Credinta

[AndreiM]

În prealabil postat de Guru inc.

toata magnitudinea si splendoarea spirituala conform bibliei paleste in fata omului si a realitatii... o actiune umana ne-complexa este explicata si redata printr-o multitudine de pasaje si filozofii spirituale... viata bata filmul... realitatea bate biblia la fundul gol.

Inseamna ca nu ai gustat din adevarata frumusete. Acea frumusete si splendoare se traieste, oricat am citi noi si am incerca sa intelegem nu se compara cu ce am simti daca am trai-o.

[Guru inc.]

În prealabil postat de Adriana3

Ce ati prezentat sunt doua extreme: la o extrema umilirea la maxim a propriei persoane, si la cealalta extrema increderea la maxim doar in propria persoana. Extremele nu sunt niciodata cele mai bune.
In Vechiul Testament de exemplu scrie ca omul sa nu il nesocoteasca pe medic pentru ca stiinta lui tot de la Dumnezeu este primita. Deci stiinta omului nu ar trebui sa il excluda pe Dumnezeu ci dimpotriva, sa fie o conlucrare intre om si Dumnezeu.
Dominarea omului de frica si deznadejde este o lipsa a increderii lui in iubirea nemarginita a lui Dumnezeu, si desi au existat si astfel de exemple in crestinism, asta nu inseamna ca crestinismul indeamna la asa ceva, ci doar oamenii nu au suficienta credinta. Si viceversa este adevarata, faptul ca Dumnezeu este mult iubitor nu inseamna ca oamenii pot sa faca tot raul din lume ca doar Dumnezeu ii iubeste, ci iubirea lui Dumnezeu inseamna transformarea omului pentru a ajunge la o masura cat mai mare a iubirii, asemeni lui Dumnezeu.

ti se pare normal ca, credinta sa perecliteze integritatea ta ca persoana? sa te limiteze? sa iti puna bariere? sa atenteza asupra caracterului si personalitatii tale? sa iti reduca pornirile si capacitatile propriei persoane?sa iti induca un sentiment de vina, de tristete si de nepotism... sa iti constranga existenta si modul de a fi?sa te faca sa traiesti impotriva pornirilor si dorintelor tale?impotriva placerii?sa te constranga la un mod de viata negativist, trist?sa iti taie placerea si bucuria de a fi?

contempland si meditand ieri am ajuns la vorba asta : Credinta in Dumnezeu inseamna incetarea credintei in sine... in orice Dumnezeu... mai ales in cel crestin... ca ala parca te limiteaza mai puternic... Oamenii aduc in discutie existenta lui Dumnezeu atunci cand nu inteleg anumite lucruri, cand anumite lucruri ii depasesc.. atunci cand simt ca ceva este peste puterea lor... atunci zic : "e ceva supranatural" ... "dumnezeu" ... "inger" "sfint" , etc.. cand isi pierd increderea in sine si in propriile forte, atunci zic 'e imposibil, doar ceva supranatural ar putea face' ... credinta intr-un Dumnezeu personal inseamna limitare,necredinta in sine... cei care 'cred' asa de fapt pot fi considerati adevaratii necredinciosi... cei care cred in ei insisi si iau viata in piept si toate in frau sunt aceia adevarat credinciosi, cei ce toate le pot realiza... cei ce cred intr-un Dumnezeu personal denota un comportament sociopat... deci orice te limiteaza pe tine ca persoana, nu este bun... un Dumnezeu personal, nu este bun... in cel mai bun caz, Dumnezeu nu este o personal ci este pur si simplu existenta, sine...

[Adriana3]

În prealabil postat de Guru inc.

ti se pare normal ca, credinta sa perecliteze integritatea ta ca persoana? sa te limiteze? sa iti puna bariere? sa atenteza asupra caracterului si personalitatii tale? sa iti reduca pornirile si capacitatile propriei persoane?sa iti induca un sentiment de vina, de tristete si de nepotism... sa iti constranga existenta si modul de a fi?sa te faca sa traiesti impotriva pornirilor si dorintelor tale?impotriva placerii?sa te constranga la un mod de viata negativist, trist?sa iti taie placerea si bucuria de a fi?

