Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

din sursa: http://www.sihastru.net/mirem/ceor/catol_ekklesia.html
vedem că:
„ROMANO CATOLICII IN SPATELE PROPRIILOR DECLARATII. ASPECTE CARE DEMONSTREAZÃ CINE SUNT EI CU ADEVÃRAT de colectivul rev. Ekklesia
Romano-catolicii. Fapte trecute si actuale ale nesinceritãtii lor Orice analist avizat si sincer dar mai ales apartinînd Bisericii celei dreptmãritoare, poate observa un fapt pe cît de evident, pe atît de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfãsoarã Vaticanul si biserica Romei. Anume cã, mai ales dupã Conciliul Vatican II, teologia romano-catolicã se prezintã din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca pãstrãtoarea, îmbogãtitoarea Traditiei Ortodoxe Rãsãritene, cu singura deosebire cã romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic si cultural; în plus, cu cîteva exceptii care îsi vor gãsi cît de curînd o rezolvare facilã, esenta teologiei lor si scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceastã teorie a asa numitelor "biserici-surori" este bazatã pe recunoasterea de cãtre teologii ecumenisti a succesiunii apostolice, a tainelor si a existentei harului mîntuitor si sfintitor în biserica Romei, dacã nu în plinãtatea lui, mãcar într-o mãsurã mai micã decît în Biserica Ortodoxã. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcã s-o impunã, în ciuda nenumãratelor dovezi din întreaga traditie a Bisericii dreptmãritoare dar si a faptelor concrete promovate de politica de dominatie universalã a Vaticanului. Sfintii Pãrinti nu au vorbit niciodatã nici de "teoria ramificatiilor" (anume cã diversele confesiuni crestine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) si nici nu au pomenit de recunoasterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolicã presupune înainte de toate succesiunea în adevãr si nu doar o succesiune formalã, istoricã, a unei înlãntuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoasterea succesiunii apostolice este o eroare dogmaticã si canonicã grosolanã dacã ea se face fãrã ca o anume grupare eterodoxã sã revinã la ortodoxie.
Iatã opinia reputatului canonist român, pãrintele profesor Liviu Stan într-un articol al sãu consacrat tocmai succesiunii apostolice: "Este greu sã se gãseascã în scrierile Sfintilor Pãrinti ceva care sã infirme (...) paralelismul între succesiunea apostolicã sacramentalã si aceea în credintã a episcopatului sau mai bine zis a preotiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin cãderea din credintã, adicã prin ruperea succesiunii în credintã, este exprimatã si în hotãrîrile canonice ale Bisericii si anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevãd rebotezarea ereticilor si hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi. (...) De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentalã fãrã una de credintã? A admite asa ceva, nu înseamnã oare a ne închipui sau a ne face iluzia cã Mîntuitorul ar îngãdui ca prin puterea harului sfintitor, prin puterea preotiei sã se întãreascã si sã se rãspîndeascã rãtãcirile, ereziile? Ar fi însã cu neputintã sã se conceapã cã harul preotiei ar avea si destinatia de a servi si minciuna sau rãtãcirea, nu numai adevãrul, si cã Mîntuitorul ar îngãdui sã fie pus acest har în slujba celor care nãruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident cã harul preotiei nu poate fi folosit împotriva credintei sau în slujba necredintei. De aceea el nu poate sã existe la eretici, cãci prezenta lui la acestia, ar însemna binecuvîntarea pãcatului, sfintirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentalã nu poate exista fãrã succesiunea în credintã."
Recomandãm cu cãldurã acest articol al pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentatiei bazate pe cuvîntul Sfintilor Pãrinti si pe deciziile Sinoadelor ecumenice si sinoadelor locale, aratã fãrã putintã de tãgadã cã: "Trebuie sã se conceapã cã Biserica ortodoxã nu este îndreptãtitã sã admitã validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupãri religioase crestine, si deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decît dacã, fie respectivele, fie unii membri ai lor, ar cere sã stabileascã intercomuniune "in sacris" cu ea, sau sã fie primiti în Ortodoxie." [1]
Acestea fiind spuse, vom constata, examinînd cu atentie declaratiile si manifestãrile romano-catolicilor, cã ei promoveazã nu numai inovatii periculoase în asa-zisa lor "Liturghie" dar si adoptã initiative demne de a stîrni un rîs general. În spatele declaratiilor lor prietenesti se regãsesc aceleasi ambitii politice lumesti ca si în trecut. De aceea, în ciuda declaratiilor lor de iubire fatã de Traditia Ortodoxã (ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente" si "Orientale Lumen"), trecerea la dreapta credintã a acelora care se declarã cu tãrie prietenii Ortodoxiei în mai toate întîlnirile ecumenice, nu se produce. Multi din studentii nostri studiazã la Universitãti apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche si binecunoscutã din istorie. Spre exemplu, dacã ne aplecãm asupra istoriei uniatismului romanesc dar si asupra acestui fenomen al uniatiei din alte tãri, teologii romano-catolici nu vor fi niciodatã de acord dacã un student ortodox ce învatã într-o universitate apuseanã le-ar cere, spre exemplu, sã treacã la romano-catolicism. Ei însã sperã ca acel student, odatã întors în tara sa, mult mai lax si mai tolerant în ceea ce priveste acrivia dogmelor si canoanelor ortodoxe, sã accepte la momentul potrivit actul uniatiei cu Roma ca pe ceva usor de înfãptuit si ca pe o normalitate.
