Sfantul IOAN IACOB HOZEVITUL - Din Ierihon Catre Sion

[razvan.mn]

STIHURI DE UMILINŢĂ

Nicodime prea ferice
Care doreai odinioară
Ca să trăieşti la noi în ţară,
Acuma caută din ceruri
Şi vezi pe fiii României
Cum poartă jugul tiraniei.

Cu Sfântul Stareţ de la Neamţu
Să dai acuma ajutor
Prea necăjitului popor
Iar tabăra înşelăciunii
Din vatra noastră strămoşească
Degrab să se risipească!

În ţara noastră primitoare
Acuma nu mai este “soare”
Cu razele de libertate
Căci vântul de la Miază Noapte
Aduce negură de moarte.

Cu darul tău cel sfânt, Părinte
Să mângâi pe cei necăjiţi
Şi să dezlegi pe cei robiţi
Iar pe organele pierzării
Cari hulesc Sfânta Credinţă
Întoarce-i către pocăinţă!

Învăţătura ta cinstită
Să fie iarăşi folosită
De neamul nostru românesc
Şi “coarnele lui Veliar”
Să nu se mai înalţe iar!

Pedalionul scris de tine
Să fie naţiei Creştine
Ca o duhovnicească cârmă
Iar cartea “Celor cinci simţiri”
Oglinda Sfintei mântuiri.

În viaţa noastră necăjită
Şi de Păstorii buni lipsită,
La toţi creştinii provoslavnici
Luceafăr să ne fie-n cale
Sfinţenia vieţii tale!

N.B. Cuv. Nicodim dorea mult să meargă la chinovia Cuv. Paisie de la Neamţu, însă prin semne cereşti a fost oprit. Prăznuirea lui se face la 14 Iulie.

ADAUS SPRE LĂMURIRE

Când lipsesc povăţuitorii cei buni, când duhul lumesc caută să înăbuşe sfânta credinţă, când slugile lui Antihrist se grăbesc să întunece adevărul, atunci Pedalionul Sfântului Nicodim ne arată ca o busolă încotro să mergem, iar cartea lui “Nevăzutul Război” ne învaţă cum trebuie să folosim armele cele Duhovniceşti, pe urmă “Hristoitia” adică cartea bunelor obiceiuri ne dăscăleşte cum să ne purtăm în viaţă, iar cartea celor Cinci Simţiri ne serveşte ca o strajă neadormită pentru suflet.
În sfârşit, toate cărţile lui, care sunt mai mult de o sută, le avem ca pe nişte proptele de mântuire în toată viaţa noastră.
TROPARUL SFÂNTULUI NICODIM

glasul 5
(Tin tahian su schepin che
tin voitian …)

Pre Sfântul Nicodim cel nou vestit
Pre marele Dascăl Aghiorit,
Pre albina cea cu dar
Care strâns-au din belşug
Pravoslavnicul nectar
Spre hrana creştinătăţii,
Acum noi cu râvnă venind
Să-l lăudăm, prăznuind!
CONDACUL SFÂNTULUI

glasul 3
(ca şi condacul Naşterii:
Partenos simeron …)

Îngereşte vieţuind
Te faci icoană virtuţii
Şi pe toţi povăţuind
În lupta cu “nevăzuţii”,
Limba ta este organul mişcat de Duhul
Pana ta ne luminează tainic văzduhul
Şi cinstindu-i pe toţi Sfinţii,
Te duci la bucuria lor!
MEGALINARIA

(După melodia grecească a megalinărilor)
(de la Paraclis “Tin ipsilotera ton uranon …”)

Pre luminătorul cel prea slăvit
Şi pe Scriitorul şi Sihastrul neobosit
Veniţi credincioşilor astăzi într-un gând
Să-i împletim cunună de laude, cântând!
MEGALINARIA CUV. NICODIM

glas 3
(ca şi: Apostoli de la margini)

Pre Cuviosul Nicodim,
Podoaba călugăriei,
Pre Îngerul Sfântului Munte
Şi slava ortodoxiei,
Să-l lăudăm împreună,
Urmându-i povaţa cea bună.

CÂTEVA CANOANE DIN PEDALION
Care opreşte a ne ruga cu cei de altă credinţă

Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii şi schismaticii măcar în casă de s-ar afla, se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine (adică să se împărtăşească).

Canonul 45 al Sf. Apostoli porunceşte: Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot să se caterisească.

La tâlcuirea Canonului 47 al Sf. Apostoli scrie Sf. Nicodim Aghioritul că latinii sunt eretici şi nu au nici botez, nici Preoţie, şi dacă vreun Preot nu Botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodicheia opreşte, cu eretici şi cu schismatici a te ruga.

Canonul 6 şi 7 de la Soborul I Ecumenic porunceşte: că cele de la început obiceiuri să le păstrăm.

Canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare tot aşa zice că ereticii şi schismaticii trebuie să se Boteze.

Sfântul Sfinţit Mucenic Chiprian tot aşa zice că ereticii şi schismaticii să se boteze.

Iar câţiva din Slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi, defaimă aceste Sfinte canoane, numindu-le “Barieri ruginite”. Canoane insuflate de Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli şi prin Sf. Părinţi ai celor şapte Sfinte Soboare Ecumenice. Zic că Canoanele de multă vechime pe care o au, au ruginit.

Nu zic că ei de multă grăsime, şi nefrică de Dumnezeu li s-a întunecat mintea şi au năpârlit, căzându-le şi părul, şi barba şi mustaţa, făcându se ca femeile. Cum e chipul Domnului şi al Sfinţilor şi cum e chipul lor? De aceea Sfintele Canoane ale Sfinţilor ei le calcă în picioare.