Nu mi se pare nimic normal din toate astea dimpotriva, sunt credincioasa, am foarte multe studii la activ, sunt medic, am urmat si doi ani de master de cercetare in medicina (in Franta) si vreau sa urmez si un doctorat pe cercetare (tot in Franta), deci chiar nu vad in ce fel m-a limitat pana acum credinta, ce as fi putut face si nu am facut din cauza credintei, sau in ce fel nu mai sunt o persoana integra din cauza credintei. Nu mi-a constrans in nici un fel existenta ci dimpotriva, imi da o stare de pace si liniste chiar si in mijlocul celor mai mari probleme tocmai pentru ca stiu ca intotdeauna este o mana intinsa care sa ma ajute si care m-a ajutat intr-adevar intotdeauna. Ce rau este in asta? Eu pana acum nu am observat decat bine, dorm noaptea linistita ca un prunc si toate cate imi propun se rezolva chiar si atunci cand depasesc capacitatile mele de organizare si/sau intelegere. Unde este raul si limitarea? Daca la tine nu se intampla acelasi lucru inseamna ca ceea ce traiesti inca nu este credinta crestina.

În prealabil postat de Guru inc.

contempland si meditand ieri am ajuns la vorba asta : Credinta in Dumnezeu inseamna incetarea credintei in sine... in orice Dumnezeu... mai ales in cel crestin... ca ala parca te limiteaza mai puternic... Oamenii aduc in discutie existenta lui Dumnezeu atunci cand nu inteleg anumite lucruri, cand anumite lucruri ii depasesc.. atunci cand simt ca ceva este peste puterea lor... atunci zic : "e ceva supranatural" ... "dumnezeu" ... "inger" "sfint" , etc.. cand isi pierd increderea in sine si in propriile forte, atunci zic 'e imposibil, doar ceva supranatural ar putea face' ... credinta intr-un Dumnezeu personal inseamna limitare,necredinta in sine... cei care 'cred' asa de fapt pot fi considerati adevaratii necredinciosi... cei care cred in ei insisi si iau viata in piept si toate in frau sunt aceia adevarat credinciosi, cei ce toate le pot realiza... cei ce cred intr-un Dumnezeu personal denota un comportament sociopat... deci orice te limiteaza pe tine ca persoana, nu este bun... un Dumnezeu personal, nu este bun... in cel mai bun caz, Dumnezeu nu este o personal ci este pur si simplu existenta, sine...

Cam asa credeam si eu cand eram atee, poate nu chiar in termeni atat de duri dar in mare eram convinsa ca omul are nevoie sa creada in existenta unui Dumnezeu pentru a-i pune in spinare tot ceea ce el, omul, nu intelege. Asa ca pentru mine, credinciosii erau niste oameni fricosi care se autolimitau. Printr-o minune insa am devenit apoi credincioasa si de atunci totul s-a schimbat in bine, insa nu imediat, ci am trecut printr-o perioada destul de lunga in care am fost debusolata ca si tine zicand ca imi era mai bine atee, cam pentru aceleasi motive descrise de tine, si ceea ce este sigur este faptul ca, atee fiind, eram mai umana decat am devenit ulterior ca si crestina, dar asta doar din cauza pseudo-crestinismului care este predat ca si crestinism si care de fapt nu are nimic de a face cu adevaratul crestinism care este imitarea Domnului Iisus Hristos.

Si sa nu uit, am devenit credincioasa cand eram adolescenta, deci cariera de medic si de lucru in domeniul cercetarii am facut-o cand eram deja credincioasa. Asta ca sa vezi ca nu m-a limitat in nici un fel credinta si nu o sa ma limiteze nici de acum incolo.

[Guru inc.]

