Sfantul IOAN IACOB HOZEVITUL - Din Ierihon Catre Sion

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de razvan.mn

Dacă mai rămân în viată
Răii mă vor necinsti
Si spre lepădarea Legii
Ei pe toti ne vor sili.

Iar de vrei să fugi acuma,
Rogu-te să mă jertfesti
Dimpreună cu copiii
Si pe urmă liber esti ...

După cum ducea la moarte
Avraam pe fiul său,
Fă-ne si pe noi acuma
Jertfă pentru Dumnezeu.

Rugămintile femeii
Pe bărbat l-au biruit
Si dorinta ei fierbinte
Într-o clipă s-a plinit.

Copilasii cu nevasta
Si-au plecat grumajii lor,
Căci vedeau în spada mortii:
Scutul cel mântuitor.

Moartea lor a fost primită
De Stapânul Savaot
În Jertfelnicul din ceruri
Ca o ardere de tot.

Adica Sfantul Ioan Iacob Hozevitul si-a omorat sotia si copiii, la cererea ei, ca sa-i scape astfel de rautatea cotropitorilor?

În prealabil postat de Florin-Ionut

Adica Sfantul Ioan Iacob Hozevitul si-a omorat sotia si copiii, la cererea ei, ca sa-i scape astfel de rautatea cotropitorilor?

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul nu a avut nici sotie, nici copii. S-a calugarit de tanar si a pustnicit in Hozeva. A scris multe poezii inspirate din scrierile Sfintilor Parinti, printre care si cea pe care ai citat-o. Intamplarea din versurile citate se inspira din jertfele calugarilor din muntele Sinai.

[razvan.mn]

Esenta poeziei, dupa umila parere a unui pacatos prost si nevrednic, o constituie ultimele 7 strofe.

Dupa ce ca "petrece" prin (prăpăstiile) pustii, o referire la petrecerea vietii in pacate (altfel nu inteleg adaosul intre paranteze a cuvantului "prapastii"), in sfarsit se hotaraste sa intre in calugarie la o manastire (sinaita) care a ales sa colaboreze cu stapanirea turceasca, necredincioasa, pagana, deci aflata ca sa-i spunem in termeni actuali in erezia serghianista, adica asa cum s-a aflat BOR pe parcursul intregii stapaniri comuniste cand n-a ales sa lupte impotriva necredinciosilor comunisti, ci sa colaboreze cu conducerea Romaniei de atunci, instaurata de comunisti. Cum inca BOR nu si-a cerut iertare in fata credinciosilor pentru colaborarea cu regimul bolsevic in perioada 1947-1989, cred ca inca si acum se mai regaseste in respectiva erezie (citez in sprijinul acestei afirmatii urmatorul pasaj din comentariul Sfantului Ioan Iacob la poezia de fata: "Din ele se vede până unde ajunge paza curătiei si a credintei la vremuri de primejdie.

Vremurile de silnicii si de prigoane pot să vie iarăsi asupra turmei pravoslavnice (a credinciosilor care nu au acceptat absolut nici o innoire, nici macar aceea calendarista impusa la Constantinopol in 1923 la presiunea lui Meletie Metaxakis, patriarhul mason de uricioasa aducere-aminte) căci lumea de azi nu mai poate vedea cu ochi buni asezămintele vechi ale Sfintei noastre Biserici.

Omul modern caută să lepede rânduielile cele vechi ca pe niste haine ponosite. Pentru asta se pornesc atacuri tot mai dese împotriva Legii Sfinte si împotriva celor binecredinciosi.

Atacurile de astăzi sunt mult mai ascunse, dar mâine poimâine se vor da la arătare si va trebui să ne apărăm Sfânta Credintă prin mărturisire si prin sânge".

Deci, acel credincios intrand intr-o biserica aflata in erezie (sub stapanirea demonica, mai altfel spus o parasinagoga care nu avea de-a face nimic cu Domnul, ci cu printul intunericului), viziunile lui desarte in vremea "Sfintelor Inchinaciuni" au fost pe masura, atingandu-i si mangaindu-i coarda celui mai mare pacat posibil, pacatul mandriei, in care de altfel a si murit, primit fiind cu placere pentru a fi chinuit de demonii cei aflati in slujba printului intunericului (sau Lucifer, diavolul cel mare), in acest sens fiind relevante strofele de la nr. 5 pana la nr. 2 numarate de la coada poeziei spre cap:

"Deci mergând la Mânăstire
Petrecea în rugăciuni
Si uda cu râu de lacrimi
Sfintele "Închinăciuni".