Dar predică sus şi tare că sunt “Ortodocşi”.

Aşa a primit moartea mucenicească Noul Mucenic Constantin din Idra.

Pe acesta Cuviosul Nicodim l-a întărit ca să mărturisească pentru Hristos şi pe urmă i-a scris viaţa cu pătimirile lui, alcătuindu-i şi slujba lui în chip minunat.

Din vremea aceea a rămas şi o scrisoare a Cuviosului Nicodim adresată către Patriarhul Grigorie pentru un monah român din Transilvania, care nu avea botezul adevărat.

IATĂ CUPRINSUL ACESTEI SCRISORI:

Prea Sfinţite Stăpâne şi dumnezeescule Patriarh a toată lumea, Aducătorul acestei scrisori, care este de origină din Ungaria (adică Transilvania) şi are Botezul (sau mai bine zis desbotezul) fiind molipsit de întinăciunea latinilor, vine prin mijlocirea mea, către Înalt Prea Sfinţia voastră, cerând călduros să fie Botezat cu botezul Bisericii noastre de Răsărit. Deci atât el, cât şi eu – ne rugăm de a voastră inimă următoare lui Hristos şi apostolească, ca să trimiteţi întărit prin ordin scris oficial pe numitul Monah nemonah (adică fără darul călugăriei) către Duhovnicul Român Părintele Grigore din Mânăstirea Pantocreator. Căci acela fiind de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu dânsul poate ca să-l înveţe şi să-l înoiască cu botezul nostru, precum el însuşi şi eu ne rugăm mai mult lui Dumnezeu ca după alte cereri de mântuire să aibă şi călătorie uşoară, să fie călăuzit la Tronul Prea Fericirii voastre şi să aleagă calea cea bună spre folosul a tot norodul Creştinesc. Pentru aceasta, cerându-vă Rugăciuni, rămân socotindu-mă cel mai mic dintre slugile voastre.

(ss) Nicodim

Din actul acesta se vede cât de multă pază era în vremea aceea de a nu primi în mânăstire pe cei cari sunt botezaţi prin stropire.

Despre locul acesta ne putem încredinţa şi din cărţile Cuviosului Paisie de la Neamţ care nu primea nicidecum în obştea lui pe cei cari veneau din Transilvania ori din Bucovina unde se boteza prin stropire.

În vremea când trăia Cuviosul Nicodim la Sihăstria Capsalei a fost chemat de către Proestoşii Sfântului Munte ca să discute cu nişte clerici Papistaşi despre dogmele credinţii. Când s-a ivit Cuviosul în ograda Mânăstirii din Careia, îmbrăcat flenduros şi cu opinci în picioare, Papistaşii s-au plâns Proestoşilor că asta este semn de batjocură pentru ei ca să stea de vorbă cu un asemenea călugăr mojic. Proestoşii însă i-au liniştit, dându-le oarecari lămuriri despre “flendurosul Nicodim”.

Când au început discuţia, fiecare vorbă rostită de monahul nostru era ca un fulger arzător pentru uscăturile (sau mai bine zis pentru secăturile) Papei. Chiar de la început le-a închis gura şi neştiind ce să mai zică, croncăneau ca nişte cioare, întrebând:

“Mai sunt în Muntele Athos şi alţii la fel cu cel care a vorbit cu noi?”

Întrebarea asta a făcut-o către Epitropii Sfântului Munte, dar Cuviosul Nicodim care era de faţă a luat-o înainte cu răspunsul zicând” “Sunt o mulţime şi eu sunt cel din urmă!”.

A mers odinioară la Sf. Munte un Protestant din Germania şi căuta să ia în bătae de joc simplitatea călugărilor.

A declarat în faţa Epitropilor din Careia că el este Proorocul Ilie. Proestoşii au început a râde, crezând că au de-a face cu un nebun. Dar când a început el să le vorbească, au văzut că nu este nebun ci este o undinţă primejdioasă pentru Ortodoxie.

Deci nepricepându-se ei cum să-i răspundă s-au sfătuit ca să găsească pe cineva dintre călugări cari să dovedească cu mărturii din Sfânta Scriptură că Protestantul este mincinos (iar nu prooroc cum zicea el). Atunci şi-au adus aminte bătrânii de smeritul Dascăl Nicodim, care trăia la vremea ceea la o chilie, aproape de Careia. Cuv. Nicodim s-a prezentat ca de obiceiu îmbrăcat în nişte zdrenţe şi încălţat cu opinci de porc. Când l-a văzut Protestantul a început a râde cu hohote. Atunci Bătrânii Proestoşi i-au lămurit Cuviosului pentru ce este chemat, adică să dea răspunsul cuvenit proorocului mincinos.

Pricepând Cuviosul că ereticul îşi bate joc de călugări i-a zis:

“Va să zică eşti Proorocul Ilie, Domnule”.

“Desigur (a răspuns neamţul)!”. Atunci Cuviosul i-a zis iarăşi:

“Proorocul Ilie a avut tăierea împrejur, dar Dumneavoastră?” (o aveţi?)

La întrebarea aceasta a rămas Proorocul cu gura căscată şi a plecat fără să mai stea de vorbă cu opincarii din Sf. Munte. Toţi carii veneau să ispitească pentru tainele credinţii dacă se întâmpla ca să vorbească cu Dascălul cel flenduros, nu mai avea poftă să râdă, ci plecau îndată ruşinaţi.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a făcut semne şi minuni în viaţă, dar viată lui întreagă a fost o întreagă minune, prin roadele bunătăţii care au umplut lumea. Învăţăturile lui au luminat norodul creştinesc şi au întărit Biserica Ortodoxă în vremurile cele mai grele.