Asa s-a întîmplat si în veacul XVII, cu primul episcop roman unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba si a izbutit sã cîstige prin importante sume de bani bunãvointa guvernatorului Transilvaniei si a altor dregãtori, iar în septembrie 1697 a plecat în tara Romaneascã, pentru ca sã primeascã, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare cã la Bucuresti se cunosteau intentiile catolicilor de a atrage pe romani si cã noul candidat - tînãr si fãrã multã învãtãturã - nu prezenta prea multã încredere. De aceea a fost tinut la Bucuresti vreo patru luni, pentru a i se completa învãtãtura si a fi întãrit în Ortodoxie. Desigur cã influenta dogmaticã eterodoxã primitã anterior, relativismul sãu dogmatic si slãbiciunea sa personalã au avut ultimul cuvînt în deciziile sale. Dupã semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a usura existenta credinciosilor noii Biserici unite si de a avea reprezentare politicã, s-au prãbusit. În plus, în documentul de unire semnat de preotii ortodocsi la 7 octombrie 1698 se stipula cã romanii apartinînd Bisericii Unite cu Roma îsi vor pãstra neatinse sãrbãtorile, calendarul si Liturghia lor. Ei trebuiau doar sã facã ascultare de papã. Noua Bisericã Unitã cu Roma a obtinut unele drepturi prin edictele date de împãratul Leopold în februarie 1699 si martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obtinute pe hîrtie nu s-a transpus în practicã.
Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai tîrziu tensiuni sociale si multã vãrsare de sînge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de cãtre ierarhie si cler pentru avantaje materiale si drepturi sociale, primînd fatã de pãstrarea credintei, a condus la apostazie, cum de atîtea ori s-a întîmplat în istorie. Slujbele bisericesti ale unitilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemãnãtoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arãtat astfel încã o datã cã puritatea credintei si apãrarea ei sunt mult mai importante decît obtinerea unor avantaje lumesti, fiind ele chiar si drepturi sociale si politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai urã, sînge si dezbinare între cei care au rãmas fideli credintei strãmosesti si cei care au aderat la biserica unitã. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultati de cãtre Roma; sã ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie si dispret în Italia, cersind drepturile sociale mult-promise pentru noua bisericã unitã.
În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împãrãteasa Maria Tereza - peste 140 mãnãstiri si biserici ortodoxe care refuzau sã renunte la Ortodoxie. Iatã cîteva doar din metodele "crestine" folosite de catolici pentru a-si extinde dominatia geograficã pe orizontalã.
Ca sã nu mai vorbim de nenumãrate alte exemple asemãnãtoare gãsite în istoria altor natii: cruciadele sîngeroase care au culminat cu cãderea Constantinopolului sub cruciati în 1204 si slãbirea iremediabilã a puterii militare a Bizantului confruntat cu amenintarea turceascã - în aceastã cruciadã, a IV-a, armatele apusene au profanat si distrus biserici si catedrale, au jefuit si înstrãinat odoare si multe sfinte moaste din locasurile sfinte ale Constantinopolului.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar si papei din Roma cerînd un minim ajutor militar. Si care a fost rãspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici. Apare însã imediat si întrebarea fireascã: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii si fratii Ortodoxiei, cînd ei si acum încurajeazã si-si întãresc prozelitismul în tãrile ortodoxe ale Europei rãsãritene? Sã ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat "sã constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare"[2]. Se gãsesc de asemenea în Roma si alte institute fãcute pentru a sustine o intensã propagandã catolicã în rîndul popoarelor din Orient: "Institutum Pontificium Orientale" (din 1917), "Institutul Biblic Pontifical" (pentru promovarea uniatismului prin studii si publicatii). Din 1921 functioneazã la Roma un institut special pentru rusi, numit "Russicum", si în 1937 la Roma s-a desfãsurat primul "Congres International pentru Orientul Crestin"[3].
Aggiornamento în teologia romano-catolicã
În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor si teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apãrut în "The Washington Post", vineri, 25 Octombrie 1996, pagina A1-A14, Academia Stiintificã Pontificalã dãdea publicitãtii un document oficial privind tema principalã a acelei întîlniri: originile si evolutia vietii pe pãmînt! Mentionãm cã raportul anual al acestei Academii reuneste savanti renumiti din întreaga lume, catolici sau nu, multi dintre ei laureati ai Premiilor Nobel. Si iatã declaratia apartinînd papei Ioan Paul al II-lea, declaratie publicatã în numãrul mai sus amintit din "The Washington Post": "Astãzi, mai mult decît acum 50 de ani, cunostintele stiintei moderne ne fac sã concluzionãm cã teoria evolutionistã este mai mult decît o ipotezã... Rezultatele cercetãrilor stiintifice, nu rationate sau induse, ci întreprinse separat de savanti, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii." David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Stiintã si Valori Umane din cadrul Conferintei Episcopilor Catolici, a spus cu aceastã ocazie: "Acesta este un pas important: Biserica si-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea cã esti liber sã accepti evolutia sau orice formã de creationism. Astãzi Biserica declarã cã vom accepta evolutia care, în orice caz, existã, de facto. Cine se mai îndoieste astãzi în Biserica Romano-Catolicã asupra evolutiei? Eu cred cã nimeni." Iatã asadar cum declaratiile papei si ale oficialilor catolici neagã întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca si pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face sã ne întrebãm cum este posibil sã considerãm biserica romano-catolicã drept bisericã "sorã" si sã ne numim cu mîndrie "frati în credintã" cu partizanii lui Darwin? Si ceea ce este cu mult mai scandalos, este cã declaratia papei reprezintã un rãspuns la faimoasa "Humani Generis" - scrisoarea enciclicã datã de papa Pius XII în 1950. În acea enciclicã, papa Pius concluziona cã "teoria evolutionistã reprezintã o serioasã ipotezã"[4].