În prealabil postat de Adriana3

Nu mi se pare nimic normal din toate astea dimpotriva, sunt credincioasa, am foarte multe studii la activ, sunt medic, am urmat si doi ani de master de cercetare in medicina (in Franta) si vreau sa urmez si un doctorat pe cercetare (tot in Franta), deci chiar nu vad in ce fel m-a limitat pana acum credinta, ce as fi putut face si nu am facut din cauza credintei, sau in ce fel nu mai sunt o persoana integra din cauza credintei. Nu mi-a constrans in nici un fel existenta ci dimpotriva, imi da o stare de pace si liniste chiar si in mijlocul celor mai mari probleme tocmai pentru ca stiu ca intotdeauna este o mana intinsa care sa ma ajute si care m-a ajutat intr-adevar intotdeauna. Ce rau este in asta? Eu pana acum nu am observat decat bine, dorm noaptea linistita ca un prunc si toate cate imi propun se rezolva chiar si atunci cand depasesc capacitatile mele de organizare si/sau intelegere. Unde este raul si limitarea? Daca la tine nu se intampla acelasi lucru inseamna ca ceea ce traiesti inca nu este credinta crestina.

cred ca te faci ca nu intelegi... ai uitat de sentimentul de vinovatie... de lupta pe care un crestin trebuie sa o dea cu 'pornirile sale pacatoase' ... vad ca si la tine e o delasare.. 'lasi totul pe seama sortii' sau 'pui toate in carca la Dumnezeu'... atribui solutia problemelor tale unor factori exteriori tie.. acest lucru e wrong din punct de vedere psihologic.. degeaba ai ajuns la un master de medicina in Franta sau la un doctorat, astea nu sunt realizari mari... pacat ca am ajuns sa celebram mediocritatea... relizarile mari sunt contributiile mari in aceasta lume... realizari mari au geniile... ai noroc in Franta ca esti sub tutela cuiva (parinti, rude, prieteni) ca altfel nu ai mai dormi tu asa de linistita noaptea cand ai avea probleme sau lucrurile te depasesc.

În prealabil postat de Adriana3

Cam asa credeam si eu cand eram atee, poate nu chiar in termeni atat de duri dar in mare eram convinsa ca omul are nevoie sa creada in existenta unui Dumnezeu pentru a-i pune in spinare tot ceea ce el, omul, nu intelege. Asa ca pentru mine, credinciosii erau niste oameni fricosi care se autolimitau. Printr-o minune insa am devenit apoi credincioasa si de atunci totul s-a schimbat in bine, insa nu imediat, ci am trecut printr-o perioada destul de lunga in care am fost debusolata ca si tine zicand ca imi era mai bine atee, cam pentru aceleasi motive descrise de tine, si ceea ce este sigur este faptul ca, atee fiind, eram mai umana decat am devenit ulterior ca si crestina, dar asta doar din cauza pseudo-crestinismului care este predat ca si crestinism si care de fapt nu are nimic de a face cu adevaratul crestinism care este imitarea Domnului Iisus Hristos.

Si sa nu uit, am devenit credincioasa cand eram adolescenta, deci cariera de medic si de lucru in domeniul cercetarii am facut-o cand eram deja credincioasa. Asta ca sa vezi ca nu m-a limitat in nici un fel credinta si nu o sa ma limiteze nici de acum incolo.

am fost si eu ateu.acum nu sunt ateu.

.

[AndreiM]

Frate Guru imi place foarte mult de tine, pui punctul pe i de fiecare data pe probleme care le ai, nu divaghezi.

Ai fost ateu, acum esti crestin?

[Guru inc.]

În prealabil postat de AndreiM

Frate Guru imi place foarte mult de tine, pui punctul pe i de fiecare data pe probleme care le ai, nu divaghezi.

Ai fost ateu, acum esti crestin?

am fost ateu, am fost crestin, acum sunt..

[AndreiM]

Hmm, spui ca ai fost crestin. Toti crestinii pe care ii cunosc eu si care au fost sunt ori sfinti ori erau pe drumul ala. Cred ca ceva pe drum te-a pierdut pe tine, ori nu ai inteles ceva ori ceva s-a intamplat. M-as bucura sa conversez cu tine fata in fata, cred sincer ca avem ceva puncte in comun.

Daca vei dori vreodata sa imi spui ce anume a fost acel "ceva" ce te-a deraiat, sa stii ca mereu voi dori sa aflu!