După mărturisirile Sfinţilor Părinţi, sfinţenia omului nu se arată din săvârşirea minunilor ci din viaţa cea îmbunătăţită. Minunile sunt lucrurile lui Dumnezeu şi se fac mai mult pentru luminarea celor necredincioşi şi pentru întărirea celor slabi în credinţă, iar faptele cele îmbunătăţite sunt roadele prin cari se cunosc sfinţii.

Iată ce zice Sf. Grigore Teologul, în cuvântul de la înmormântarea Sf. Vasilie cel mare:

“Minunile pentru cei necredincioşi, iar nu pentru cei ce cred. Semnele bărbaţilor Sfinţi este viaţa lor cea după Dumnezeu şi aşezarea lor cea sfântă!” [va urma]

[razvan.mn]

IAR SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ZICE:
“VIRTUTEA ESTE MAI PRESUS DECÂT MINUNILE”

Tot el mai scrie şi aceasta:

“Sfinţii sunt acei care au credinţă dreaptă şi viaţă curată. Chiar de nu săvârşesc semne, chiar de nu gonesc duhurile necurate, după cum Ioan cel mai mare dintre toţi cei născuţi din femeie, nu se pomeneşte nicăieri că ar fi făcut semne!” (vezi cuv. Sf. Ioan Gură de Aur la tâlcuirea Epistolei către Filipeni).

Sfântul Ioan Botezătorul n-a făcut minuni în viaţa, dar a trăit ca Îngerii pe pământ şi s-a învrednicit să boteze pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului.

Tot aşa nici Cuv. Nicodim n-a făcut minuni dar viaţa lui a fost îngerească şi a botezat milioane de suflete cu lumina cea sfântă a învăţăturii sale.

Cărţile lui sunt ca nişte făclii aprinse care luminează creştinătatea. Ele vor rămânea ca o călăuză de mântuire pentru toate veacurile. Dar ostenelile cele prea mari ce le-a suferit Cuvioasul Nicodim la alcătuirea cărţilor i-au supt de timpuriu puterile şi la vârsta de 60 de ani s-a stins din viaţa aceasta precum se stinge o făclie de ceară curată, pentru a răsări ca un luceafăr luminos în lumina cerească. Toată viaţa şi-a petrecut-o în sărăcie şi întru osteneli mai presus de fire. Călugării din Sf. Munte îi ziceau “Dascăl” (adică învăţător) iar el se numea pe sine “Lepădătură” şi câine mort, atâta era de smerit încât oriunde se afla cu fraţii, tot locul cel mai de pe urmă îl căuta, umblând încălţat totdeauna cu opinci.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a învăţat Telologia la Universitatea din Atena şi nici n-a colindat pe la şcolile înţelepţilor din Apusul Europei (cum obişnuiesc Domnii Teologi de astăzi).

El s-a adăpat numai cu apa cea limpede a ortodoxiei din Mânăstirile Sfântului Munte, adică din Sfintele Scripturi. Dar razele învăţăturii lui întrec toată ştiinţa înţelepţilor de astăzi care cuprinde lustrul filozofiei dar lipsită de miezul credinţii. Căci un bob de credinţă curată preţueşte mai mult decât vagoane întregi de ştiinţă lipsită de mustul credinţii.

Este de însemnat că Monahii din Sf. Munte l-au socotit totdeauna pe Cuviosul Nicodim ca “Dascăl” al lor, aşa îl numeau toţi încă de când era în viaţă. Iar după mutarea lui din viaţă, toţi Monahii şi toţi creştinii cari cunoşteau viaţa lui, îl socoteau ca pe un sfânt. Capul lui a fost aşezat într-o cutie de lemn spre închinarea celor care cinsteau pomenirea lui.

Pe fruntea lui este scris: “Aştept Învierea Morţilor” după cum a lăsat el cuvânt înainte de moarte.

Prea fericitul şi Marele Patriarh Ioachim al treilea mergând în Sf. Munte a îngenunchiat înaintea cinstitului său cap, îndelung rugându-se cu multe lacrimi ca să-l acopere în viaţă cu darul lui cel Sfânt. La urmă a sărutat cu evlavie cinstitul cap al Cuviosului zicând către cei de faţă:

“Cine nu socoate acest cap ca moaşte de Sfânt să fie ANATEMA!”. Cu alte cuvinte el este socotit ca sfânt cu mult înainte de a se hotărâ în Sobor. Mulţi dintre călugării aghioriţi sărbătoreau pomenirea lui cu mult înainte de hotărârea Patriarhiei, căci toţi erau convinşi despre sfinţenia vieţii lui.

Numele lui a ajuns cunoscut şi la Papistaşii din Apus, cari au avut de multe ori discuţii cu el pentru credinţă şi s-au spăimântat de darul înţelepciunii care locuia întru el. Însăşi aceştia pe care i-a ruşinat de multe ori Cuviosul Nicodim, l-au însemnat în cărţile lor, împreună cu sfinţii ortodocşi din vechime pe care îi cinsteau şi ei (adică alături de Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Damaschin şi Sf. Andrei Criteanul).

O, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Nicodime, care mult doreai odinioară ca să mergi la noi în ţară, ca să petreci la obştea Cuviosului Paisie de la Neamţu, adu-ţi aminte astăzi de scumpa noastră ţară, cerceteaz-o cu duhul dintru înălţime şi vezi ce fel de obşte au făcut azi românii, după moda sovietelor!

Fiii duhovniceşti ai Cuviosului Paisie nu mai au loc azi în România, întreaga ţară s-a prefăcut într-o obşte care luptă pe Dumnezeu şi aleargă către rău!