Iatã asadar cum gradul de apostazie al romano-catolicilor creste generatie cu generatie. Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi fãcutã de actualul papã Ioan Paul al II-lea, a fost atunci cînd a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de rãstignirea Mîntuitorului Hristos. Multi îsi amintesc poate de discutiile stîrnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franta si a fost adus în fata justitiei de cãtre o organizatie anti-defãimare evreiascã asociatã cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la urã de rasã, întrucît profesorul a protestat contra falsificãrii Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.[5] O personalitate de marcã a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice "antisemitism". Pe 13 iunie 1960, el a fost primit în audientã de papa Ioan VI; dupã aceastã întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însãrcinat sã studieze mai bine cum s-ar putea stîrpi orice urmã de antisemitism în biserica romano-catolicã. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemã de reconciliere a religiei crestine cu iudaismul (Leon de Poncins, "Judaism and Vatican"). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele sãu adevãrat, Beheim) s-a întîlnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelasi timp, dr. Nahum Goldmann, seful Conferintei Internationale a Organizatiilor Evreiesti, împreunã cu alti reprezentanti ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întîlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei sã se renunte la acel versete despre patimile Mîntuitorului si despre rãstignire, el spunînd: "cei patru evanghelisti au fost niste scornitori si calomniatori ai poporului evreu, fãrã sã aibã vreun motiv real. Nici pãrintii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defãimãtori plini de otravã, vinovati de genocid."[6] Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, dupã Conciliul Vatican II cã de acum se va propovãdui în lume un crestinism cosmetizat: "Atractiv, plãcut, pozitiv, acceptabil si amiabil; prieten al vietii, al omului si chiar al lucrurilor lumesti... un crestinism indulgent, deschis, liber, descãtusat de rigiditatea Evului Mediu si eliberat de interpretãri pesimiste privind oamenii si obiceiurile lor."[7] Contributia lui Augustin Bea la recunoasterea - adoptatã de Conciliul Vatican II - a faptului cã evreii nu sunt vinovati de rãstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciatã de revista evreiascã "The Jewish Sentinel" (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista "Look", în numãrul sãu din ianuarie 1966, apãrut dupã Conciliul II Vatican, dãdea o înaltã apreciere cardinalului Augustin Bea si de asemenea lui Jules Isaac, drept initiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vinã privind rãstignirea Mîntuitorului Iisus Hristos.[8] Dupã numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez adopta la 16 aprilie 1973, în asa numitele "Directive Spirituale", urmãtoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolicã: 1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mîntuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaismul este astãzi o binecuvîntare pentru întreaga lume. 2. Iudeii au astãzi "o misiune universalã în lumea întreagã"[9] si Biserica crestinã trebuie sã urmeze "acelasi plan universal al mîntuirii".[10] 3. Atentia comunã atît iudeilor cît si crestinilor este îndreptatã cãtre aceeasi erã mesianicã. 4. Mai mult decît aceastã aventurã teologicã a Episcopatului Catolic Francez, este urmãtoarea declaratie a cardinalului Etchegaray despre relatiile dintre Biserica crestinã si iudei: "aceste relatii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci si în aspectele ei interne, cum ar fi însãsi definitia Bisericii".[11] Acelasi cardinal vede relatiile dintre mozaism si Biserica crestinã ca "o asiduã competitie între cei care încã îl asteaptã pe viitorul Mesia si cei care asteaptã a doua venire a Lui."[12]
Dupã aceste scandaloase consideratii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebãm dacã acestia mai pot fi oare numiti crestini; întreaga imnografie ortodoxã si în special cîntãrile Postului Mare se referã la pierderea caracterului mîntuitor al Legii celei Vechi, odatã cu Întruparea, Rãstignirea, Moartea si Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevãrat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fãrã acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatãlui Ceresc si Dumnezeu adevãrat, nu poate duce la mîntuire. Vechiul Testament are desigur importanta lui covîrsitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profetii Vechiului Testament vorbesc despre Mîntuitorul si despre Împãrãtia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu - Biserica lui Hristos - mai strãlucitor si mai plin de slavã decît templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi crestinii, pe cînd iudeii încã Îl mai asteaptã; orbirea si învîrtosarea inimilor lor rãmîn si astãzi aceleasi ca pe vremea Mîntuitorului. Legalismul, formalismul, rãstãlmãcirea pînã la extrem a Legii, persistã si azi ca atunci cînd Mîntuitorul îi învinuia pe cãrturari si pe farisei cã înteleg semnele schimbãrii timpului privind la cer, cînd e soare sau e nor, dar nu înteleg semnele plinirii vremii. Însusi mîntuitorul Hristos a spus cã El nu a venit sã strice Legea, ci sã o plineascã. Cu aceeasi semnificatie este si urmãtorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirmã credinta Bisericii Ortodoxe cã pãstrînd numai vechile porunci ale Vechiului Testament si totodatã negînd dumnezeirea persoanei Mîntuitorului, asa cum fac iudeii, reprezintã o vesnicã osîndã: "O, adunãturã vicleanã si desfrînatã (adicã sinagoga)... de ce tii Legãmîntul dacã nu esti mostenitoarea lui? De ca te lauzi cu Tatãl, dacã nu ai primit pe Fiul?"[13]