Când a fost bolnav de moarte
El vedea cum vin din Rai
Să-l întâmpine cu cinste
"Mucenicii din Sinai".

Unii îl chemau pe nume
Si cu drag îl sărutau,
AlŃii felurite daruri
Pentru dânsul aduceau.

Cum ar merge la o nuntă
(Spun cucernicii Părinti)
A trecut din lumea asta
Întovărăsit de Sfinti".

Ce mandrie luciferica trebuie sa ai ca sa te vezi condus pe ultimul drum al vietii de un alai de Sfinti, tu care esti pamant putred si trebuie sa te consideri in cursul vietii cel mai rau dintre pacatosi: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, ca sunt cel mai pacatos dintre toti, toti se vor mantui, eu singur voi pieri!" (rugaciunea curelarului din Alexandria, pe care l-a intalnit in cursul vietii sale pamantesti Sfantul Antonie cel Mare) ?!...

[razvan.mn]

[CONTINUAREA mesajului #3 de la acest topic]

Cuviosul Nicodim fiind acolo în apropiere la Sihăstria Capsala, era ajutat cu provizii de către Fericitul Ierarh şi de multe ori vorbeau împreună, punând la cale luminarea norodului creştinesc, care zăcea în neştiinţă, sub jugul păgânesc.

Mulţi creştini din stăpânirea turcească au fost siliţi ca să-şi lepede Sfânta Credinţă.

Şi toţi care cunoşteau căderea şi cereau pocăinţă, alergau în Sfântul Munte ca la un liman de mântuire. Aici aflau pe Fericitul Patriarh Grigorie la care se mărturiseau. Acesta îi trimitea pe urmă la Dascălul Nicodim din pustia Capsalei ca să-i povăţuiască.

În chipul acesta, Cuviosul Nicodim a scos pe mulţi din întunericul lepădării şi i-a adus la pocăinţă curată, iar pe unii din aceştia i-a îndemnat ca să mărturisească pe Hristos înaintea stăpânilor păgâni. [va urma]

[razvan.mn]

STIHURI DE UMILINŢĂ

Nicodime prea ferice
Care doreai odinioară
Ca să trăieşti la noi în ţară,
Acuma caută din ceruri
Şi vezi pe fiii României
Cum poartă jugul tiraniei.

Cu Sfântul Stareţ de la Neamţu
Să dai acuma ajutor
Prea necăjitului popor
Iar tabăra înşelăciunii
Din vatra noastră strămoşească
Degrab să se risipească!

În ţara noastră primitoare
Acuma nu mai este “soare”
Cu razele de libertate
Căci vântul de la Miază Noapte
Aduce negură de moarte.

Cu darul tău cel sfânt, Părinte
Să mângâi pe cei necăjiţi
Şi să dezlegi pe cei robiţi
Iar pe organele pierzării
Cari hulesc Sfânta Credinţă
Întoarce-i către pocăinţă!

Învăţătura ta cinstită
Să fie iarăşi folosită
De neamul nostru românesc
Şi “coarnele lui Veliar”
Să nu se mai înalţe iar!

Pedalionul scris de tine
Să fie naţiei Creştine
Ca o duhovnicească cârmă
Iar cartea “Celor cinci simţiri”
Oglinda Sfintei mântuiri.

În viaţa noastră necăjită
Şi de Păstorii buni lipsită,
La toţi creştinii provoslavnici
Luceafăr să ne fie-n cale
Sfinţenia vieţii tale!

N.B. Cuv. Nicodim dorea mult să meargă la chinovia Cuv. Paisie de la Neamţu, însă prin semne cereşti a fost oprit. Prăznuirea lui se face la 14 Iulie.

