Despre umilinta si smerenie

[adam000]

În prealabil postat de georgeval

Parintele Staniloe in comentariile sale patristice chiar facea distinctia dintre umilinta si smerenie. Umilinta de foarte multe ori anuleaza persoana, o transforma in obiect sau instrument, in sluga sau rob, smerenia nu distruge persoana.

Poti te rog sa dezvolti diferenta asta de nuanta, mai ales in ce priveste raportarea noastra la Dumnezeu?

[georgeval]

În prealabil postat de adam000

Poti te rog sa dezvolti diferenta asta de nuanta, mai ales in ce priveste raportarea noastra la Dumnezeu?

Prin exemple din Pateric legate de smerenie Sfintii Parinti cautau sa trezeasca in persoana respectiva constiinta limitelor si recunoasterea lui Dumnezeu. Umilinta inseamna inecarea persoanei in propria neputinta fara perspectiva relatiei cu Dumnezeu. O persoana cand este umilita este tratata ca un obiect care datorita uzurii a devenit inutil, o persoana cand este smerita este asemenea celui care constientizeaza necesitatea celor din jur si nu in ultimul rand a lui Dumnezeu.

[Mia Mia]

Si pana unde putem merge cu umilinta in zilele noastre? Sa zicem ca o persoana te jigneste o data, tu, umil fiind , nu ii zici nimic sau daca zici , zici in asa fel incat sa nu te certi, cu duhul blandetii; cealalta persoana, continua cu vorbele grele, acuzatii nedrepte etc. Care este limita pana la care te lasi umilit? ca daca tot lasi de la tine, oamenii ajung sa te calce in picioare si sa fii dat de multe ori la parte sau considerat inapoiat ( sa nu folosesc alt termen), desi tu in sinea ta taci ca sa eviti certurile, jignirile si din frica fata de Dumnezeu- Tatal; stim cu totii cred exemplul lui Iov si multe alte citate din Sf. Scriptura, dar de asemenea vedem cu totii cum e societatea in zilele noastre si cat de greu este uneori sa punem in practica cele scrise acolo.

[Sanduu]

Parerea mea ca Smerenia o poate da numai dar NUMAI Duhul Sfint, voi ce credeti?

[George.m]

În prealabil postat de georgeval

Prin exemple din Pateric legate de smerenie Sfintii Parinti cautau sa trezeasca in persoana respectiva constiinta limitelor si recunoasterea lui Dumnezeu. Umilinta inseamna inecarea persoanei in propria neputinta fara perspectiva relatiei cu Dumnezeu. O persoana cand este umilita este tratata ca un obiect care datorita uzurii a devenit inutil, o persoana cand este smerita este asemenea celui care constientizeaza necesitatea celor din jur si nu in ultimul rand a lui Dumnezeu.

Trebuie sa luam in seama aceasta distinctie intre umilinta si smerenie pe care Printele Staniloae a remarcat-o in scrierile patristice. Intr-adevar, in fata lui Dumnezeu nu ne simtim umiliti, desconsiderati; prezenta Sa nu ne umileste, ci ne inalta. El ne vrea parteneri de dialog, prieteni iubiti ai Sai.

As spune ca pacatul ne umileste. Sau, mai bine spus, diavolul, prin pacat, urmareste sa ne umileasca, coborandu-ne din legatura cu Dumnezeu. Pacatuind, devenim obiectele demonilor, lasandu-ne batjocoriti de ei.

Putem fi smeriti (in fata lui Dumnezeu), dar sa afirmam ca nu acceptam umilinta (din partea oamenilor)?
Eu cred ca nu. Daca avem adeseori sentimentul ca oamenii ne umilesc, si suferim din aceasta cauza, acesta este un semn ca ar trebui sa ne mai slefuim mandria si orgoliul.
Cred ca semenii nostri ne ajuta in procesul de autocunoastere, relatiile cu ei fiind ca o proba practica a unui examen.