[ALEXANDRU ANASTASIU]

De cînd a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influentat de duhul filosofilor necrestini modernisti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner si de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iatã un exemplu din declaratiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: "Este nevoie sã separãm crestinismul de forma lui europeanã. Popoarele cu o culturã strãveche au dificultãti în a accepta crestinismul, întrucît aceastã religie le este prezentatã în formulele ei europene... Întelegem cã se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre crestine."[14] Teologul ortodox, va vedea, fãrã îndoialã, în aceastã declaratie a papei, greseala tipicã a catolicilor privind conceptia despre mîntuire, despre Traditie si despre adevãrul mîntuitor, anume: cã toate acestea sunt numai o chestiune de mostenire culturalã. Actuala conversie pãgînã a romano-catolicismului nu a început însã cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment cînd s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseanã. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii sãi au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii însisi au încetat de a mai fi Bisericã în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unul al Sfintei, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã - Biserica Ortodoxã.
Si ce înteleg romano-catolicii practic prin aceastã "adaptare culturalã" a vietii Bisericii? În mai 1985, vizitînd Belgia, papa Ioan Paul al II a declarat cã atît musulmanii cît si crestinii sunt supusii aceluiasi Dumnezeu, utilizînd fiecare "cãrtile noastre sfinte corespunzãtoare". Astfel, papa pare sã fi uitat cã în una din aceste "cãrti sfinte" - în Coran, sunt scrise urmãtoarele blasfemii: "Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, sîngele, cîinele, porcul, bãrbatul si femeia ne-musulmani si treimea."[15] Si încã: "Cine crede în treime este spurcat precum urina si fecalele."[16]. În august 1985 vizitînd Marocul, acelasi papã a afirmat despre credinta noastrã cã este comunã atît crestinilor cît si musulmanilor. Aceste eforturi de a "adapta" religia crestinã la obiceiurile si traditiile culturale este foarte fructuoasã în Europa mai mult decît în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostã capelã dominicanã. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea bisericã din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altã moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altã moschee s-a deschis la Roma...
Religiile pãgîne asiatice par sã beneficieze de aceeasi bunãvointã papalã. Putem mentiona urmãtoarele fapte: complimentele adresate reprezentantilor budisti si sintoisti care au fost primiti de papã la Tokio în 1981. Laudele aduse libertãtii religioase si acelor religii care adorã natura (vizita papei la Bankok, cînd papa s-a plecat în fata sefului spiritual budist) În India, papa si-a scos pantofii pentru a aseza o ghirlandã de flori la mormîntul lui Mahatma Gandhi. Cu aceastã ocazie, papa a declarat: "omul este acea rãdãcinã pe care Biserica trebuie sã o cultive, pentru a-si rãmîne fidelã ei însisi..." Si mai mult: "Hindusii, budistii si crestinii se reunesc pentru a proclama adevãrul despre om si în special privind apãrarea drepturilor omului; pentru a elimina sãrãcia, foametea, ignoranta, persecutiile."[17] Putem cu usurintã sã ne întrebãm ce adevãruri comune despre om pot proclama împreunã crestinii si pãgînii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeasi divinitate. În Europa actiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un templu tibetan, unde au fost "consacrati" 10 francezi drept "lama" si într-un timp scurt au fost consacrati alti 14 francezi drept "lama" tibetani. În Franta s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viatã a unui lama tibetan si mentioneazã cã multi lama au sosit în Franta de la Darjeeling, India. Unul dintre ei si-a deschis în Franta în 1987, în localitatea Plaigne, "Templul celor 1000 de Buda". Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franta si unele dintre statui au peste 7 metri în înãltime. Acesti cãlugãri tibetani trãiesc aparent din donatii, însã cum au reusit ei atunci sã ridice un asemenea templu? Pe banii cui?[18]
