E intotdeauna pacat sa minti?

Un adevar (in sensul nostru lumesc de concordanta intre o afirmatie si un lucru despre care afirmam ceva) care contine rautate: este minciuna.
In exemplul dat mai sus, imi pare ca vedem lucrarea de imbunare a unei babute, de catre alta, in sporovaiala lor... Se spala treptat adevarul de rautate, e lepadare treptata de minciuna, in final bunatatea, ingaduinta, mila pentru aproapele, ochiul bun castiga lupta.
Frumos exemplul tau, Ana Maria! Multumesc cu tot sufletul..:)

Cata rautate, atata minciuna
(exprimare in dunga negativa; varianta pozitiva o flutura mereu, ca pe un drapel, MariS_, caruia din nou ii multumesc).

Imi pare acum ca intre cele doua personaje din istorisirea lui Glykys, pe masura lucrarii de imbunare, "creste" treptat Duhul, este primit Hristos! :)

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Imi cer iertare de la voi ca postez a treia oara succesiv, in lipsa altor interventii. Ma voi opri aici, dupa aceste cuvinte in care voi incerca un prim raspuns al meu la intrebarea din topic.

Da, minciuna este pacat. Anume cand vorba, gandul, fapta mea:
- cultiva rautatea
- exprima mandria
- refuza dragostea jertfelnica
- se sustrage de la harul pocaintei
- uita de Domnul, incalcind Legamantul intru mantuirea omului
- cade din muntele Fericirilor
- nu lucreaza pacea, imbunarea inimii mele si a aproapelui
- nu trage la jugul bun al blandetii
- nu ingaduie, nu iarta, nu uita (ofensa, jignirea)
- nu rabda, nu poarta (ci zvarle, irascibil, nervos)
- face contabilitate seaca, morbida (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi)
- ramane o slova, un inscris exclusiv in cercul orizontal al oamenilor, neprimind verticala Crucii.

Si nu, nu este pacat si nici minciuna nu este de fapt, atunci cand jertfim un adevar propozitional (o potrivire intre o afirmatie si obiectul afirmatiei, asa cum parea mintii si inimii noastre ca vede) pentru a face loc lui Hristos in viata noastra concreta.

Dar cine poseda discernamantul si dinamica unei astfel de lucrari, daca nu cei despatimiti care au devenit vase curate ale Duhului Sfant?...
Opusul (antidotul?) minciunii este dragostea jertfelnica, croita pentru om in trei pasi: Ghetsimani, Rastignirea si Invierea .

Ma tem acum ca mint, de fapt, tot timpul, cata vreme nu sunt cu totul cufundat in lucrarea pocaintei, ci mai degraba calaresc pe caii suri ai gandurilor mele, trup nestavilit.
Da-ne, Doamne, lacrimi de neincetata pocainta, cautind la Tine, intru surparea turnului de iad al minciunii! AMIN+

P.S. Iertati-ma, fratilor, pe mine, pacatosul si nevrednicul ingaduit intre voi... Ca iata, vad acum, mult v-am gresit...... Cu zdrobire, va rog, iertati-ma si ingaduiti-ma asa cum vedeti ca (rau) sunt, intru nadejdea indreptarii ravnite.......................................

Cu mai multi ani in urma, cand incepusem sa (imi) pun intrebari despre cum sa traiesc "bine placut lui Dumnezeu", m-am dus la preot si i-am zis: "Eu as vrea sa spun tot timpul adevarul, dar unele persoane, mai in varsta, zic ca pe lumea asta trebuie uneori sa mai si mintim. Ce sa fac?". Si parintele mi-a spus sa citesc Psaltirea.
Cred ca la o intrebare generala, precum cea a topicului de fata, nu se poate raspunde doar cu "da" sau "nu" - asa cum s-a detaliat si in mesajele anterioare.