"Închipuirea de sine îi face pe cei atinsi de ea iubitori de aratare si de slava, caci a-ti închipui ca esti ceva nu te lasa sa si fii cu adevarat. De aceea desertaciunea este si se numeste neexistenta. Închipuirea ca esti ceva se iveste atunci când nu esti ceea ce-ti închipui, sau vrei sa acoperi lipsa a ceea ce vrei sa arati ca esti. Ea este împreunata totdeauna cu nesinceritatea si cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate cladi nimic pentru ca nu recunosti solul tau real pe care trebuie sa cladesti, sau ca numai Dumnezeu este solul tare pe care poti sa cladesti tainic."

[Marius22]

În prealabil postat de George.m

Trebuie sa luam in seama aceasta distinctie intre umilinta si smerenie pe care Parintele Staniloae a remarcat-o in scrierile patristice. Intr-adevar, in fata lui Dumnezeu nu ne simtim umiliti, desconsiderati; prezenta Sa nu ne umileste, ci ne inalta. El ne vrea parteneri de dialog, prieteni iubiti ai Sai.

Asa este. Pe de alta parte, am putea spune ca poate singura forma prin care prezenta lui Dumnezeu ne poate umili, in sensul cel mai nobil si inaltator cu putinta, este aceea in care noi avem constiinta masurii smereniei (chenozei) Sale in Hristos. Biserica ne arata calea spre a ne umili prin umilinta Sa, de a ne smeri prin smerenia Sa.

[George.m]

În prealabil postat de Marius22

Asa este. Pe de alta parte, am putea spune ca poate singura forma prin care prezenta lui Dumnezeu ne poate umili, in sensul cel mai nobil si inaltator cu putinta, este aceea in care noi avem constiinta masurii smereniei (chenozei) Sale in Hristos. Biserica ne arata calea spre a ne umili prin umilinta Sa, de a ne smeri prin smerenia Sa.

Da, Hristos ne smereste pentru ca Se smereste. Cum sa nu te smeresti inaintea unui Dumnezeu smerit?
El nu ne zdrobeste inaltandu-Se, ci ne inalta smerindu-Se.

Hristos S-a smerit, pogorandu-Se la noi, cei ce petrecem in iadul semetiei, umiliti de diavoli, pentru a ne ridica la Tatal. Dar nu ne vom sui cu El la Tatal de nu ne vom smeri, pogarandu-ne mintea la iad.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de George.m

Da, Hristos ne smereste pentru ca Se smereste. Cum sa nu te smeresti inaintea unui Dumnezeu smerit?
El nu ne zdrobeste inaltandu-Se, ci ne inalta smerindu-Se.

Hristos S-a smerit, pogorandu-Se la noi, cei ce petrecem in iadul semetiei, umiliti de diavoli, pentru a ne ridica la Tatal. Dar nu ne vom sui cu El la Tatal de nu ne vom smeri, pogarandu-ne mintea la iad.

Iata de ce nu poti sa nu te indragostesti iremediabil de Hristos.

Uite cum suntem vanati.

Iata de ce nu ne putem impotrivi Lui.

Iata de ce ne fura inimile.

[Heurtebise]

"Adevarata smerenie, am putea sustine, are putin de a face numai cu comportamentul, mai degraba ea patrunde in insusi miezul identitatii umane, in acel taram in care potentialul dumnezeiesc se confrunta cu slabiciunea si degradarea umana. Ea este produsa de o revelatie esential spirituala si teologica, in acel taram al marii prapastii care il separa pe omul cazut de chipul lui Dumnezeu care se salasluieste in el. Cel ce vede desavarsirea si inaltimile morale la care omul este chemat (si spre care este inclinat intr-o oarecare masura), este izbit de disparitatea dintre aceasta desavarsire si starea reala a vietii sale. El isi cerceteaza purtarea si realizarile, acestea disparand treptat inaintea exemplului launtric al desavarsirii exprimata vizibil in viata lui Hristos. In acest sens, intelegerea contrastului dintre ceea ce este si ceea ce este chemat sa fie, este insasi smerenia." Citat luat din cartea Smerenia in traditia patristica ortodoxa de Arhiepiscop Chrysostomos, Editura Vremea, Bucuresti, 2002.