Este bine stiut cã din trupul stricat al unei credinte eretice, viermuiesc si odrãslesc noi erezii. Prin urmare vor fi usor de înteles urmãtoarele fapte uimitoare si scandaloase, nu mai putin condamnabile decît faptele istorice despre opulenta, erorile si atitudinea ierarhiei romano-catolice departe de smerenia crestinã. La numai cîteva ore dupã închiderea lucrãrilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericesti în Biserica Romano-catolicã: "totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformãrii Liturghiei este enormã si e dificil de prevãzut cum se va sfîrsi."[19] Anii urmãtori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi la o ceremonie de un milion de participanti. Preotii se legãnau în timp ce multimea cînta "gloria"; dupã aceea au cîntat în Swahili, Lingala si Kikongo, acompaniati de chitare, acordeoane si tam-tamuri. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papã la Nairobi, ofertorium-ul a fost de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus cosulete cu fructe, o oaie care behãia, obiecte de artizanat local. Papa însusi si-a asezat pe cap faimoasa podoabã "Masai", de 40 centimetri înãltime, ornatã cu pene, iar pe umeri o mantie "Masai" rosie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa a constat din cîntece si dansuri traditionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci cînd îsi ucideau sclavii în ritualurile lor pãgîne. Douã luni mai tîrziu, Reuniunea Nationalã Liturgicã a Episcopilor din Volta Superioarã a prescris ritualul liturgic, constînd dintr-un amalgam de asa-numite elemente crestine din dansuri traditionale, bãtãi ritmice din palme, strigãte de femei, bãtaia ritmicã a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bãrbati si femei, trebuie sã salute Crucea.[20] În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua - Noua Guinee. Cu aceastã ocazie, 250 de dansatori, pe jumãtate dezbrãcati si purtînd ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bãtãi de tobe. În septembrie 1984, papa a hirotonit opt diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzînd plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dãruit papei o panã înmuiatã în sînge proaspãt. În 1985, în timpul cãlãtoriei sale în Togo, papa a declarat: "Pentru prima datã m-am rugat împreunã cu cei care cred în animism."[21] De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual pãgîn propriu-zis, nemaiascunzîdu-se sub masca unei liturghii crestine. Astfel, papa însotit de vrãjitori s-a deplasat într-o pãdure. Jurnalul "L'Osservatore Romano" descrie cum papa a acceptat sã invoce puterea magicã a apei si a mortilor: "Papa a executat toate miscãrile si gesturile rituale, folosind fãinã si apã si împrãstiindu-le pe pãmînt în mai multe directii. Dupã aceea, el însusi s-a plecat la pãmînt."[22]
E important sã amintim cã ideea unificãrii tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încã de la Chicago (1893) si Paris (1900). Masoneria a propus sã se facã un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova "o religie universalã, acceptatã de popoare de toate culturile si traditiile", asa cum Loja Marelui Orient a declarat încã de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica „Sfîntului” Francisc din Assisi, pe reprezentantii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreunã. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde acesta a instalat o statuie a lui Budha. Episcopii catolici au vãzut statuia si nu au spus nimic... Un an mai tîrziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere din Roma, spre satisfactia masonilor, care si-au publicat victoria în ziarul "Hiram" scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: "Catolici, ortodocsi, protestanti, evrei, musulmani, hindusi, budisti, liber-cugetãtori, pentru noi nu sunt decît porecle; francmasoneria este numele întregii familii."[23] Relatiile catolicilor cu francmasoneria au fãcut multe valuri si sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a descris în cartea ei cum în acest secol multi papi au ajuns masoni.[24] Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamã de reviste faimoase (The Wonderer) sau la alte reviste ca "The National Review". Mary Ball afirmã cã papa Ioan al XXIII-lea era initiat în francmasonerie si cã a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat cã papa Ioan XXIII si de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II initiativa de a anula interdictia credinciosilor catolici de a putea fi si masoni), a fost în aceeasi lojã cu Carlos Vasquez, dupã cum declarã chiar acesta din urmã. În "CDL Report" din mai 1995, gãsim urmãtoarea mentiune: "Pe nouã strãzi ale Vaticanului sunt patru loje masonice. Unii din cei mai înalti reprezentanti ai staff-ului Vaticanului sunt membri ai masoneriei si apartin Ritului Scotian."

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Concluzii Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu usurintã dacã luãm în considerare mai înainte de toate cã romano-catolicii nu au refuzat niciodatã sã facã compromisuri cu puterea politicã lumeascã pentru a-si mentine si extinde suprematia. Confesiunea romano-catolicã, bazatã pe un sistem doctrinar complet strãin de învãtãtura apostolicã, a luptat sã supravietuiascã prin filozofia sa umanistã si antropocentricã. Astfel, nici harul si nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împãrtãsite credinciosilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectatã de orice legãturã cu Dumnezeu Cel slãvit în Sfînta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explicã rolul major acordat omului (papei) pentru a sustine si justifica credinta lor falimentarã si nemîntuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul si celelalte metode folosite pentru a-si cîstiga cît mai multi credinciosi, ne fac astãzi sã privim cu multã circumspectie la declaratiile de iubire si respect pe care acestia le fac cu insistentã fatã de crestinismul Ortodox rãsãritean.