ADAUS SPRE LĂMURIRE

Când lipsesc povăţuitorii cei buni, când duhul lumesc caută să înăbuşe sfânta credinţă, când slugile lui Antihrist se grăbesc să întunece adevărul, atunci Pedalionul Sfântului Nicodim ne arată ca o busolă încotro să mergem, iar cartea lui “Nevăzutul Război” ne învaţă cum trebuie să folosim armele cele Duhovniceşti, pe urmă “Hristoitia” adică cartea bunelor obiceiuri ne dăscăleşte cum să ne purtăm în viaţă, iar cartea celor Cinci Simţiri ne serveşte ca o strajă neadormită pentru suflet.
În sfârşit, toate cărţile lui, care sunt mai mult de o sută, le avem ca pe nişte proptele de mântuire în toată viaţa noastră.
TROPARUL SFÂNTULUI NICODIM

glasul 5
(Tin tahian su schepin che
tin voitian …)

Pre Sfântul Nicodim cel nou vestit
Pre marele Dascăl Aghiorit,
Pre albina cea cu dar
Care strâns-au din belşug
Pravoslavnicul nectar
Spre hrana creştinătăţii,
Acum noi cu râvnă venind
Să-l lăudăm, prăznuind!
CONDACUL SFÂNTULUI

glasul 3
(ca şi condacul Naşterii:
Partenos simeron …)

Îngereşte vieţuind
Te faci icoană virtuţii
Şi pe toţi povăţuind
În lupta cu “nevăzuţii”,
Limba ta este organul mişcat de Duhul
Pana ta ne luminează tainic văzduhul
Şi cinstindu-i pe toţi Sfinţii,
Te duci la bucuria lor!
MEGALINARIA

(După melodia grecească a megalinărilor)
(de la Paraclis “Tin ipsilotera ton uranon …”)

Pre luminătorul cel prea slăvit
Şi pe Scriitorul şi Sihastrul neobosit
Veniţi credincioşilor astăzi într-un gând
Să-i împletim cunună de laude, cântând!
MEGALINARIA CUV. NICODIM

glas 3
(ca şi: Apostoli de la margini)

Pre Cuviosul Nicodim,
Podoaba călugăriei,
Pre Îngerul Sfântului Munte
Şi slava ortodoxiei,
Să-l lăudăm împreună,
Urmându-i povaţa cea bună.

CÂTEVA CANOANE DIN PEDALION
Care opreşte a ne ruga cu cei de altă credinţă

Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii şi schismaticii măcar în casă de s-ar afla, se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine (adică să se împărtăşească).

Canonul 45 al Sf. Apostoli porunceşte: Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot să se caterisească.

La tâlcuirea Canonului 47 al Sf. Apostoli scrie Sf. Nicodim Aghioritul că latinii sunt eretici şi nu au nici botez, nici Preoţie, şi dacă vreun Preot nu Botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodicheia opreşte, cu eretici şi cu schismatici a te ruga.

Canonul 6 şi 7 de la Soborul I Ecumenic porunceşte: că cele de la început obiceiuri să le păstrăm.

Canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare tot aşa zice că ereticii şi schismaticii trebuie să se Boteze.

Sfântul Sfinţit Mucenic Chiprian tot aşa zice că ereticii şi schismaticii să se boteze.

Iar câţiva din Slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi, defaimă aceste Sfinte canoane, numindu-le “Barieri ruginite”. Canoane insuflate de Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli şi prin Sf. Părinţi ai celor şapte Sfinte Soboare Ecumenice. Zic că Canoanele de multă vechime pe care o au, au ruginit.

Nu zic că ei de multă grăsime, şi nefrică de Dumnezeu li s-a întunecat mintea şi au năpârlit, căzându-le şi părul, şi barba şi mustaţa, făcându se ca femeile. Cum e chipul Domnului şi al Sfinţilor şi cum e chipul lor? De aceea Sfintele Canoane ale Sfinţilor ei le calcă în picioare.

Dar predică sus şi tare că sunt “Ortodocşi”.

Aşa a primit moartea mucenicească Noul Mucenic Constantin din Idra.

Pe acesta Cuviosul Nicodim l-a întărit ca să mărturisească pentru Hristos şi pe urmă i-a scris viaţa cu pătimirile lui, alcătuindu-i şi slujba lui în chip minunat.

Din vremea aceea a rămas şi o scrisoare a Cuviosului Nicodim adresată către Patriarhul Grigorie pentru un monah român din Transilvania, care nu avea botezul adevărat.