Tu care eşti neîntrecut la sfătuire şi prea dulce vorbire, vorbeşte şi acum tainic, la inima Păstorilor duhovniceşti de după “Perdeaua Roşie” ca să nu mai facă tovărăşie cu Stăpânirea Întunericului, ca să nu mai înjuge Biserica la carul sovietic, să nu mai facă slujnică pe Mireasa lui Hristos, care este Biserica (Daca un sfant spune ca aplecarea [colaborarea Bisericii] sub jugul puterii comuniste/ cu puterea comunista INSEAMNA LEPADARE DE HRISTOS, atunci nu mai sunt chiar deloc multe de zis despre dreapta sau stramba credinta in care se regaseste BOR si realul motiv pentru care Sfantul Ioan Iacob a cerut printr-o scrisoare adresata patriarhului Iustinian Marina sa accepte plecarea sa in pustnicie, implicit sa nu mai faca ascultare fata de acesta [de patriarh, se subintelege].

[razvan.mn]

MOTIVELE CARE NE DUC LA PATIMA DEZNĂDEJDEI (pag. 292-294 carte "Din IERIHON CATRE SION"]

Însemnare: Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii.

Nu este nici o patimă din care vrăjmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.

Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. “Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!” zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: Mândria, Iubirea de Arginţi, Zavistia, Curvia, Lăcomia Pântecului, Mânia şi Trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele) şi ele pricinuiesc moartea sufletului, adică osânda veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate.

Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei prin care se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.

Vrăjmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii.

Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, totul se iartă prin pocăinţă curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.

Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea darului sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.

Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din “Condica lui Dumnezeu” şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea unor răniţi, cari nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar ranele lor se cangrenează şi putrezesc.

Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială şi deznădejde) vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască.

Şi anume sunt unii cari au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei.

Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă şi unele persoane cari s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.

Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:

1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitori duhovniceşti, apoi,

2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înţelepciunea minţii, (mai degraba ‘înşelăciunea’, vezi nota de mai jos)

3. Vătămarea dreptei credinţe când facem prieteşug cu ereticii, cu masonii şi comuniştii,

4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă,

5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri sau cu pricinuiri),

6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),

7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare,

8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,

9 . Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi),

10. Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde,

11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,

12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare.

[razvan.mn]

Dintre fraţii noştri din Palestina cred că nu este niciunul robit de patima aceasta. Însă chiar de nu sunt pătimaşi, dar mulţi sunt atraşi de plăcerea băuturii, dintre care cel dintâi sunt eu.

Pentru aceasta caut să scriu ceva despre vătămarea beţiei, ca să fie spre mai multă pază,atât mie, cât şi la alţii cari sunt egali cu mine la neputinţă.

Este lucru ştiut că atracţia duce la deprindere, iar deprinderea rea duce la patimă. Acum în pragul Postului, se potriveşte mai mult ca oricând cuvântul acesta, căci obiceiul “carnavalului” (adică a ospeţelor la lăsatul secului) ne vânează pe mulţi ca să bem ori să mâncăm peste măsură … Sf. Apostol Pavel strigă:

“Nu în ospeţe şi în beţii… şi în fapte de ruşine, nu întru pricinuire şi în pizmă, ci vă îmbrăcaţi întru Domnul nostru Iisus Hristos şi purtarea de grijă a trupului să nu o faceţi spre poftă.” (Epistola către Romani).

De frica postului negru, care se apropie, mulţi îşi umplu căruţa până se răstoarnă.

Aceasta aduce de multe ori boală şi vrând-nevrând, trebuie să dezlege postul chiar de la început, ca să vindece boala, pe care şi-au făcut-o singuri.

Ceea ce scriu urmează nu spre mustrarea cuiva, ci spre mai multă pază pe viitor (atât pentru mine, cât şi pentru alţii).

Cei cari citesc pot spune şi la alţii, cari sunt mai slabi de fire, dobândind prin asta plată de la Dumnezeu.
Despre patima beţiei

Până acum am tot scris despre năravuri şi patimi, care vatămă cinstea aproapelui nostru sau lovesc în Sfânta Credinţă.

Acum voi încerca să scriu despre un nărav mai delicat, care s-ar părea că nu vatămă pe aproapele, nici credinţa şi nici pe cel care lucrează năravul. Şi anume vreau să înşir câteva vorbe despre beţie. Boala aceasta este ţinută la un loc de cinste de către lumea răsfăţată, care este străină de cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi o socotesc ca o voinicie şi ca un lucru de fală. La o arătare, patima beţiei se înfăţişează în chip de petrecere delicată şi nevinovată, pentru aceasta lumea o împodobeşte cu numiri frumoase.

Unii îi zic distracţie cu cinste, alţii chefuială, iar alţii îi zic darul băuturii.

Însă pe cât de gingaşă îi este numirea, pe atât de sălbatică este lucrarea acestui nărav. El este vlăstarul lăcomiei pântecelui care stă pe lista celor şapte păcate de moarte.

După socoteala Sf. Părinţi, beţia este patima pântecului, care vine din prea multă băutură a vinului şi a celorlalte băuturi spirtoase, precum şi a materiilor otrăvitoare (stupefiante), cum este haşişul, cocaina şi altele.

Cu alte cuvinte, beţia este întrebuinţarea băuturii peste măsură şi fără cumpăneală. Sf. Ioan Gură de Aur spune că nu întrebuinţarea băuturii pricinuieşte beţia, ci necumpătarea, care este rădăcina la toate relele. Beţia aduce tulburare la minte şi la suflet, otăveşte şi ruinează organismul omului, pricinuind tot felul de boli.