________________________________________
Note bibliografice 1 Pr.prof. Liviu Stan, "Succesiunea apostolicã", Studii Teologice, nr.5-6, 1955. 2 Istoria Bisericeascã Universalã, vol.II, Edit. IBMBOR, Bucuresti,1993. 3 Ibidem. 4 Rugãciune si luminã misticã, Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ed. Dacia, Cluj, 1998 5 Ibidem. 6 "Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme", Francmasoneria, pg.49-51, nr.1, 1999. 7 "Catholic Family News", Francmasoneria, pg.49-51, nr.1, 1999. 8 Ibidem. 9 Arhim.Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Ortodoxie si Ecumenism, Mãnãstirea Slãtioara, 1997. 10 Ibidem. 11 Idem. 12 Idem. 13 Stihira III pentru Vecernia Marii Luni. 14 Arhim.Serafim Alexiev, op.cit. 15 Coranul, Articolul 1. 16 Idem, Articolul 2. 17 "Cine atacã Biserica Romano-catolicã?" artic. Internet, Romanian Historical Studies. 18 Ibidem. 19 Idem. 20 Idem. 21 Idem. 22 Idem. 23 Idem. 24 Mary Ball Martinez, Subminarea Bisericii Catolice”



După ce am studiat din plin papalitatea ca fiind ceea ce a reintrodus păgânsimul în lume şi deci medicina demonică, vom vedea mult mai pe scurt, cu ce au contribuit celelalte erezii pentru a făuri atmosfera de azi îmbibată în medicină şi gândire New Age demonice.

[heaven]

Alexandru,poate pe Topcat il tineau baierile sa isi bata capul cu tot felul de divergente cu tine...la mine nu e cazul si chiar am lucruri mult mai bune de facut cu timpul meu.
In fata unui om care lipeste etichete pe cei din jur si palavrageste verzi si uscate despre ei fara a avea macar curiozitatea sa ii cunoasca nu am de ce sa ma justific in vreun fel...
Daca asta este fericirea ta sa te vezi cum umpli paginile unui topic fara macar sa iti pui problema cine si ce a inteles din tot ce faci tu pe aici...e minunat!
Bineinteles,poti sa iti gadili singur ego-ul cum ca nu ma ridic la nivelul inteligentei tale,ca sunt o eretica si fug in fata sfiinteniei cu care iti indeplinesti misiunea pe acest forum,considera ce doresti si te multumeste,insa eu te salut din mers pentru ca pe lumea asta sunt lucruri mult mai constructive de facut decat sa duc polemici fara sens cu oameni care au mintea odihnita...
Oricum,imi cer iertare,pentru ca la un anumit aspect ai avut dreptate:anumite cuvinte au fost pornite dintr-un amestec de sictir,nedumerire si revolta,iar aici cu siguranta este responsabil si acel demon al mandriei de care vorbeai.
Esenta mesajului ramane,insa aceasi,dar probabil felul in care am abordat discutia trebuia sa fie mai bland,iertare,te rog!

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de heaven

Alexandru,poate pe Topcat il tineau baierile sa isi bata capul cu tot felul de divergente cu tine...la mine nu e cazul si chiar am lucruri mult mai bune de facut cu timpul meu.
In fata unui om care lipeste etichete pe cei din jur si palavrageste verzi si uscate despre ei fara a avea macar curiozitatea sa ii cunoasca nu am de ce sa ma justific in vreun fel...
Daca asta este fericirea ta sa te vezi cum umpli paginile unui topic fara macar sa iti pui problema cine si ce a inteles din tot ce faci tu pe aici...e minunat!
Bineinteles,poti sa iti gadili singur ego-ul cum ca nu ma ridic la nivelul inteligentei tale,ca sunt o eretica si fug in fata sfiinteniei cu care iti indeplinesti misiunea pe acest forum,considera ce doresti si te multumeste,insa eu te salut din mers pentru ca pe lumea asta sunt lucruri mult mai constructive de facut decat sa duc polemici fara sens cu oameni care au mintea odihnita...
Oricum,imi cer iertare,pentru ca la un anumit aspect ai avut dreptate:anumite cuvinte au fost pornite dintr-un amestec de sictir,nedumerire si revolta,iar aici cu siguranta este responsabil si acel demon al mandriei de care vorbeai.
Esenta mesajului ramane,insa aceasi,dar probabil felul in care am abordat discutia trebuia sa fie mai bland,iertare,te rog!

Mânca-te-ar Raiul să te mănânce de Heaven! Mânca-te-ar Raiul!
Nici nu şti ce mi s-a bucurat sufletul când ţi-am citit ultima postare şi de aceea ţin să-ţi mulţumesc. Să mă ierţi că ţi-am răspuns aşa târziu dar fărâma de timp liber o am de abia acum. Ce-ai scris tu la sfârşit este cu adevărat leacul (panaceul) universal după care se tot agită alchimiştii (ei însă, uitând de Hristos, nu-l pot găsi). E aşa de simplu şi iubit cuvântul „iertare”. Când va pieri acest cuvânt prin nefolosire atunci cu adevărat va veni sfârşitul lumii.
Topcat fiind bărbat a fost făcut de Dumnezeu pentru cercetare, deoarece universul raţiunii este grădina raiului pe care Adam trebuia să o lucreze şi să o guste şi prin raţiunile ei să ajungă la Hristos.
Eva însă fiind luată din coasta lui Adam este de lângă inimă şi aşadar ea nu este atât de preocupată de lumea ideilor cât de oceanul sentimentelor. Este firesc deci pentru o femeie să nu guste schimburile de replici-idei ci să fie atentă la sentimente. De aceea mă şi adresez acum inimii tale pentru ca oceanul de sentimente pe care îl ai să devină un ocean de iubire.
Poarta iată ai deschis-o prin minunea lui „iartă şi te rog” şi deci te rog lasă-mă să intru şi eu acolo şi să-ţi cer iertare.
