Voi ce ati fi facut?

[Jane Says]

În prealabil postat de Doriana

Eu am exprimat punctul de vedere al lui Dumnezeu. Tu poti gandi ca Dumnezeu investeste in tine sau poti gandi ca vrei cu disperare sa cunosti vocea Lui, caci este o mare binecuvantare sa cunosti vocea Stapanului ca sa poti implini poruncile Lui. Poti gandi ca te-ai saturat sa tot fii amagita de fel si fel de voci si vrei sa stii sigur cand vorbeste Dumnezeu. E legitim si absolut normal sa putem deosebi vocea Tatalui. Altfel cum ne vom descurca in aceasta lume plina de ispite?

In orice fel ai gandi, mandria nu e obligatorie. Te poti mandri si zicand ca esti un nenorocit, poti fi smerit si stiind ca Dumnezeu investeste in tine.

Noi (lol, nu noi, Sfintii Parinti) zicem asa: ca si daca ne invredniceste Dumnezeu de vreo aratare dumnezeiasca - cu alte cuvinte investeste in noi si ne face cogeamite darul - mai bine ne este sa nu primim, din teama de a nu gresi. Si atunci Dumnezeu nu se supara ca din prudenta si smerenie am refuzat, ci gaseste o alta cale pentru a ne vorbi (prin altcineva sau prin altceva). Si-asta au spus-o oameni care erau ei insisi plini de har, prin mila Domnului si se invredniceau de lucruri peste puterea noastra de inchipuire.

[lacrimi]

În prealabil postat de Jane Says

Noi (lol, nu noi, Sfintii Parinti) zicem asa: ca si daca ne invredniceste Dumnezeu de vreo aratare dumnezeiasca - cu alte cuvinte investeste in noi si ne face cogeamite darul - mai bine ne este sa nu primim, din teama de a nu gresi. Si atunci Dumnezeu nu se supara ca din prudenta si smerenie am refuzat, ci gaseste o alta cale pentru a ne vorbi (prin altcineva sau prin altceva). Si-asta au spus-o oameni care erau ei insisi plini de har, prin mila Domnului si se invredniceau de lucruri peste puterea noastra de inchipuire.

De cand incerc sa le explic si eu asta... Dar nu te va asculta nimeni din afara, soro... Si mai vorbesc de smerenie, si mai spun ca mandria nu e calificativul lor...
Iertati-ma, dar chiar asta simt si spun

[eodor nastasa]

Hm...despic firu' de par in paishpe, cu toporu'...sau, hai sa bagam atza...in acu' di siringa..

[sophia]

Mie intrebarea asta mi se pare f.grea si o vad cam asa:
1. Daca esti total abandonat credintei este usor cumva. Tai firul, cazi din lumea omeneasca, in aia a lui Dumnezeu. Adica mori pentru oameni, dar traiesti pentru Dumnezeu.
Este cam un act sinucigas. Te sinucizi pentru Dumnezeu. Cam asta fac si calugarii.
Cine poate, cine are asa o credinta puternica...jos palaria. Sa-ti dai viata pentru un scop suprem (pentru tine).

2. Acum daca Dumnezeu ne cere asa ceva? Asta este intrebarea. EL ne-a trimes si ne-a lasat sa traim pe aceasta lume, ca oameni. Deci asa trebuie sa fim si sa traim. Sa apartinem lumii omenesti pana cand vrea El.

[iustin10]

E printre putinele threaduri care am avut rabdare sa il citesc pina la sfarsit.
Si cand tocmai ma gandeam ca e tot aceiasi despicare continua a firului in 4,am dat peste postarea marilenei,care mi s-a parut extraordinara.E o proba a increderii in Dumnezeu,venita din viata,in care ,chiar daca a ratat momentul initial al taierii franghiei,pana la urma,prin pocainta,si recunoasterea neputinetei,Dumnezeu a ajutat-o sa scape ,si mai mult:sa nu mai coboare ci sa urce !
Vroiam sa mai comentez si eu cate ceva,asa cum bat si eu de obicei apa in piua,dar postarea ei m-a lasat mut.
Sa ii multumim Domnului ca ne da cate o franghie de salvare pentru toti cei care striga in deznadejde.

[arwein]

Pentru Marilena:

Din Patericul Egiptean:
Avva Antonie: Nimeni neispitit nu va putea merge in imparatia cerurilor. Ca de aceea se spune: inlatura ispitele si nimeni nu mai e mantuit.

Sper ca acestea te vor ajuta si pe tine asa cum mi-au fost mie de folos!