Sfântul Vasile cel Mare zice:

“Întrebuinţarea cu măsură a vinului este sănătate, iar abuzul (necumpătarea) este vătămare”.

“Vinul veseleşte inima omului …” zice Sf. Prooroc David la Psaltire, pe când “Beţia este duşmănie cu Dumnezeu”, zice Sf. Vasile cel Mare.

Deci oricât de frumos ar căuta s-o numească lumea, beţia este un păcat de moarte, patimă înfricoşată şi foarte greu de vindecat, care sporeşte mereu. Orice lucru care se face fără măsură este nepotrivit, însă necumpătarea la băutură este mai rea ca toate. Căci din asta vine distrugerea sănătăţii, întunecarea minţii şi îndobitocirea omului.

Cel care se îmbată nu este în stare să ţină nici o taină, nu ştie de ruşine, se aprinde repede la desfrânare, produce greaţă şi primejdie celor dimprejur.

“Vai celor ce se scoală de dimineaţă şi caută băutură”, zice Sf. Prooroc Isaia la cap.5, vers.12.

Iată cum zugrăveşteSf. Ioan Gură de Aur pe omul beţiv:

“Dobitoacele cele necuvântătoare (zice el) beau atâta cât le cere setea lor şi niciodată nu se lasă biruite de poftă ca să bea mai mult decât le cere trebuinţa trupului lor. Pe când omul cel cuvântător, care covârşeşte măsura la băutură, se face mai nesocotit şi decât dobitoacele. Şi mai rău este că pe această boală cum este necumpătarea la vin şi la alte băutură, care aduce atâtea rele şi atâtea primejdii, pe această boală – zic – (a beţiei) oamenii nu o socotesc că ar fi un nărav rău şi plin de păcat”.

Îi auzi pe unii că se laudă zicând:

“Noi bem destul de mult şi cu toate acestea ne ţinem tari ca fierul. Nu cunoaştem nici o vătămare din băutură!”

Aşa zic cei voinici cari au fire mai robustă. Şi cu adevărat că vătămarea băuturii nu se simte la toţi îndată.

Din asta mulţi prind curaj la băutură şi urmează cu chefurile fără frică. Dar tocmai în această părere stă primejdia cea mare. Căci omul văzând că nu se îmbolnăveşte din băutura cea multă, prinde curaj şi face tot mai multă dezlegare (adică abuz, cum zice lumea).

Dar să fie ştiut că vătămarea cea mare din băutură (adică boala) nu vine îndată, ci se furişează încet-încet, cum face pisica când pândeşte şoarecele. Materia arzătoare, care se varsă în trup prin băutură necumpătată, nu este altceva decât otravă, care pipăie toate organele omului, ca să afle unde este partea mai slabă şi acolo se cuibăreşte. O parte se urcă la creier (în chip de fum) alta intră în măduva oaselor, o altă parte rămâne în stomac, iar restul se împrăştie în toate vinele. Din asta vine uneori vătămarea ochilor, rănirea stomacului, oftica, damblaua, idropica şi stricarea minţii.

Dacă beţia ar aduce numai vătămarea trupului, atunci primejdia n-ar fi chiar atât de mare. Căci trupul este stricăcios şi trecător.

Însă beţia vatămă şi sufletul, lipsindu-l de mântuire. Pentru că aruncă pe om în multe păcate grele. Beţia îl aprinde pe om spre desfrânare, îl duce la jurăminte nesocotite, îl face grabnic mânios la ocară, la hule, la ucideri şi chiar la lepădarea credinţei.

Sf. Vasile cel Mare spune că năravul beţiei este demon de la sine dorit, maica răutăţii, potrivnic virtuţii, care pe cel curat îl face destrăbălat, pe cel bărbătos îl face fricos, beţia nu cunoaşte dreptate şi leapădă cuviinţa.

Sf. Ioan Gură de Aur numeşte beţia maica întristării, bucuria diavolului, care naşte zeci de mii de rele, ea este nebunie de bună voie, trădarea cugetelor.

Cel care se îmbată este mort însufleţit, demon de bună voie, bolnav care nu are crezare, cădere fără de răspuns şi sluţenie de obşte a neamului omenesc”.

Acestea sunt numirile cu care împodobesc sfinţii pe cei beţivi.

Iar Apostolul Pavel, în cartea cea dintâi către Corinteni (cap.6, vers.9-10) scrie mai înfricoşat, căci zice:

“Nu vă amăgiţi, nici sodomenii, nici furii, nici iubitorii de argint, nici beţivii, nici bârfitorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!”

Apoi în cartea cea către Galateni (cap.5, vers.10-20) Sf. Apostol Pavel mai scrie acestea:

“Faptele trupului se cunosc. Ele sunt: desfrânarea, necurăţia, închinarea la idoli, vrăjitoria, duşmănia, certurile, zavistia, mânia, dezbinările, smintelile, eresurile, ura, uciderile, beţia, destrăbălarea (distracţiile necuviincioase) şi altele asemenea acestora …

Cei ce fac unele ca acestea, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” Vedeţi fraţilor şi vă înfricoşaţi de cuvintele apostoleşti. Să nu mai zică cineva că beţia este o distracţie nevinovată, căci ea poartă sămânţa desfrâului şi a pierzării sufleteşti.

Dacă deschidem Sfânta Scriptură, vedem îndată două pilde înfricoşate care dovedesc că înşişi robii cei aleşi ai lui Dumnezeu sunt în stare să facă lucruri necuviincioase şi fărădelegi, atunci când se îmbată. Noe şi cu Lot erau bărbaţi sfinţi şi drepţi, după cum mărturiseşte însuşi cuvântul lui Dumnezeu. Pe Noe l-a păzit Dumnezeu de potop, ajungând al doilea tată al neamului omenesc, iar pe Lot l-a păzit de arderea Sodomei.

