Mantuirea - numai la ortodocsi?!

[HoratiuM]

Şi mai sunt nişte consideraţii.

Noi nu putem spune cine se mântuieşte şi cine nu pentru că nu suntem Dumnezeu, nu avem acces la toate faptele unui om şi nici la judecata absolută prin care să tranşăm oamenii până la esenţa ultimă a sufletului lor din fiecare gest. Or, un om se poate mântui, după ce a fost ticălos toată viaţa, chiar şi în ultima lui secundă de suflare dacă s-a pocăit.

Apoi, între ceea ce suntem fiecare dintre noi în calitate de persoană, adică de arhetip sau de principiu ce conţine toate posibilităţile de actualizare ale sufletului nostru, şi aceste actualizări concrete însele, există anumite raporturi. De pildă, eu pot fi mântuit în principiul meu de posibilitate, în arhetipul meu, chiar dacă ceea ce eu am actualizat din acest principiu a căzut sub pierzanie.

Arhetipul meu înseamnă persoana, adică acel model care ni s-a pregătit fiecăruia în Cer şi după care suntem noi în această viaţă ca oameni empirici (I Corinteni, 3:15).

În prealabil postat de HoratiuM

Apoi, între ceea ce suntem fiecare dintre noi în calitate de persoană, adică de arhetip sau de principiu ce conţine toate posibilităţile de actualizare ale sufletului nostru, şi aceste actualizări concrete însele, există anumite raporturi. De pildă, eu pot fi mântuit în principiul meu de posibilitate, în arhetipul meu, chiar dacă ceea ce eu am actualizat din acest principiu a căzut sub pierzanie.

Aţi putea să explicaţi mai pe înţeles? Se mântuieşte ceea ce aş fi putut eu fi dar n-am devenit? Credeam că mă mântuiesc în măsura în care actualizez prin viaţa pe care o trăiesc acest arhetip, această chemare a mea. Acum sunt confuz. Ajutaţi-mă!

[HoratiuM]

În prealabil postat de N.Priceputu

Aţi putea să explicaţi mai pe înţeles? Se mântuieşte ceea ce aş fi putut eu fi dar n-am devenit? Credeam că mă mântuiesc în măsura în care actualizez prin viaţa pe care o trăiesc acest arhetip, această chemare a mea. Acum sunt confuz. Ajutaţi-mă!

Am ca referinţă cartea lui Pavel Florensky, Stâpul şi Temelia Adevărului (trad. Emil Iordache, pr. Iulian Friptu şi pr. Dimitrie Popescu, ed. Polirom, Iaşi, 1999), capitolul "Gheena" (pp. 135-167) unde este dezvoltată ideea mai mult intuitiv şi referenţial decât doctrinar şi speculativ. Dar sunt trimiteri, după mine, foarte preţioase.

În speţă: Platon, deja, făcea diferenţă între Nous (intelect contemplativ) şi dianoia (intelect discursiv). În filosofia transcendentală germană se face diferenţa dintre eul transcendental şi cel empiric (identificările acestea le-am făcut eu; nu apar la Florensky).

În creştinism (dar cu urme în cam toate culturile vechi, arată Florensky) se face diferenţă nu doar între suflet şi trup, dar şi între suflet (ca entitate pătimitoare şi simţitoare unde avem nevoile, pulsiunile, emoţiile) şi duh sau spirit (care este oglinda Divinităţii în noi). În I Corinteni 3:15 se face o referire misterioasă la o finală încercare "prin foc" a lucrării fiecăruia care va adeveri dacă lucrarea aceasta e trainică sau nu, dar că, dacă lucrarea va pieri, acela, totuşi, se va mântui "dar aşa ca prin foc"(!). Dar acela, simultan, "va pierde răsplata".

Vorbim, atunci, cred, despre faptul că în Cer noi suntem daţi de Intelectul etern divin în integralitatea noastră ca Idee despre noi a Intelectului. Este, aşadar, modelul fiecăruia pe care eul nostru individual trebuie să-l satisfacă, nu în sensul că Ideea ar avea vreo privaţie, vreo lipsă, ci în sensul că alteritatea creaturală hotărâtă din Eternitate a fost făcută pentru a se uni cu această Idee, deci, în speţă, cu Dumnezeu Însuşi.