IATĂ CUPRINSUL ACESTEI SCRISORI:

Prea Sfinţite Stăpâne şi dumnezeescule Patriarh a toată lumea, Aducătorul acestei scrisori, care este de origină din Ungaria (adică Transilvania) şi are Botezul (sau mai bine zis desbotezul) fiind molipsit de întinăciunea latinilor, vine prin mijlocirea mea, către Înalt Prea Sfinţia voastră, cerând călduros să fie Botezat cu botezul Bisericii noastre de Răsărit. Deci atât el, cât şi eu – ne rugăm de a voastră inimă următoare lui Hristos şi apostolească, ca să trimiteţi întărit prin ordin scris oficial pe numitul Monah nemonah (adică fără darul călugăriei) către Duhovnicul Român Părintele Grigore din Mânăstirea Pantocreator. Căci acela fiind de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu dânsul poate ca să-l înveţe şi să-l înoiască cu botezul nostru, precum el însuşi şi eu ne rugăm mai mult lui Dumnezeu ca după alte cereri de mântuire să aibă şi călătorie uşoară, să fie călăuzit la Tronul Prea Fericirii voastre şi să aleagă calea cea bună spre folosul a tot norodul Creştinesc. Pentru aceasta, cerându-vă Rugăciuni, rămân socotindu-mă cel mai mic dintre slugile voastre.

(ss) Nicodim

Din actul acesta se vede cât de multă pază era în vremea aceea de a nu primi în mânăstire pe cei cari sunt botezaţi prin stropire.

Despre locul acesta ne putem încredinţa şi din cărţile Cuviosului Paisie de la Neamţ care nu primea nicidecum în obştea lui pe cei cari veneau din Transilvania ori din Bucovina unde se boteza prin stropire.

În vremea când trăia Cuviosul Nicodim la Sihăstria Capsalei a fost chemat de către Proestoşii Sfântului Munte ca să discute cu nişte clerici Papistaşi despre dogmele credinţii. Când s-a ivit Cuviosul în ograda Mânăstirii din Careia, îmbrăcat flenduros şi cu opinci în picioare, Papistaşii s-au plâns Proestoşilor că asta este semn de batjocură pentru ei ca să stea de vorbă cu un asemenea călugăr mojic. Proestoşii însă i-au liniştit, dându-le oarecari lămuriri despre “flendurosul Nicodim”.

Când au început discuţia, fiecare vorbă rostită de monahul nostru era ca un fulger arzător pentru uscăturile (sau mai bine zis pentru secăturile) Papei. Chiar de la început le-a închis gura şi neştiind ce să mai zică, croncăneau ca nişte cioare, întrebând:

“Mai sunt în Muntele Athos şi alţii la fel cu cel care a vorbit cu noi?”

Întrebarea asta a făcut-o către Epitropii Sfântului Munte, dar Cuviosul Nicodim care era de faţă a luat-o înainte cu răspunsul zicând” “Sunt o mulţime şi eu sunt cel din urmă!”.

A mers odinioară la Sf. Munte un Protestant din Germania şi căuta să ia în bătae de joc simplitatea călugărilor.

A declarat în faţa Epitropilor din Careia că el este Proorocul Ilie. Proestoşii au început a râde, crezând că au de-a face cu un nebun. Dar când a început el să le vorbească, au văzut că nu este nebun ci este o undinţă primejdioasă pentru Ortodoxie.

Deci nepricepându-se ei cum să-i răspundă s-au sfătuit ca să găsească pe cineva dintre călugări cari să dovedească cu mărturii din Sfânta Scriptură că Protestantul este mincinos (iar nu prooroc cum zicea el). Atunci şi-au adus aminte bătrânii de smeritul Dascăl Nicodim, care trăia la vremea ceea la o chilie, aproape de Careia. Cuv. Nicodim s-a prezentat ca de obiceiu îmbrăcat în nişte zdrenţe şi încălţat cu opinci de porc. Când l-a văzut Protestantul a început a râde cu hohote. Atunci Bătrânii Proestoşi i-au lămurit Cuviosului pentru ce este chemat, adică să dea răspunsul cuvenit proorocului mincinos.

Pricepând Cuviosul că ereticul îşi bate joc de călugări i-a zis:

“Va să zică eşti Proorocul Ilie, Domnule”.

“Desigur (a răspuns neamţul)!”. Atunci Cuviosul i-a zis iarăşi:

“Proorocul Ilie a avut tăierea împrejur, dar Dumneavoastră?” (o aveţi?)