Dar când s-au îmbătat au căzut în nesimţire şi s-au batjocorit. Cu toate acestea faptele lor sunt vrednice de iertare, căci numai o singură dată s-au îmbăat (Lot de două ori) şi anume prin neştiinţă. Noe nu cunoştea tăria vinului, căci atunci prima dată au sădit vie. Lot a fost amăgit la băutură de către fetele sale. Cel care păcătuieşte din neştiinţă dobândeşte mai uşor iertare. Dacă beţivii n-ar cunoaşte vătămarea băuturii şi n-ar şti că este păcat de moarte lăcomia băuturii, atunci ar fi vrednici de iertare. Însă fiecare cunoaşte prea bine urmările beţiei şi aude mereu cunvântul Apostolului, care strigă: “Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânarea!” (Efeseni, 5-18).

Iar la Sfânta Evanghelie zice Domnul către toţi: “Luaţi aminte de sinea voastră, ca nu cândva să se îngreuneze inimile voastre cu mâncarea şi beţia!” (Luca, 21-34).

Trebuie să amintim şi aceasta, că tot păcătosul poate să-şi ascundă păcatul său. Aşa zavisnicul îşi ascunde zavistia, vicleanul îşi ascunde vicleşugul, cel mândru îşi ascunde mândria, la fel şi pomenitorul de rău, însă beţivul se vădeşte ori de câte ori se îmbată. Pentru aceasta şi sminteala este mai mare la oamenii care se robesc de băutură. În ţara aceasta mai ales, unde necredincioşii (adică păgânii) nu prea folosesc vinul şi rachiul, se face mai mare sminteală, când se îmbată creştinii. Căci văzând păgânii cum se îmbată creştinii, se smintesc şi hulesc credinţa Domnului nostru Iisus Hristos.

Căci iată ce zic păgânii: După cum este viaţa creştinilor aşa este şi credinţa lor! Aceasta este hulă înfricoşată împotriva adevărului sfânt care se cuprinde în credinţa noastră. Aici se adeveresc cuvintele Apostolului, care răsună în cartea către romani: “Că numele lui Dumnezeu pentru voi se huleşte între neamuri!” [va urma]

[razvan.mn]

[continuarea postarii precedente]

Să mai fie ştiut şi aceasta, că otrava, care se adună în trup din multă băutură, nu stă degeaba nici o clipă. Ea lucrează pe nesimţite ca şi viermii în lemn. Ea atacă organele cele mai gingaşe ale trupului (mai ales plămânii, stomacul, ficatul şi creierii). Dar omul nu pricepe aceasta decât atunci când îl ruinează desăvârşit. Viermele băuturii lucrează mocnit, însă merge în plin spre distrugere. Pot să treacă 5, uneori 10 sau chiar 20 de ani până când se iveşte boala. Însă boala nu vine singură, ci vine mai totdeauna însoţită de alte două sau trei boli grele. Atunci nu mai este vindecare, căci toţi doctorii spun că bolile, care se ivesc din alte pricini, se pot vindeca prin leacuri sau prin operaţii, însă cele care se ivesc din băutură, nu mai au sfârşit decât la moarte.

Spre ştiinţă fraţilor cititori

Din câte am scris mai înainte poate li s-a părut la unii că eu le scriu spre mustrarea lor, deşi eu nu le scriu spre mustrarea altora, ci mai mult spre îndreptarea lipsurilor mele (mai întâi) şi apoi pentru folosul celor care vor citi.

Însă rândurile de faţă, vă mărturisesc că sunt mult mai spre mustrarea năravului meu, care nu se sfieşte a se cuibări şi în fundul pustiei.

Boala aceasta a clevetirii mă urmăreşte în tot locul şi mă gândesc că poate scriind mereu cuvinte de la Sf. Părinţi, se va ruşina odată şi va fugi de la mine, cu darul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfinţilor.

Aceasta aş dori să se întâmple cu toţi fraţii şi surorile mele cele duhovniceşti, cari pătimesc ca şi mine, ca nu cumva să se păgubească de mântuire prin urâciunea năravului.

Bunul Dumnezeu să ne ajute la toţi. Amin.

Al frăţiilor voastre smerit rugător,
Ieroschimonahul Ioan Iacob,
Schitul Sf. Ana,
Hozeva 1958

[razvan.mn]

Acum vreo şaisprezece veacuri în urmă strălucea în părţile Egiptului ca o stea luminoasă Cuviosul Paisie cel Mare.

Din numărul cel mare al ucenicilor săi, Cuviosul Paisie avea pe unul mai de-aproape pe care îl iubea mult pentru nerăutatea şi pentru simplitatea lui. A mers odinioară acest ucenic în cetate spre a vinde rucodelia (lucrul mâinilor). Întorcându-se în schit după câteva zile, vede cu mirare ucenicul că duhovnicescul lui Părinte (adică Paisie), care îl avea la atâta dragoste, acuma nu-i mai dă nici o atenţie.

Nici măcar blagoslovenia obişnuită nu i-o mai dă bătrânul, ba încă se fereşte de el ca de un străin. Se uită lung la el ca şi cum nu l-ar cunoaşte. Mirat de această străină schimbare, ucenicul îl întreabă:

“Părinte, de ce te fereşti aşa de mine ?”

“Dar cine eşti tu, că eu nu te cunosc?”, îi răspunde bătrânul.

“Cum nu mă cunoşti, nu sunt eu cutare ucenic, pe care îl iubeai asă de mult?”