Acum, eu cred că Eul nostru transcendental este reflecţia de la nivelul creaturii a acestei Idei transcendente, iar Ideea transcendentă este temelia Eului transcendental (I Corinteni 3:11). (N.B. — Transcendent = increat, deci strict Dumnezeu; transcendental = suprasensibil, deci neempiric, dar creat: deci Sofia (Fecioara), Îngerii, Edenul, sufletul. Unde, creat = scos din Neant, de la inexistenţă determinată, la existenţă determinată.)

Ce înseamnă asta? Înseamnă că Ideea are în Sine întreaga făptură, în toată perfecţiunea ei, din Eternitate. Dar făptura concretă diferă de Idee pentru că ea nu este din Eternitate — altfel am fi dumnezei după fiinţă. Deci, pentru a apărea făptura, e nevoie de o "suprimare" a lui Dumnezeu, un fel de retragere prin care Dumnezeu (care ocupă întregul "spaţiu ontologic") să "lase loc" la ceva care să nu fie El Însuşi din Eternitate. Când El "se trage la o parte", pentru că e Fiinţa absolută, nu mai rămâne decât Neantul, dar un Neant determinat, nu absolut, căci Neantul absolut e totuna cu Dumnezeu, deci s-ar fi revenit la El.

Acum, creatura e făcută, la început, perfectă, dar nu sfântă. Pentru că e perfectă, în ea nu există nici o lipsă, dar există posibilitatea lipsei, nu există păcat, dar există posibilitatea păcatului. Pentru a face voia lui Dumnezeu, creatura trebuie să accepte pe Dumnezeu, adică Adevărul — Hegel spunea că Adevărul este Întregul: adică unitatea identităţii cu diferenţa. Dar, pentru ca unitatea să fie reală, e nevoie ca şi identitatea şi diferenţa să fie reale. Prin urmare, realitatea creaturii ţine de acceptarea Unităţii divine şi a diferenţei ontologice care o instituie pe ea, în calitate de creatură. Păcatul e atunci intenţia de a şterge diferenţa ontologică — vizibilă la Lucifer, bunăoară, care a ajuns să se creadă Dumnezeu — fapt care calcă implicit în picioare şi Unitatea divină.

La om, păcatul înseamnă tot ştergerea diferenţei ontologice (asta e "călcarea Legii") prin aceea că prezenţa Nedeterminatului (a lui Dumnezeu) în determinare (creatură), prezenţă simbolizată prin copacii cunoaşterii Binelui şi Răului şi a celui al Vieţii, este "consumată" de către creatură ca şi cum ar fi o prezenţă determinată.

N.B. — Unele exegeze au sugerat că expresia "cunoaşterea Binelui şi a Răului" este o expresie merismatică: o figură de stil care se foloseşte de perechi de elemente opuse pentru a da înţelesul de tot sau orice. Exemplu: "cu o falcă-n cer şi una-n pământ", "vrute şi nevrute". De altfel, în alte variante ale textului, se pare, expresia este "copacul cunoştinţei", în sensul de "copac al conştiinţei". Aşadar, acest copac este cel care dă acces la cunoaşterea a orice, deci a Totului. Or, Totalitatea nu e alta decât Dumnezeu Însuşi. Cum, însă, în Dumnezeu Fiinţa şi Nefiinţa coincid, iar cunoaşterea originară pe care o oferea Edenul şi copacul în cauză era una în care subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut ajungeau să coincidă nemijlocit prin cunoaşterea însăşi, rezultă că această mâncare a fructului interzis poate fi foarte bine interpretată ca o interdicţie de a încerca o cunoaştere a Totalităţii (a lui Dumnezeu), deci o unire cu Ea, cu de la sine putere de către o entitate determinată; însă, întrucât o astfel de entitate este încă pe dinafara Spiritului, nu poate experimenta din Unitatea absolută a Fiinţei şi a Neantului decât exterioritatea: deci Neantul, adică moartea. Căci, care alt ţel sau fruct mai preţios, mai gustos decât Dumnezeu există?! ("Gustaţi şi vedeţi că Domnul este bun.") Şi atunci înţelegem pentru ce spunea Sf. Maxim Mărturisitorul că Întruparea trebuia, după planurile "fericite" ale Divinităţii, să aibă loc deja în Rai, iar nu în istoria empirică. Adică, dacă Adam şi Eva rezistau ispitei de a încălca diferenţa ontologică prin încercarea de a se uni arbitrar cu Dumnezeu, ar fi urmat, se pare, Întruparea şi unirea Divino-umană; abia apoi ar (am) fi putut să mănânce (mâncăm) din cei doi copaci (al Cunoaşterii şi al Vieţii) fără pedeapsă sau interdicţie: unirea ar fi fost desăvârşită pe dinăuntru, nu săvârşită pe dinafară şi am fi experiat Fiinţa divină, nu Neantul divin. Deci viaţa veşnică, iar nu istoria.