Scopul postării mele nu este unul personal. Ci a izvorât dintr-o durere a mea (pentru cei ce se vatămă cu o falsă medicină) spovedită şi care a primit canon acest lucru al meu. Dorinţa mea, mai mare decât cea de a convinge lumea despre vătămarea prin bioenergie, este de a transmite un mesaj de dragoste. Mare lucru este ca măcar unul din cei ce citesc postările să aibă un fior de dragoste izvorât din adevăr. Eu aşa mi-aş dori: să stăm la postat ca la o masă a dragostei de adevăr la care fiecare cu drag să aducă un fel de mâncare. Se poate refuza o mâncare care nu place dar din dragoste se foloseşte refuzul delicat. Nu la toţi plac toate mâncărurile deci e firesc refuzul. Dar mâhnirea mea cea mare este când apare duhul de ceartă. Fiecare ţine la ideile lui şi se lipeşte de ele şi ar vrea să şi le apere - este firesc. Dar aceasta nu trebuie să ducă la căderea în atacul persoanei a cărei idee i se combate. Pentru că de fapt ideea care o susţinem dacă e doar idee nu îşi are rostul. Ca să facă un bine nu trebuie să fie o idee ci un dar purtător de bucurie, purtător de dor deci de dragoste. Dacă e ceva care nu duce la dragoste e deşertăciune. Dacă ştim aceasta şi o şi vrem este vădit că nu putem obţine pe dragoste fără a oferi dragoste printr-un fel de a fi în dragoste.
Iar pentru că ce nu este Hristos nu este dragoste adevărată nici eu nu pot oferi pe altcineva. Iar cum Hristos este totul, afară de păcat (deşi a luat toate păcatele în Sine pentru a le vindeca) şi El este Calea, Adevărul şi Viaţa, când vorbim despre adevăr în orice domeniu pe El îl mărturisim.
Acesta este motivul pentru care sunt obligat, la cererea vecinilor noştri de masă a dragostei la subiectul bioterapie, să nu ofer numai o părere personală întru necunoștință deoarece ni s-a reproşat nouă ortodocşilor că interdicţia unor duhovnici de a recurge le medicina demonică provine din fanatism şi ignoranţă. S-a cerut, pe bună dreptate, din dorinţa de înţelegere a adevărului ortodox, explicaţia pe larg, în toate domeniile legate de medicina demonică, a fenomenului de înşelare demonică şi a roadelor sale. Desigur că unii sunt interesaţi de anumite aspecte alţii nu, dar eu sunt îndatorat de duhovnic să le dezbat pe toate până la cap din dragostea de a mărturisi - întru cunoştinţă – adevărul astfel ca cine e însetat de adevăr să scape de excrocheriile contemporane ce afectează viaţa veşnică. Nu poate cineva care iubeşte cu adevărat văzând pe cel iubit apropiindu-se de o prăpastie să nu strige STAI!!!
Poate că cel ce stă să cadă s-o speria de răcnet dar dacă ia aminte scapă de prăpastie şi nu se năpusteşte cu ură zicând „de ce ai strigat mă la mine mă!” ci îi mulţumeşte că l-a scăpat.
Salvarea în cazul prăpastiei bioterapiei ca şi în oricare alt domeniu nu vine de la mine ci de la Sfinţii Părinţi şi deci lor trebuie să le mulţumim iar nu mie. Eu chiar merit să fiu certat că „de ce strig” deoarece eu sunt cum ai zis doar un robot de citate. Însă în loc să-mi fie ruşine de aceasta mărturisesc că eu o şi doresc pentru ca nu cumva să caut slava mea şi să mă impun pe mine în loc de a mărturisi pe Hristos în domeniul medicinii.
Etichetele nicidecum nu-mi aparţin şi nu le lipesc pe persoane. Ele sunt indicatori de ferire de prăpastie eliberate şi tipărite la centrul de salvamont duhovnicesc care este Sfânta Biserică.
Departe de mine de a numi pe cineva eretic. Este o acuză aşa de gravă că mă înfiorez numai la gândul ei. Un părinte din pateric renumit pentru smerenia sa a fost pus la probă. I-au spus curvar şi a fost de acord, ucigaş şi a fost de acord, avar şi a fost de acord. Când l-au numit eretic a fost vehement împotrivă. Şi l-au întrebat de ce a făcut aceasta. A răspuns că toţi avem păcatele enumerate mai sus şi cu ele şi toate păcatele şi ne este de folos să le mărturisim că atunci Hristos ni le iartă pentru smerenie. Dar dacă am fi eretici atunci am fi despărţiţi de la Adevăr adică Hristos şi cine ne-ar mai putea scăpa? Căci doar Hristos este nădejdea noastră şi alta nu există.
Cei care sunt în Biserica Ortodoxă, chiar dacă au idei eretice, fiind în acest spital duhovnicesc au şanse de a scăpa până la sfârşit vieţii lor şi în realitate majoritatea chiar scapă.