[Adriana3]

În prealabil postat de Guru inc.

cred ca te faci ca nu intelegi... ai uitat de sentimentul de vinovatie... de lupta pe care un crestin trebuie sa o dea cu 'pornirile sale pacatoase' ... vad ca si la tine e o delasare.. 'lasi totul pe seama sortii' sau 'pui toate in carca la Dumnezeu'... atribui solutia problemelor tale unor factori exteriori tie.. acest lucru e wrong din punct de vedere psihologic.. degeaba ai ajuns la un master de medicina in Franta sau la un doctorat, astea nu sunt realizari mari... pacat ca am ajuns sa celebram mediocritatea... relizarile mari sunt contributiile mari in aceasta lume... realizari mari au geniile... ai noroc in Franta ca esti sub tutela cuiva (parinti, rude, prieteni) ca altfel nu ai mai dormi tu asa de linistita noaptea cand ai avea probleme sau lucrurile te depasesc.


am fost si eu ateu.acum nu sunt ateu.

.

Te inseli, in Franta nu sunt sub tutela nimanui, ci singura m-am dus si singura m-am descurcat. Am plecat de acasa la varsta de 18 ani ca sa studiez Medicina si toata facultatea am avut bursa de studii, si parintii intr-adevar, pe timpul studiilor mi-au dat ceva bani sa platesc caminul si mancarea la cantina, restul plateam din bursa mea. Asta pana am terminat facultatea, adica la 24 ani. Dupa care a incetat ajutorul lor si m-am descurcat de una singura, inclusiv printre straini. Nici un parinte sau ruda din familie nu a venit cu mine in Franta sa ma ajute cu ceva, insa prin mila lui Dumnezeu m-am descurcat intotdeauna. Am ajuns in Franta fara sa am idee unde o sa locuiesc, fara sa vorbesc limba, fara sa cunosc sistemul si multe altele, si fara nici o persoana umana care sa aiba grija de mine si sa ma indrume, insa Dumnezeu m-a ajutat prin persoanele pe care mi le-a trimis apoi in cale, fiecare la momentul oportun, si m-a ajutat si sa invat limba in timp record, pentru ca a trebuit sa muncesc de chiar a doua zi de la venirea mea in Franta. Fara ajutorul Lui nu as fi avut cum sa reusesc. Am lasat intr-adevar totul in grija lui Dumnezeu si am venit. Tu o numesti delasare, eu o numesc credinta si curaj, si uite ca s-a facut dupa credinta mea, exact asa cum a zis Domnul. Cel care s-a stresat enorm pentru mine si nu a mai dormit bine noaptea o perioada a fost exact tatal meu ateu, care vazand ca am demisionat de la serviciul pe care il aveam in tara pentru a pleca in necunoscut, nu putea intelege si accepta o astfel de atitudine. Slava Domnului ca am fost o fata suficient de rebela care nu a acceptat niciodata autoritatea paterna pentru ca altfel nu as fi realizat nimic din toate acestea.

Cat despre genii, sa inteleg ca tu nu ai ajuns geniu din cauza ca ai devenit crestin? Iar a fi medic si a te zbate prin forte proprii sa ajungi in Franta, sa faci o specialitate, apoi sa faci un master si apoi sa ai sanse si la un doctorat este mediocritate? In cazul asta te invit sa ma ajungi din urma si apoi mai vorbim. Si te anunt ca nu sunt singurele studii pe care le am, ci am si in stiinte exacte. Dar sa te vad intai egaland aceasta mediocritate si apoi mai vorbim si de altele.
Iar pana una alta, nu am auzit ca geniile acestei lumi sa fi fost toate atee, ci dimpotriva...

Cat despre lupta impotriva pornirilor pacatoase nu prea am de zis ceva negativ ci dimpotriva, din fire nu imi place sa fac cele rele asa ca ma linisteste evitarea lor.

[Guru inc.]