La întrebarea aceasta a rămas Proorocul cu gura căscată şi a plecat fără să mai stea de vorbă cu opincarii din Sf. Munte. Toţi carii veneau să ispitească pentru tainele credinţii dacă se întâmpla ca să vorbească cu Dascălul cel flenduros, nu mai avea poftă să râdă, ci plecau îndată ruşinaţi.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a făcut semne şi minuni în viaţă, dar viată lui întreagă a fost o întreagă minune, prin roadele bunătăţii care au umplut lumea. Învăţăturile lui au luminat norodul creştinesc şi au întărit Biserica Ortodoxă în vremurile cele mai grele.

După mărturisirile Sfinţilor Părinţi, sfinţenia omului nu se arată din săvârşirea minunilor ci din viaţa cea îmbunătăţită. Minunile sunt lucrurile lui Dumnezeu şi se fac mai mult pentru luminarea celor necredincioşi şi pentru întărirea celor slabi în credinţă, iar faptele cele îmbunătăţite sunt roadele prin cari se cunosc sfinţii.

Iată ce zice Sf. Grigore Teologul, în cuvântul de la înmormântarea Sf. Vasilie cel mare:

“Minunile pentru cei necredincioşi, iar nu pentru cei ce cred. Semnele bărbaţilor Sfinţi este viaţa lor cea după Dumnezeu şi aşezarea lor cea sfântă!” [va urma]

[razvan.mn]

IAR SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ZICE:
“VIRTUTEA ESTE MAI PRESUS DECÂT MINUNILE”

Tot el mai scrie şi aceasta:

“Sfinţii sunt acei care au credinţă dreaptă şi viaţă curată. Chiar de nu săvârşesc semne, chiar de nu gonesc duhurile necurate, după cum Ioan cel mai mare dintre toţi cei născuţi din femeie, nu se pomeneşte nicăieri că ar fi făcut semne!” (vezi cuv. Sf. Ioan Gură de Aur la tâlcuirea Epistolei către Filipeni).

Sfântul Ioan Botezătorul n-a făcut minuni în viaţa, dar a trăit ca Îngerii pe pământ şi s-a învrednicit să boteze pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului.

Tot aşa nici Cuv. Nicodim n-a făcut minuni dar viaţa lui a fost îngerească şi a botezat milioane de suflete cu lumina cea sfântă a învăţăturii sale.

Cărţile lui sunt ca nişte făclii aprinse care luminează creştinătatea. Ele vor rămânea ca o călăuză de mântuire pentru toate veacurile. Dar ostenelile cele prea mari ce le-a suferit Cuvioasul Nicodim la alcătuirea cărţilor i-au supt de timpuriu puterile şi la vârsta de 60 de ani s-a stins din viaţa aceasta precum se stinge o făclie de ceară curată, pentru a răsări ca un luceafăr luminos în lumina cerească. Toată viaţa şi-a petrecut-o în sărăcie şi întru osteneli mai presus de fire. Călugării din Sf. Munte îi ziceau “Dascăl” (adică învăţător) iar el se numea pe sine “Lepădătură” şi câine mort, atâta era de smerit încât oriunde se afla cu fraţii, tot locul cel mai de pe urmă îl căuta, umblând încălţat totdeauna cu opinci.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a învăţat Telologia la Universitatea din Atena şi nici n-a colindat pe la şcolile înţelepţilor din Apusul Europei (cum obişnuiesc Domnii Teologi de astăzi).

El s-a adăpat numai cu apa cea limpede a ortodoxiei din Mânăstirile Sfântului Munte, adică din Sfintele Scripturi. Dar razele învăţăturii lui întrec toată ştiinţa înţelepţilor de astăzi care cuprinde lustrul filozofiei dar lipsită de miezul credinţii. Căci un bob de credinţă curată preţueşte mai mult decât vagoane întregi de ştiinţă lipsită de mustul credinţii.

Este de însemnat că Monahii din Sf. Munte l-au socotit totdeauna pe Cuviosul Nicodim ca “Dascăl” al lor, aşa îl numeau toţi încă de când era în viaţă. Iar după mutarea lui din viaţă, toţi Monahii şi toţi creştinii cari cunoşteau viaţa lui, îl socoteau ca pe un sfânt. Capul lui a fost aşezat într-o cutie de lemn spre închinarea celor care cinsteau pomenirea lui.