“Ucenicul acela era creştin (răspunde el) nu aşa cum eşti tu. Chipul tău din afară seamănă cu dânsul, dar sufletul tău a murit duhovniceşte. Semnele credinţei celei vii s-au pierdut de la tine şi eşti ca un mort între noi. Spune-mi, ce ai păţit pogorându-te în cetate?”

“N-am păţit nimic şi n-am săvârşit nici un rău” (răspunse ucenicul).

“Ticălosule (îi zice bătrânul), ai suferit cea mai mare pagubă şi mai zici că n-ai păţit nimic! Atâta de nesimţitor eşti! Fugi acum de la mine căci nu mai pot sta de vorbă cu cel care s-a lepădat de Hristos!”

“Cum părinte, eu m-am lepădat de Hristos!” (a strigat cu spaimă ucenicul şi a început a plânge cu suspinuri).

Apăsat de mustratea cea aspră, bietul ucenic şi-a adus aminte despre o îmtâmplare pe care a avut-o când mergea spre cetate. Şi anume s-a întâlnit în cale cu un evreu foarte meşter la cuvânt şi viclean. Acesta se arăta a fi un om învăţat şi iscusit în cuvintele Scripturii. Văzând el pe ucenic că este simpluţ şi cam sfios a început să discute despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Între altele, jidovul cel viclean şi-a vărsat veninul lui de şarpe, zicând că nu este Hristos adevărat acela pe care îl cinstesc creştinii, ci altul este Hristos, adică acela pe care îl aşteaptă jidovii.

La aceste vorbe hulitoare, ucenicul din cauza prostimii lui, n-a îndrăznit să mustre pe spurcatul nepot al lui Iuda, nici nu şi-a astupat urechile şi nici nu s-a tulburat ca să se depărteze de el, ci a mers cu el înainte pe cale.

S-a sfiit de vicleanul jidov şi în loc să-l mustre, a căutat să-i ţină hangul la vorbă şi anume a rostit că poate să fie aşa cum zice el.

Prin cuvântul “poate” ucenicul a dat să înţeleagă că nu este nici el sigur de venirea Domnului, ca şi cum ar zice că nici el nu este departe de părerea jidovului necredincios.

Îndoiala cea de o clipă, care s-a strecurat în mintea lui cea proastă, a fost socotită ca o lepădare de Hristos şi Cuviosul Paisie a cunoscut cu duhul căderea ucenicului şi s-a tulburat.

Nepăsarea şi sfiala pe care a arătat-o ucenicul faţă de jidovul hulitor a fost ca o trădare a sfintei credinţe; pentru asta se ferea cuviosul de ucenic. Abia după o pocăinţă cu multe lacrămi fierbinţi (ca şi oarecând Sf. Apostol Petru) a fost primit ucenicul iarăşi în slujbă de către Sf. Paisie.

Din această pildă putem cunoaşte câtă cumpătare aveau Sfinţii Părinţi când era vorba de taina Credinţei. Lepădarea ucenicului s-a făcut prin neştiinţă, din cauza prostimii lui. Iar dacă se întâmpla cumva ca cineva să tăgăduiască cu bună ştiinţă sfânta şi dreapta Credinţă, atunci toţi se tânguiau pentru el, ca şi pentru cel mort, şi nimeni dintre credincioşi nu aveau voie să facă legături cu cel lepădat.

Mai tare se fereau de el, decât de cel bolnav de ciumă. În asemenea cazuri Biserica punea legătură de afurisenie pentru cel căzut din credinţă şi numai după o lungă pocăinţă era primit din nou printre credincioşi, însă nu avea voie să se împărtăşească până în ceasul morţii, iar dacă era cumva cleric, atunci pierdea dreptul la slujbă pentru toată viaţa. Aşa era în vremea veche.

Dar astăzi, ce ne este dat să vedem în lumea creştinilor noştri? Cutare frate sau cutare cleric predică învăţătura comunistă, laudă dogmele cele fără Dumnezeu (ale ateilor), ba fac şi tovărăşie cu dânşii şi nimeni nu se fereşte de el şi nici nu i se dă pedeapsa cuvenită.

Unii se mai feresc puţin de cei înşelaţi, alţii însă se sfiesc, temându-se de răzbunare, iar alţii mai habotnici îi laudă pe unii ca aceştia că au îndrăzneală şi sunt râvnitori pentru dreptate. (Dumnezeu Sfântul să ne păzească de asemenea înşelăciune!)

Dacă socotim bine, vedem că înşelăciunea comunistă, cu întunericul masoneriei şi cu toată ceata ateilor din Apus nu este altceva decât o lepădare de Credinţă. Ca să fie protejaţi de guvernul ateilor, păstorii cei duhovniceşti ascund astăzi toiagul mustrării şi pleacă steagul credinţei în faţa stăpânirii lumeşti. BA UNII II LAUDA PE STAPANITORII COMUNISTI SI LE FAC PARADA (TE DEUMURI). SE TEM PASTORII SA NU JIGNEASCA FIARELE CELE CUVANTATOARE. ("Din Ierihon Catre Sion, pag. 335-337).

P.S. Gandul meu pacatos imi spune ca aceasta scriere a Sfantului Ioan Iacob este indreptata in primul rand impotriva Patriarhului Rosu de rusinoasa aducere aminte al BOR din acele vremuri, Iustinian Marina.

Astfel este descris si citat de scriitorul polonez laureat al Premiului Nobel, Czeslaw Milosz, in cartea sa "Gandirea Captiva" acest patriarh inchinator la fiara rosie de la rasarit: "Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. "Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!" a spus Justinian Marina, patriarhul României." (Czeslaw Milosz, The Captive Mind, Vintage, 1990).