În prealabil postat de Adriana3

Te inseli, in Franta nu sunt sub tutela nimanui, ci singura m-am dus si singura m-am descurcat. Am plecat de acasa la varsta de 18 ani ca sa studiez Medicina si toata facultatea am avut bursa de studii, si parintii intr-adevar, pe timpul studiilor mi-au dat ceva bani sa platesc caminul si mancarea la cantina, restul plateam din bursa mea. Asta pana am terminat facultatea, adica la 24 ani. Dupa care a incetat ajutorul lor si m-am descurcat de una singura, inclusiv printre straini. Nici un parinte sau ruda din familie nu a venit cu mine in Franta sa ma ajute cu ceva, insa prin mila lui Dumnezeu m-am descurcat intotdeauna. Am ajuns in Franta fara sa am idee unde o sa locuiesc, fara sa vorbesc limba, fara sa cunosc sistemul si multe altele, si fara nici o persoana umana care sa aiba grija de mine si sa ma indrume, insa Dumnezeu m-a ajutat prin persoanele pe care mi le-a trimis apoi in cale, fiecare la momentul oportun, si m-a ajutat si sa invat limba in timp record, pentru ca a trebuit sa muncesc de chiar a doua zi de la venirea mea in Franta. Fara ajutorul Lui nu as fi avut cum sa reusesc. Am lasat intr-adevar totul in grija lui Dumnezeu si am venit. Tu o numesti delasare, eu o numesc credinta si curaj, si uite ca s-a facut dupa credinta mea, exact asa cum a zis Domnul. Cel care s-a stresat enorm pentru mine si nu a mai dormit bine noaptea o perioada a fost exact tatal meu ateu, care vazand ca am demisionat de la serviciul pe care il aveam in tara pentru a pleca in necunoscut, nu putea intelege si accepta o astfel de atitudine. Slava Domnului ca am fost o fata suficient de rebela care nu a acceptat niciodata autoritatea paterna pentru ca altfel nu as fi realizat nimic din toate acestea.

Cat despre genii, sa inteleg ca tu nu ai ajuns geniu din cauza ca ai devenit crestin? Iar a fi medic si a te zbate prin forte proprii sa ajungi in Franta, sa faci o specialitate, apoi sa faci un master si apoi sa ai sanse si la un doctorat este mediocritate? In cazul asta te invit sa ma ajungi din urma si apoi mai vorbim. Si te anunt ca nu sunt singurele studii pe care le am, ci am si in stiinte exacte. Dar sa te vad intai egaland aceasta mediocritate si apoi mai vorbim si de altele.
Iar pana una alta, nu am auzit ca geniile acestei lumi sa fi fost toate atee, ci dimpotriva...

Cat despre lupta impotriva pornirilor pacatoase nu prea am de zis ceva negativ ci dimpotriva, din fire nu imi place sa fac cele rele asa ca ma linisteste evitarea lor.

nu cred ca urmaresti firul discutiei pe sinceritate... simt o falsa apreciere in ceea ce scrii... degeaba discut cu tine... cred ca esti o introvertita..

[Adriana3]

În prealabil postat de Guru inc.

nu cred ca urmaresti firul discutiei pe sinceritate... simt o falsa apreciere in ceea ce scrii... degeaba discut cu tine... cred ca esti o introvertita..

Fals? Si unde ar fi falsitatea, in faptul ca exista si oameni care se simt bine cand evita raul? :) Eh, mintea pervertita nu poate crede niciodata ca nu toti sunt la fel de pervertiti. Stii, cand un barbat sau o femeie imi zic ca nu exista femeie sau barbat care sa nu insele, stiu imediat ca respectivul a inselat la viata lui sau a considerat inselarea ca o optiune valabila pentru el si ca atare este convins ca toti ceialti sunt ca el iar daca ceilalti nu o recunosc inseamna ca sunt falsi, ipocriti. Insa sunt oameni care nu inseala si nu admit inselarea ca optiune pentru viata lor in nici un caz. De aceea zicala "Cine zice ala este" are un mare sambure de adevar...
Insa sunt convinsa ca orice minte pervertita, oricat ar fi de pervertita, se poate schimba, insa cu ajutorul lui Dumnezeu care a zis: "Fara Mine voi nu puteti nimic". Si intr-adevar, oamenii care scapa cu adevarat de mari patimi, o fac atunci cand au o motivatie extrem de puternica si aceasta motivatie o gasesc deseori in credinta. Si in loc sa se simta limitati asa cum ai scris tu, ei se simt dimpotriva, eliberati...