[I.Calin]

Deci, ca o concluzie pentru ioan cezar (ca să pornesc și eu de undeva):
De la Aristotel încoace adevărat se spune pentru “ceea ce este” și “ceea ce nu este” fiindcă afirmăm că “este”, respectiv “nu este”, iar fals se spune pentru “ceea ce este” fiindcă afirmăm că nu este și “ceea ce nu este” fiindcă afirmi că este. Simplu, adică, teoria adevărului-corespondență de care pomeneai și dumneata și alții pe topic.
Cam asta acceptăm îndeobște despre adevăr chiar dacă s-au mai trezit vreo doi americani (vezi pragmatismul) să susțină că adevărat este ceea ce aduce vreun folos (adică, ceea ce este util, implicit, este adevărat). De pildă, dacă ideea de Dumnezeu ne folosește la ceva (mai ales, material-financiar), este adevărat că El există și în acest context și mediu cultural, nu e de mirare explozia de propovăduitori neoprotestanți și martori ai lui Iehova, organizație cu sediul central undeva aproape de Wall Street (probabil e o coincidență, dar de ce nu pot crede eu în coincidențe?). Scuze pentru digresiune.

Revin. Deci, pentru cei mai mulți, adevărul este un “ce”, iar minciuna (falsul) ar fi lipsa acestui “ce”.
În totală opoziție cu tatăl minciunii (diavolul), Dumnezeu, Tatăl Fiului și deci, implicit, Tată al Adevărului (Mântuitorul fiind El însuși Adevărul) este un “cine”, de astă dată transcendent, accesibil nouă prin credință și euharistie.

Cu alte cuvinte, nimic mai adevărat că fiind întru Hristos , ești întru Adevăr, dar ca “unitate de măsură” pentru probarea afirmației de mai sus (pentru a mărturisi semenilor) am nevoie de un etalon accesibil celorlalți (adevărul corespondență, care va să zică). Cu atât mai mult cu cât nici unul dintre noi nu probăm desăvârșit că suntem întru Adevăr și din nefericire, pervertim imaginea Adevărului în lume prin viața și comportamentul nostru.
Eu prin viața mea, care va să zică, trebuie să probez corespondența (aproape identitate la sfinții părinți) dintre mine și Adevăr pentru a se vădi că sunt întru El. Deci, neprobând această corespondență a ceea ce mărturisesc cu starea de fapt existentă sunt întru minciună (adică, diavol, tatăl minciunii) și nu întru Adevăr (Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu). Și mărturisind strâmb pentru aproapele meu poate fi lăudabil, omenește vorbind, dar asumă-ți minciuna ca atare și plătește acum sau la vremea judecății. Minciuna e tot minciună indiferent că ești pentru sau împotriva aproapelui tău.
Probabil că și eu aș minți în acele situații limită (evrei, regim comunist etc.), dar care este motivul, oare? Vă spun: lipsa încrederii în Dumnezeul nostru, absența credinței autentice, credința noastră că noi hotărâm aici și acum totul asupra vieții noastre și a semenilor noștri (de fapt, păcatul mândriei, cel mai vechi dintre toate - e întâmplător că apare în contextul în care vorbim despre minciună?). Cunoaște cumva cineva determinările și motivațiile Creatorului nostru cu privire la ceea ce ni se întâmplă? De ce permite acele situații “catastrofale” pentru noi, dar nesemnificative în raport cu eternitatea?
Dumnezeu este mult mai mult, iar viața noastră este alta decât cea pregătitoare de aici. Slabă credință avem, fraților! Și-i dau dreptate cuiva de pe acest forum acuzat de multe ori pe nedrept că e dur și inuman. Dar, oameni buni dacă vrem să devenim desăvârșiți precum Tatăl nostru este nu putem fi decât inumani, adică altfel decât lumea, să devenim întru Adevăr și nu întru minciuni și paralogisme.

Iar salvarea unora prin minciună nu probează creștinește nimic. Și ateii au salvat viețile multor persecutați de-a lungul timpului, nu numai a evreilor, de care se face atâta caz.

Și ca o concluzie a celor spuse mai sus, ceea ce am precizat și mai înainte pe topic:

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...770#post420770

Încă o dată:
"Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este." (Evanghelia după Matei 5, 37)
Amin.

P.S. Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu: Seamănă, oare, cu adevărul - corespondență?

Frate I.Călin, te rog şi pe tine, spune-mi cum crezi că trebuie să înţelegem Ioan 7, 8-10? Este acolo vorba de o minciună, sau nu?

În prealabil postat de N.Priceputu

Frate I.Călin, te rog şi pe tine, spune-mi cum crezi că trebuie să înţelegem Ioan 7, 8-10? Este acolo vorba de o minciună, sau nu?