Scriitorul american Christopher Hitchens este și el de acord cu ideea că patriarhul Justinian a fost o unealtă a sistemului comunist: "oameni ca Marina au fost fără indoială plini de ură și patetici in același timp" (Christopher Hitchens, God Is Not Great, p. 246, Twelve Books, Hachette Book Group, 2007).

[razvan.mn]

(din Pateric)

Întrebat-a un frate pe un părinte oarecare iscusit, zicând:

“Spune-mi, părinte, care faptă este folositoare şi mai odihnitoare omului?” Şi a răspuns bătrânul, zicând:

“Fiule, fapta cea mai folositoare şi mai odihnitoare omului aceasta este: Unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu”.

Zis-a fratele:

“Spune-mi, părinte, în ce chip şi cum este aceasta, unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu?” Atunci a zis sfântul bătrân:

“Fiule, unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu este în acest chip: Să-şi facă omul aceasta hotătâre, zicând: Doamne, iată eu de acum înainte îmi unesc toată voia mea cu voia Ta, aşa fel încât voia mea să nu se mai împotrivească, nici să mai bănuiască, ori să mai răpştească (cârtească) voinţei Tale. Orice va dori şi va fi plăcut voii Tale, aceea să dorească şi să fie plăcut şi voii mele.

De va vrea şi va fi plăcut voii Tale ca să-mi vină mie oarecari scârbe ori supărări ori necazuri (fie din boala trupului, fie din primejdie, fie din pedeapsă), cu alte cuvinte oricare rea pătimire îţi va fi plăcută Ţie ca să vină asupra mea, aceea îmi va fi plăcută şi mie şi bine primită voinţei mele.

De asemenea dacă va fi bine primit şi plăcut voii Tale ca să se pornească un frate oarecare asupra mea, cu mare ocară, cu sudalmă şi cu defăimare ori şi cu bătaie, acestea vor fi plăcute şi bine primite şi voii mele.

Şi toate cari vor fi plăcute şi iubite şi bine primite voii Tale, acelea vor fi plăcute şi iubiteşi bine primite şi voii mele.

Deci de acum înainte nu va ieşi voia mea din voia Ta nici se va despărţi, ştiind că voia Ta este totdeauna spre binele şi folosul meu şi fără voia Ta nimic nu se lucrează, nici se face în lume. De mi-a făcut cineva vreo scârbă sau supărare, aşa voia Ta a vrut! Deci şi voia mea asemenea doreşte (supunându-se voinţei Tale).

Iată, fiule, ţi-am spus care faptă este mai folositoare şi mai odihnitoare omului. Şi ţi-am arătat în ce chip este unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu. Deci mergi şi fă aşa şi atunci vei fi pururea odihnit şi te vei mântui”.

***

Zis-a un alt părinte:

“Stejarul de nu va fi clătinat de vânturi, acela nici nu va creşte şi nici rădăcină nu va slobozi. La fel şi călugărul, de nu va pătimi şi nu va răbda, nu poate să fie ostaş viteaz”.

***

Zis-a un părinte oarecare:

“Ceara de nu se va înfierbânta cu foc spre a se muia, nu este cu putinţă a se întipări pecetea ce o vei pune pe dânsa”.

Asemenea şi omul de nu va fi muiat prin focul scârbelor, al bolilor, al ostenelilor, al ispitelor şi al neputinţelor, nu se poate tipări într-însul pecetea Sfântului Duh, că pentru aceasta zice Domnul către Pavel Apostolul:

“Ajunge ţie darul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se săvârşeşte!”

Iar însuşi Sf. Apostol Pavel zice în cartea sa: “Cu dulceaţă este mie a mă lăuda pentru neputinţele mele, ca să se sălăşuiască întru mine puterea lui Hristos”. Deci şi tu, fiule, rabdă pentru Domnul cu mulţumire toate scârbele şi necazurile şi năpastele şi bolile şi orice ispită îţi va veni, după voia lui Dumnezeu, pentru folosul tău. Că prin răbdarea scârbelor cu mulţumire, va intra omul întru împărăţia Cerului, precum însuşi Domnul zice: “Cu multe scârbe se cade a intra întru Împărăţia Cerului”.

***

Zis-a iarăşi un sfânt părinte:

“De-ţi va trimite ţie Dumnezeu vreo boală trupului tău, nu cumva să te mâhneşti sau să te scârbeşti de aceasta ca unul din cei necredincioşi. De vreme ce Stăpânul şi Făcătorul tău voieşte ca să-ţi lămurească şi să-ţi curăţească sufletul tău, cu boala şi cu pedeapsa trupului, ca pururea purtător de grijă pentru mântuirea ta.

Iar tu, făptură fiind, pentru ce te mâhneşti şi să te scârbeşti asupra Făcătorului tău, Care te-a făcut pe tine dintru nefiinţă întru fiinţă şi dintru ce nu erai, întru ceea ce eşti.

Căci El, văzându-ţi şi cunoscându-ţi stricăciunea şi îmbolnăvirea sufletului tău, pe care ai dobândit-o prin păcatele tale, vrea ca pe această stricăciune s-o lămurească şi s-o tămăduiască prin boala şi pedeapsa trupului tău, precum Însuşi ştie ce trebuie.

Iar tu, frate, cu tot sufletul şi cu toată voinţa inimii, primeşte-le pe toate întocmai aşa cum îţi vin ţie după voia Lui; adică pe cele iuţi şi amare ca şi pe cele dulci, că toate sunt bune şi folositoare.

Mulţumeşte bunăvoinţei Lui şi te roagă totdeauna ca să-ţi dea răbdare până la sfârşit. Aşa fă şi te vei mântui!” .