Dar aici mai sunt câteva consideraţii. Anume faptul că, dacă garanţia Absolutului e Unitatea, iar garanţia Unităţii e realitatea alterităţii, a diferenţei, atunci creatura a trebuit făcută în aşa fel încât să nu fie posibilă decrearea ei, adică suprimarea diferenţei ontologice dintre ea şi Dumnezeu şi resorbţia în Unitatea de dinainte de Creaţie. Asta înseamnă că, pe lângă faptul că este determinată, creatura mai are un atribut fundamental: e indestructibilă prin ea însăşi, prin chiar diferenţa ontologică ce îi stă la bază şi o defineşte, e nemuritoare în esenţa ei, adică nu poate fi redusă la altceva, nu poate fi descompusă în altceva. Pentru că nu e alcătuită din altceva decompozabil: ea însăşi este esenţa acestui altceva.

Ei, această indestructibilitate a creaturii înseamnă transcendentalitatea: primatul întregului asupra părţii, a formei asupra materiei şi unitatea lor ireductibilă. În urma păcatului, această unitate originară a fost dislocată: forma nu mai coincide cu materia, Eul transcendental nu mai coincide cu cel empiric. Până la urmă, această dislocare, această separare între cele două vizează o fază "terminală", în care separaţia să fie totală, fără rest — unde restul este tocmai urma instituirii indestructibile a creaturii. Când separaţia aceasta nu va mai avea rest, deci când indestructibilitatea însăşi a esenţei creaturii va fi atacată, pusă în chestiune, atunci se va viza însăşi Limita ontologică ce stă ca bază a ei — deci, implicit, va fi vizat Dumnezeu. Atunci va fi momentul apocalipsis-ului, adică al descoperirii Limitei, al revelaţiei Limitei: oamenii, prin păcatul lor, vor duce separaţia până la Limită de care se vor lovi, descoperind-o (deja îi dau târcoale).

Acum, ceea ce va fi testat prin foc, este materia: adică modalitatea prin care ne-am "informat" materia empirică pentru a o face să coincidă formei transcendentale. Dacă se va descoperi că nu coincide, va fi distrusă, căci, lipsită de unitatea transcendentală, îi va lipsi tocmai esenţa creaturii: indestructibilitatea. Ce se va mântui, însă? Se va putea mântui Eul transcendental, forma noastră din Cer care va putea fi confirmat ca formă a indestructibilităţii de Ideea divină a creaţiei: adică dacă se va găsi în Eul transcendental păstrarea, păzirea Limitei ontologice.

Eul transcendental este totalitatea faptelor empirice concrete şi posibile ale eului empiric; adică toate înfăţişările pe care acesta le poate lua în istorie, indiferent pe care le ia, le actualizează, şi pe care le ţine neactualizate.

Viclenia este că, fără o formă transcendentală prezentă nemijlocit în el, eul empiric poate să vizeze încălcarea Limitei, adică îşi poate contrazice modelul, forma din Cer. Asta e ceea ce înţelegem prin liber arbitru, deci prin posibilitatea alegerii răului. Astfel că, de pildă, eul empiric al lui Stalin nu va intra în împărăţie, dar forma transcendentală din care s-a individuat şi desprins individul Stalin este mântuibilă.