Cei rupţi de Biserică însă, chiar dacă ar susţine idei ortodoxe nu se pot mântui deoarece mântuirea nu constă în posesia şi mânuirea ideilor ortodoxe ci în lipirea de Hristos. Ef.5:23. Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Aşadar cei care suferă de cumplitul păcat al dezbinării de Trupul lui Hristos nu are cine să-i scape fie că se numesc parasinagogă, schismatici sau eretici. Cine nu are Biserica drept mamă nu-L poate avea pe Dumnezeu drept Tată.
Aşadar eretic înseamnă îndepărtat de la Biserică şi o urăște sau îi este indiferentă din cauza unei credinţe greşite. În felul acesta este îndepărtat de la Capodopera, Mireasa, Casa, Dragostea lui Hristos şi deci şi de la Hristos.
Matei 18:17 iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.

Eu cred că cei ce scriu pe acest forum ortodox iubesc Biserica lui Hristos adică cea Ortodoxă, iar dacă nu toţi măcar tu. Şi deci nu cred că eşti eretică. Dar erezia vatămă mai mult decât celelalte păcate deoarece convinge că ceea ce este rău ar fi bun care trebuie făcut(deci cei mai buni dintre eretici sunt făcători de rău cu atât mai mult când fac binele în care cred ei pentru că nu se pot întoarce de la el crezându-l binele lui Dumnezeu. Cei mai răi dintre ortodocşi au şi ei un bine că ştiu că păcătuiesc şi deci au o şansă de salvare să se întoarcă de la răul pe care îl fac - având capacitatea de a-l recunoaşte că e rău prin Ortodoxia pe care o cunosc). În afară de asta erezia huleşte adevărul deci pe Hristos deci este cel mai grav păcat deoarece atacă pe însuşi Dumnezeu – Omul Mântuirea şi Nădejdea noastră, îndepărtând astfel pe eretic de la El.
Ereziile plutesc astăzi neobservate şi nebăgate în seamă sub umbrela ecumenismului sunt strecurate în ştiinţa cu nume mincinos şi sunt tunate de TV ca adevărul politic şi religios suprem. Dar asta nu înseamnă că sunt mai puţin vătămătoare şi otrăvitoare ci dimpotrivă sunt mai înşelătoare şi violatoare. De aceea dacă o văd pe Heaven în pericolul de a muşca un astfel de fruct otrăvitor să nu strig STAI!!!? Dacă nu fac aşa înseamnă că nu o iubesc pe Heaven. Iar dacă te-am rănit cu strigatul meu: iartă-mă.
În privinţa plictiselii şi aici ai dreptate dar nu pot să nu ofer ciorbă chiar dacă ţie nu-ţi plac decât prăjiturile deoarece unii au diabet iar alţii chiar preferă ciorbă. Dacă aş oferi numai prăjituri ar cârti ciorbarii. Aşa că dacă ce îţi ofer ţie nu-ţi place, iartă-mă. Spune-mi ce prăjitură ţi-ar place şi mă străduiesc să mă duc la cofetăria de sus şi o să ţi-o cumpăr dacă voi avea suficient aur duhovnicesc. Dacă nu, adu tu de la tine aurul dragostei tale sau prăjitura. Şi mie mi-ar place să vorbesc doar din inimă, vezi şi mie îmi plac prăjiturile căci nimic nu e mai dulce ca dragostea, dar dacă acesta este un subiect ştiinţific ce să fac trebuie să-l abordez ştiinţific, să mai adaug şi oleacă de muştar adică apologetica atunci când se aduce niscaiva mâncare alterată.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În privinţa tonului de răspuns iar trebuie să fac apel la Sfânta Scriptură
Când este interesul nostru personal trebuie să facem aşa:
Matei 5:38 Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte".
Matei 5:39 Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
Matei 5:40 Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
Matei 5:41 Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.
Matei 5:42 Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.
Matei 5:43 Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău".
Matei 5:44 Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
Matei 5:45 Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Aşadar când zice cineva ceva rău de mine cum că aş fi robot etc să zică cât o vrea că eu am datoria să răspund că sunt mai rău decât un robot fără cap şi celelalte.
Iar când este contra lui Hristos trebuie să facem aşa:
Ps.138:20. Aceştia Te grăiesc de rău, Doamne, şi vrăjmaşii Îţi hulesc numele.
Ps.138:21. Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit?
Ps.138:22. Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani.
Ps.138:23. Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele
Ps.138:24. Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.
Deci de zice cineva ceva rău de Hristos sau Ortodoxie sau adevăr să se păzească. Mă fac iute ca o ciuşcă.

Adică:
Ps.17:28. Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi.
Ps.17:29. Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici.
Ps.17:30. Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi ochii mândrilor îi vei smeri.

Pentru că vrăjmaşul lui Hristos nu e nici măcar ereticul ci însuşi Satana care foşneşte în erezii.
Aşadar dacă din dorinţa de a răspunde polemic şi eficient la contradicţia împotriva adevărului te-am rănit făcându-te să crezi că nu te iubesc şi te-am jignit, iartă-mă.
Rămâne până la urmă totuşi iubirea şi din ea mulţumirea şi admiraţia faţă de tine că ai răspuns aşa de frumos cu "iartă-mă şi te rog"
Cu durere profundă şi dragoste personală către Heaven,
Alexandru.
PS. Îmi dăruieşti şi mie numele tău de botez ca să-l pot pune pe pomelnic? Măcar trimite-l pe mesaje private. Bogdaproste anticipat.