Excelentă întrebarea

[I.Calin]

În prealabil postat de N.Priceputu

Frate I.Călin, te rog şi pe tine, spune-mi cum crezi că trebuie să înţelegem Ioan 7, 8-10? Este acolo vorba de o minciună, sau nu?

Răspunsul Mântuitorului “Voi duceţi-vă la sărbătoare; Eu nu merg la sărbătoarea aceasta, căci vremea Mea nu s-a împlinit încă” vine în contextul în care frații săi insistă să meargă să se facă cunoscut oamenilor “Căci nimeni nu lucrează ceva în ascuns, ci caută să se facă cunoscut. Dacă faci acestea, arată-Te pe Tine lumii.” (Ioan, 7, 4) Deci nu a vrut să se arate încă lumii “căci vremea Mea nu s-a împlinit încă”. El este Lumina lumii și “Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele” - Ioan 3, 19), iar riturile acelei sărbători presupuneau apa și lumina.
A mers, apoi, ca un ins oarecare amestecat prin mulțime. Asta înseamnă “pe ascuns” sau “ci cam într’ascuns” la Bartolomeu Anania. N-a mers la praznic în calitate de mântuitor, fiindcă vremea mea nu I-a sosit încă.
Deci, El nu s-a dus la sărbătoare ca Mântuitor, s-a dus ca un om oarecare “cam într’ascuns”, fiindcă totuși, s-a vădit parțial în ziua a opta “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.“ (“din inima lui “, Bartolomeu Anania) (Ioan, 7, 38).

În concluzie, nu este minciună, fiindcă, cu alte cuvinte, Mântuitorul a spus că nu I-a sosit vremea să se facă cunoscut, mergând la sărbătoare, nu că nu va merge la sărbătoare. Mergând în urma celorlalți nu înseamnă că ar fi vrut să se ferească de ei (am spus mai sus, semnificația lui "pe ascuns", mai corect, totuși, "ci cam într'ascuns").

[Yasmina]

[quote=I.Calin;420926]
Minciuna e tot minciună indiferent că ești pentru sau împotriva aproapelui tău.
Probabil că și eu aș minți în acele situații limită (evrei, regim comunist etc.), dar care este motivul, oare? Vă spun: lipsa încrederii în Dumnezeul nostru, absența credinței autentice, credința noastră că noi hotărâm aici și acum totul asupra vieții noastre și a semenilor noștri (de fapt, păcatul mândriei, cel mai vechi dintre toate - e întâmplător că apare în contextul în care vorbim despre minciună?). Cunoaște cumva cineva determinările și motivațiile Creatorului nostru cu privire la ceea ce ni se întâmplă? De ce permite acele situații “catastrofale” pentru noi, dar nesemnificative în raport cu eternitatea?
Dumnezeu este mult mai mult, iar viața noastră este alta decât cea pregătitoare de aici. Slabă credință avem, fraților! Și-i dau dreptate cuiva de pe acest forum acuzat de multe ori pe nedrept că e dur și inuman. Dar, oameni buni dacă vrem să devenim desăvârșiți precum Tatăl nostru este nu putem fi decât inumani, adică altfel decât lumea, să devenim întru Adevăr și nu întru minciuni și paralogisme.

Iar salvarea unora prin minciună nu probează creștinește nimic. Și ateii au salvat viețile multor persecutați de-a lungul timpului, nu numai a evreilor, de care se face atâta caz.

quote]

In cazul acesta subiectiv cu evreul din pivnita(din nou!)ceea ce afirmi mai sus s-au traduce cam asa:
Desi ai acceptat sa ascunzi un evreu,dandu-i aceluia speranta desarta ca va supravietui tocmai datorita interventiei tale,brusc ai o reflecsie interioara vizavi de corectitudinea respectarii unui adevar logic,care nu ajuta nimanui(ah,ba da!ajuta dusmanilor).
Asa ca te duci frumos la evreu si-i spui cu tot regretul ca pt fiecare om are Dumnezeu un plan iar pt el,vezi bine are planul gazarii "care este nesemnificativ in plan cu eternitatea",asa ca sa-l accepte bucuros ca tu esti crestin si trebuie sa spui adevarul si numai adevarul...

Imi pare comic...

In viata exista situatii cand crestineste trebuie sa-ti aperi semenii de raufacatori,asta fiind un exemplu clar de iubire al aproapelui.
Este mai presus Legea de Iubirea de semeni?
Oare Iisus nu a vindecat un bolnav in ziua de Sabbat?Sau trebuia sa le zica:"ramaneti bolnavi si in suferinta,caci Tatal Meu stie El ce planuri are cu voi"!