Întreaga înţelepciune este de a şti dacă anumite activităţi ale eului empiric ar putea chiar să vizeze propria sa formă transcendentală şi s-o anuleze în celelalte posibilităţi de actualizare: adică există păcate care să fie făptuite prin Eul transcendental însuşi? Eu zic că e discutabil. Adam, când a păcătuit, era în forma sa transcendentală, dar forma sa transcendentală nu era pe deplin conştientă de sine, motiv pentru care a rămas o fiinţă mântuibilă după păcat. Lucifer, se pare, a păcătuit în varianta sa transcendentală având conştiinţa deplină a actului său, de aceea varianta receptă este că îngerii căzuţi nu ar mai putea fi salvaţi.

Un om damnat definitiv ar fi cel care ar fi în situaţia lui Lucifer.

[HoratiuM]

Ei, aici este încă o înţelepciune şi mai adâncă, deoarece unii sfinţi precum Sfântul Grigorie de Nyssa, sprijină ideea că, totuşi, tainic, misterios până şi entităţile cu păcate transcendentale vor fi, într-un fel sau altul, mântuite. Mă gândesc că soluţia ar fi: dacă Eul transcendental este salvarea individului care şi-a pierdut eul empiric, atunci, ştiu şi eu?, pentru individul care şi-a pierdut chiar Eul transcendental am putea concepe că salvarea este, în mod misterios, Ideea lui din Intelectul divin.

Să nu cumva să se înţeleagă că o astfel de mântuire ar putea să lase Eul neschimbat sau neatins. Dimpotrivă, o astfel de cernere şi reinstituire a creaturii este cruntă şi absolut traumatică. (Vz. Matei 24:51 sau Luca 12:46.)

În ce mă priveşte, aici eu îmi suspend judecata şi îmi pun credinţa în Dumnezeu. Dacă e vreo cale posibilă pentru apocatastază (vezi I Corinteni 15:25-29), atunci să fie. Mie, unuia, ştiu că nu mi-ar părea rău.

[Decebal]

În prealabil postat de HoratiuM

Întreaga înţelepciune este de a şti dacă anumite activităţi ale eului empiric ar putea chiar să vizeze propria sa formă transcendentală şi s-o anuleze în celelalte posibilităţi de actualizare: adică există păcate care să fie făptuite prin Eul transcendental însuşi? Eu zic că e discutabil. Adam, când a păcătuit, era în forma sa transcendentală, dar forma sa transcendentală nu era pe deplin conştientă de sine, motiv pentru care a rămas o fiinţă mântuibilă după păcat. Lucifer, se pare, a păcătuit în varianta sa transcendentală având conştiinţa deplină a actului său, de aceea varianta receptă este că îngerii căzuţi nu ar mai putea fi salvaţi.

Un om damnat definitiv ar fi cel care ar fi în situaţia lui Lucifer.

În prealabil postat de HoratiuM

Ei, aici este încă o înţelepciune şi mai adâncă, deoarece unii sfinţi precum Sfântul Grigorie de Nyssa, sprijină ideea că, totuşi, tainic, misterios până şi entităţile cu păcate transcendentale vor fi, într-un fel sau altul, mântuite. Mă gândesc că soluţia ar fi: dacă Eul transcendental este salvarea individului care şi-a pierdut eul empiric, atunci, ştiu şi eu?, pentru individul care şi-a pierdut chiar Eul transcendental am putea concepe că salvarea este, în mod misterios, Ideea lui din Intelectul divin.

Să nu cumva să se înţeleagă că o astfel de mântuire ar putea să lase Eul neschimbat sau neatins. Dimpotrivă, o astfel de cernere şi reinstituire a creaturii este cruntă şi absolut traumatică. (Vz. Matei 24:51 sau Luca 12:46.)

În ce mă priveşte, aici eu îmi suspend judecata şi îmi pun credinţa în Dumnezeu. Dacă e vreo cale posibilă pentru apocatastază (vezi I Corinteni 15:25-29), atunci să fie. Mie, unuia, ştiu că nu mi-ar părea rău.

Apocatastaza sau mântuirea diavolului nu se susţine pe baza revelaţiei:

Atunci va zice şi celor din stânga: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41)

Şi diavolul care-i amăgise a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Profetul Mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor (Apocalipsa 20, 10)

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Aţi putea să explicaţi mai pe înţeles? Se mântuieşte ceea ce aş fi putut eu fi dar n-am devenit? Credeam că mă mântuiesc în măsura în care actualizez prin viaţa pe care o trăiesc acest arhetip, această chemare a mea. Acum sunt confuz. Ajutaţi-mă!