Pe fruntea lui este scris: “Aştept Învierea Morţilor” după cum a lăsat el cuvânt înainte de moarte.

Prea fericitul şi Marele Patriarh Ioachim al treilea mergând în Sf. Munte a îngenunchiat înaintea cinstitului său cap, îndelung rugându-se cu multe lacrimi ca să-l acopere în viaţă cu darul lui cel Sfânt. La urmă a sărutat cu evlavie cinstitul cap al Cuviosului zicând către cei de faţă:

“Cine nu socoate acest cap ca moaşte de Sfânt să fie ANATEMA!”. Cu alte cuvinte el este socotit ca sfânt cu mult înainte de a se hotărâ în Sobor. Mulţi dintre călugării aghioriţi sărbătoreau pomenirea lui cu mult înainte de hotărârea Patriarhiei, căci toţi erau convinşi despre sfinţenia vieţii lui.

Numele lui a ajuns cunoscut şi la Papistaşii din Apus, cari au avut de multe ori discuţii cu el pentru credinţă şi s-au spăimântat de darul înţelepciunii care locuia întru el. Însăşi aceştia pe care i-a ruşinat de multe ori Cuviosul Nicodim, l-au însemnat în cărţile lor, împreună cu sfinţii ortodocşi din vechime pe care îi cinsteau şi ei (adică alături de Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Damaschin şi Sf. Andrei Criteanul).

O, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Nicodime, care mult doreai odinioară ca să mergi la noi în ţară, ca să petreci la obştea Cuviosului Paisie de la Neamţu, adu-ţi aminte astăzi de scumpa noastră ţară, cerceteaz-o cu duhul dintru înălţime şi vezi ce fel de obşte au făcut azi românii, după moda sovietelor!

Fiii duhovniceşti ai Cuviosului Paisie nu mai au loc azi în România, întreaga ţară s-a prefăcut într-o obşte care luptă pe Dumnezeu şi aleargă către rău!

Tu care eşti neîntrecut la sfătuire şi prea dulce vorbire, vorbeşte şi acum tainic, la inima Păstorilor duhovniceşti de după “Perdeaua Roşie” ca să nu mai facă tovărăşie cu Stăpânirea Întunericului, ca să nu mai înjuge Biserica la carul sovietic, să nu mai facă slujnică pe Mireasa lui Hristos, care este Biserica (Daca un sfant spune ca aplecarea [colaborarea Bisericii] sub jugul puterii comuniste/ cu puterea comunista INSEAMNA LEPADARE DE HRISTOS, atunci nu mai sunt chiar deloc multe de zis despre dreapta sau stramba credinta in care se regaseste BOR si realul motiv pentru care Sfantul Ioan Iacob a cerut printr-o scrisoare adresata patriarhului Iustinian Marina sa accepte plecarea sa in pustnicie, implicit sa nu mai faca ascultare fata de acesta [de patriarh, se subintelege].

[razvan.mn]

MOTIVELE CARE NE DUC LA PATIMA DEZNĂDEJDEI (pag. 292-294 carte "Din IERIHON CATRE SION"]

Însemnare: Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii.

Nu este nici o patimă din care vrăjmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.

Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. “Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!” zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: Mândria, Iubirea de Arginţi, Zavistia, Curvia, Lăcomia Pântecului, Mânia şi Trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele) şi ele pricinuiesc moartea sufletului, adică osânda veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate.

Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei prin care se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.

Vrăjmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii.

Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, totul se iartă prin pocăinţă curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.

Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea darului sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.

Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din “Condica lui Dumnezeu” şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea unor răniţi, cari nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar ranele lor se cangrenează şi putrezesc.

Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială şi deznădejde) vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască.

Şi anume sunt unii cari au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei.

Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă şi unele persoane cari s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.

Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:

1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitori duhovniceşti, apoi,

2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înţelepciunea minţii, (mai degraba ‘înşelăciunea’, vezi nota de mai jos)

3. Vătămarea dreptei credinţe când facem prieteşug cu ereticii, cu masonii şi comuniştii,

4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă,

5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri sau cu pricinuiri),

6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),

7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare,

8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,

9 . Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi),

10. Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde,

11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,

12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare.