mi-a spus sa citesc Psaltirea.
Cred ca la o intrebare generala, precum cea a topicului de fata, nu se poate raspunde doar cu "da" sau "nu" - asa cum s-a detaliat si in mesajele anterioare.

[I.Calin]

Deci, ca o concluzie pentru ioan cezar (ca să pornesc și eu de undeva):
De la Aristotel încoace adevărat se spune pentru “ceea ce este” și “ceea ce nu este” fiindcă afirmăm că “este”, respectiv “nu este”, iar fals se spune pentru “ceea ce este” fiindcă afirmăm că nu este și “ceea ce nu este” fiindcă afirmi că este. Simplu, adică, teoria adevărului-corespondență de care pomeneai și dumneata și alții pe topic.
Cam asta acceptăm îndeobște despre adevăr chiar dacă s-au mai trezit vreo doi americani (vezi pragmatismul) să susțină că adevărat este ceea ce aduce vreun folos (adică, ceea ce este util, implicit, este adevărat). De pildă, dacă ideea de Dumnezeu ne folosește la ceva (mai ales, material-financiar), este adevărat că El există și în acest context și mediu cultural, nu e de mirare explozia de propovăduitori neoprotestanți și martori ai lui Iehova, organizație cu sediul central undeva aproape de Wall Street (probabil e o coincidență, dar de ce nu pot crede eu în coincidențe?). Scuze pentru digresiune.

Revin. Deci, pentru cei mai mulți, adevărul este un “ce”, iar minciuna (falsul) ar fi lipsa acestui “ce”.
În totală opoziție cu tatăl minciunii (diavolul), Dumnezeu, Tatăl Fiului și deci, implicit, Tată al Adevărului (Mântuitorul fiind El însuși Adevărul) este un “cine”, de astă dată transcendent, accesibil nouă prin credință și euharistie.

Cu alte cuvinte, nimic mai adevărat că fiind întru Hristos , ești întru Adevăr, dar ca “unitate de măsură” pentru probarea afirmației de mai sus (pentru a mărturisi semenilor) am nevoie de un etalon accesibil celorlalți (adevărul corespondență, care va să zică). Cu atât mai mult cu cât nici unul dintre noi nu probăm desăvârșit că suntem întru Adevăr și din nefericire, pervertim imaginea Adevărului în lume prin viața și comportamentul nostru.
Eu prin viața mea, care va să zică, trebuie să probez corespondența (aproape identitate la sfinții părinți) dintre mine și Adevăr pentru a se vădi că sunt întru El. Deci, neprobând această corespondență a ceea ce mărturisesc cu starea de fapt existentă sunt întru minciună (adică, diavol, tatăl minciunii) și nu întru Adevăr (Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu). Și mărturisind strâmb pentru aproapele meu poate fi lăudabil, omenește vorbind, dar asumă-ți minciuna ca atare și plătește acum sau la vremea judecății. Minciuna e tot minciună indiferent că ești pentru sau împotriva aproapelui tău.
Probabil că și eu aș minți în acele situații limită (evrei, regim comunist etc.), dar care este motivul, oare? Vă spun: lipsa încrederii în Dumnezeul nostru, absența credinței autentice, credința noastră că noi hotărâm aici și acum totul asupra vieții noastre și a semenilor noștri (de fapt, păcatul mândriei, cel mai vechi dintre toate - e întâmplător că apare în contextul în care vorbim despre minciună?). Cunoaște cumva cineva determinările și motivațiile Creatorului nostru cu privire la ceea ce ni se întâmplă? De ce permite acele situații “catastrofale” pentru noi, dar nesemnificative în raport cu eternitatea?
Dumnezeu este mult mai mult, iar viața noastră este alta decât cea pregătitoare de aici. Slabă credință avem, fraților! Și-i dau dreptate cuiva de pe acest forum acuzat de multe ori pe nedrept că e dur și inuman. Dar, oameni buni dacă vrem să devenim desăvârșiți precum Tatăl nostru este nu putem fi decât inumani, adică altfel decât lumea, să devenim întru Adevăr și nu întru minciuni și paralogisme.

Iar salvarea unora prin minciună nu probează creștinește nimic. Și ateii au salvat viețile multor persecutați de-a lungul timpului, nu numai a evreilor, de care se face atâta caz.

Și ca o concluzie a celor spuse mai sus, ceea ce am precizat și mai înainte pe topic:

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...770#post420770

Încă o dată:
"Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este." (Evanghelia după Matei 5, 37)
Amin.

P.S. Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu: Seamănă, oare, cu adevărul - corespondență?

Frate I.Călin, te rog şi pe tine, spune-mi cum crezi că trebuie să înţelegem Ioan 7, 8-10? Este acolo vorba de o minciună, sau nu?

În prealabil postat de N.Priceputu

Frate I.Călin, te rog şi pe tine, spune-mi cum crezi că trebuie să înţelegem Ioan 7, 8-10? Este acolo vorba de o minciună, sau nu?

Excelentă întrebarea