Mesajul lui Horatiu este gresit, din cauza lipsei unor informatii, e doar un exercitiu filozofic. Tu (dvs.) ii ceri sa te invete, e ca un fel de orbul conduce pe orb (scuze de comparatie, nu e ceva ironic).

[HoratiuM]

În prealabil postat de catalin2

Mesajul lui Horatiu este gresit, din cauza lipsei unor informatii, e doar un exercitiu filozofic. Tu (dvs.) ii ceri sa te invete, e ca un fel de orbul conduce pe orb (scuze de comparatie, nu e ceva ironic).

Păi, dacă vrei şi poţi, fii tu chiorul nostru şi arată-ne calea. Fă tu ceva mai mult decât un "exerciţiu filosofic". Arată-ne adevărul şi completează-ne informaţiile lipsă. Altfel, vei rămâne un prestidigitator autoiluzionat care va crede că toţi ceilalţi sunt orbi pentru că se prefac că nu observă cum scoţi cărţile pe mânecă. Sau o dai pe mânecă...

În prealabil postat de catalin2

Mesajul lui Horatiu este gresit, din cauza lipsei unor informatii, e doar un exercitiu filozofic. Tu (dvs.) ii ceri sa te invete, e ca un fel de orbul conduce pe orb (scuze de comparatie, nu e ceva ironic).

În ce mă priveşte, poţi spune că sunt orb, dar vreau să văd. Însă când afirmi că Horaţiu e orb pe ce te bazezi? Eu i-am cerut cu sinceritate să îmi explice pentru că a demonstrat că înţelege mult mai multe decât mine. Cu lumina raţiunii, pe care şi-a cultivat-o foarte bine. Nu e de dispreţuit. E dar dumnezeiesc. Şi mi-a făcut impresia unuia care ştie foarte bine ce spune.
Dacă îl critici, de ce nu o faci punctual? Arată unde a greşit în raţionamentul de mai sus.
Pe de altă parte, nu m-aş supăra deloc ca cel care mă luminează să fii tu.

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

În ce mă priveşte, poţi spune că sunt orb, dar vreau să văd. Însă când afirmi că Horaţiu e orb pe ce te bazezi?

Scuze, n-am vrut sa arate chiar dur, doar ca zicala asta mi-a venit in minte. Eu cred ca e suficient cat stie fiecare daca e ortodox, daca dorim sa aflam mai mult e bine sa aflam de la preoti, sfinti, articole ortodoxe, etc. Adica din mai multe surse. Am dat si expicatia mea mai sus.

Cândva mă temeam ca nu cumva, citind filosofie neconformă cu învăţătura Bisericii, să-mi zdruncin convingerile. Am înţeles apoi că nu trebuie să ţin la convingeri ca la un adevăr câştigat şi care poate fi furat. Am înţeles că adevărul nu are cum să-mi fie duşman. Vreau ca eu să cunosc şi să slujesc Adevărului, nu adevărul să-mi slujească mie. Am abandonat orice teamă. Cunoaşterea mă transcende; nu trebuie decât să ajung la ea. Dogmele le văd ca pe reflexii ale adevărului în conştiinţele Sfinţilor Părinţi şi ale noastre.
Nu poţi rătăci decât depărtându-te de adevăr.
Da, poţi fi înşelat, dacă nu ai nişte repere clare. Dar dacă eşti în Biserică, dacă ai Evanghelia şi învăţători luminaţi (Sfinţii Părinţi şi marii teologi ai vremurilor noastre) care să-ţi deschidă mintea, de ce te mai poţi teme?
Poţi spune că trebuie să cunoşti doar lucrurile necesare pentru mântuire. Însă mintea omului, cum spunea parcă Calist Catafygiotul, e într-o necontenită căutare şi nu-şi poate astâmpăra setea decât în Dumnezeu cel nesfârşit, după al Cărui chip e zidită. Prin urmare, nu te poţi opri. Spre Dumnezeu e o cale nesfârşită. În acest sens cred că dogmele nu sunt nişte adevăruri închise în ele însele, ci nişte porţi deschise spre Dumnezeire, care îndeamnă la mai multă înţelegere, la o tot mai largă cuprindere.