Printr-o extensie a comparatiei,ar trebui sa inchidem spitalele in ziua de Duminica pt a respecta cu strictete legea.
Ne pare rau,ai un accident duminica noi nu te putem ajuta caci respectam cu strictete legea si nu putem sa miscam un deget!
Dar te putem asigura ca Dumnezeu are un plan maret cu tine,degeaba te sperii asa si faci crizele astea,hai vino-ti in fire ca nu este nimic semnificativ daca traiesti sau daca daca mori!
Din nou,tragic-comic!

[I.Calin]

În prealabil postat de Yasmina

In cazul acesta subiectiv cu evreul din pivnita(din nou!)ceea ce afirmi mai sus s-au traduce cam asa:
Desi ai acceptat sa ascunzi un evreu,dandu-i aceluia speranta desarta ca va supravietui tocmai datorita interventiei tale,brusc ai o reflecsie interioara vizavi de corectitudinea respectarii unui adevar logic,care nu ajuta nimanui(ah,ba da!ajuta dusmanilor).
Asa ca te duci frumos la evreu si-i spui cu tot regretul ca pt fiecare om are Dumnezeu un plan iar pt el,vezi bine are planul gazarii "care este nesemnificativ in plan cu eternitatea",asa ca sa-l accepte bucuros ca tu esti crestin si trebuie sa spui adevarul si numai adevarul...

Imi pare comic...

In viata exista situatii cand crestineste trebuie sa-ti aperi semenii de raufacatori,asta fiind un exemplu clar de iubire al aproapelui.
Este mai presus Legea de Iubirea de semeni?
Oare Iisus nu a vindecat un bolnav in ziua de Sabbat?Sau trebuia sa le zica:"ramaneti bolnavi si in suferinta,caci Tatal Meu stie El ce planuri are cu voi"!

Printr-o extensie a comparatiei,ar trebui sa inchidem spitalele in ziua de Duminica pt a respecta cu strictete legea.
Ne pare rau,ai un accident duminica noi nu te putem ajuta caci respectam cu strictete legea si nu putem sa miscam un deget!
Dar te putem asigura ca Dumnezeu are un plan maret cu tine,degeaba te sperii asa si faci crizele astea,hai vino-ti in fire ca nu este nimic semnificativ daca traiesti sau daca daca mori!
Din nou,tragic-comic!

M-am gândit destul de mult dacă să răspund acestei intervenții care nu are nici o legătură nici cu subiectul discuției, nici cu ceea ce spusesem eu. Iar despre comparațiile acestea "prin extensii" voi vorbi atunci când voi găsi un topic deschis pentru astfel de teme.

Și ai dreptate: suntem tragico-comici cu toții. Și exact: nu are nici o importanță pentru un creștin autentic dacă trăiește aici sau dincolo (adică, moare, după cum spui). Dar pentru asta trebuie să fii creștin și să ai încredere în Dumnezeu și să aplici acel "Facă-se voia Ta" (Tatăl Nostru) pe care nu-l luăm în considerare majoritatea "creștinilor". Păi, să lăsăm în voia Sa dacă așa ne rugăm zilnic. Dar orgoliul / mândria este mult prea mare ca să nu avem impresia că rezolvăm noi, totul, prin mijloacele noastre de iubiriști, în general, ai speciei umane (), dar acri și incapabili să gestionăm relațiile cu cei de lângă noi (, înțelegi ce vrei).

Și apoi, draga mea, nu am să-i spun acelui om persecutat că trebuie să-l trădez și nici n-aș face-o invocând nu'ș ce plan al lui Dumnezeu, dar sigur aș trăi cu convingerea că am mințit fiindcă nu am avut suficientă încredere în El.

P.S. Iubirismul n-are nimic de a face cu iubirea creștină, cu atât mai mult cu iubirea divină. E cam aceeași diferență dintre a face dragoste (a iubi) și a face sex (a iubiri). Adică, un soi de kitch și o deformare a mesajului evanghelic. Oricum, trăim în era iubiristicii creștine profunde. E de-ajuns "să răsfoiești" net-ul să vezi...de pildă, anunțuri matrimoniale creștine.

Iertare și Doamne ajută!