În prealabil postat de arwein

Pentru Marilena:

Din Patericul Egiptean:
Avva Antonie: Nimeni neispitit nu va putea merge in imparatia cerurilor. Ca de aceea se spune: inlatura ispitele si nimeni nu mai e mantuit.

Sper ca acestea te vor ajuta si pe tine asa cum mi-au fost mie de folos!

Sfatul tau este foarte pretios. Patericul egiptean a aparut in viata mea, ca sa zic asa, la momentul potrivit. Desi baiatul meu nu este credincios (din pacate...)are totusi o inclinatie spre lectura si pe vremea aceea il pasiona tot ce era legat de religie. Printre cartile cumparate de el era si patericul egiptean pe care chiar el mi l-a recomandat. Nu stiu dece s-a gandit el ca mi-ar placea... Crede-ma ca mi-a fost ca un pansament pe ranile caderii mele. Nu-i usor de citit si reluam textele inca odata, si inca odata pt ca stiam ca-mi vor spune ceva...

În prealabil postat de iustin10

E printre putinele threaduri care am avut rabdare sa il citesc pina la sfarsit.
Si cand tocmai ma gandeam ca e tot aceiasi despicare continua a firului in 4,am dat peste postarea marilenei,care mi s-a parut extraordinara.E o proba a increderii in Dumnezeu,venita din viata,in care ,chiar daca a ratat momentul initial al taierii franghiei,pana la urma,prin pocainta,si recunoasterea neputinetei,Dumnezeu a ajutat-o sa scape ,si mai mult:sa nu mai coboare ci sa urce !
Vroiam sa mai comentez si eu cate ceva,asa cum bat si eu de obicei apa in piua,dar postarea ei m-a lasat mut.
Sa ii multumim Domnului ca ne da cate o franghie de salvare pentru toti cei care striga in deznadejde.

Noi ortodocsii avem multime de salvatori. Maica Preacurata cu rugaciunile-i staruitoare, Sfintii Ingeri, Sfintii cei din veac. Toti ne sunt ajutoare de nadejde in clipe de deznadejde, in clipele in care ne simtim atat de manjiti de pacat incat nu indraznim sa privim la Cer sa cerem mila Domnului.

În prealabil postat de sophia

Mie intrebarea asta mi se pare f.grea si o vad cam asa:
1. Daca esti total abandonat credintei este usor cumva. Tai firul, cazi din lumea omeneasca, in aia a lui Dumnezeu. Adica mori pentru oameni, dar traiesti pentru Dumnezeu.
Este cam un act sinucigas. Te sinucizi pentru Dumnezeu. Cam asta fac si calugarii.
Cine poate, cine are asa o credinta puternica...jos palaria. Sa-ti dai viata pentru un scop suprem (pentru tine).

2. Acum daca Dumnezeu ne cere asa ceva? Asta este intrebarea. EL ne-a trimes si ne-a lasat sa traim pe aceasta lume, ca oameni. Deci asa trebuie sa fim si sa traim. Sa apartinem lumii omenesti pana cand vrea El.

Legat de subiectul tau, as vrea sa mai povestesc ceva. Eu sunt "doamna cu povestile":)
In perioada "de refacere"m-am retras intr-un loc linistit. Si unde ar fi fost mai bine, decat la o manastire de maici. Si ca sa fiu izolata total de lume am fost dusa undeva in Muntii Vrancei. Nu este loc pe pamnant mai frumos! La acea manastire sunt doar cateva maicute, vreo 5. Maica Stareta este mai tanara( 50 de ani) celelate, varstnice.
Am fost sfatuita sa-mi iau cu mine haine decente in culori inchise si o basma.
Doua saptamani, cat am stat acolo, am participat trup si suflet la treburile manastirii. Munca dupa puterile mele, rugaciune in biserica dupa programul manastiresc, iar in rastimpuri citeam din biblioteca manastirii tot ce-mi cadea in mana.
Am stat doua saptamani, fara ruj de buze, rimel sau fard de obraji, fara deodorant, doar apa multa si sapun. Fara tinute varatice si colorate si FARA OGLINDA!
Si m-am abandonat rugaciunii... Snurul de matase ce ma lega de lume si de cele ale lumii s-a topit, a disparut usor, fara sa doara. Si m-am legat de Dumnezeu cu snur de metanii cernite... Dar plangeam! ma puneau si pe mine in biserica sa citesc cate o rugaciune in genunchi in fata altarului, a icoanei Mantuitorului si a Maicii Sale. Si ma apuca o jale... si plangeam... dar nimeni nu se mira, nu ma intreba nimic si nici nu incercau sa ma opreasca. Mi-am lasat pe podeaua batranei biserici, in fata tacutelor icoanelor toata jalea pacatelor mele... "caci faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea pururea este..."
Dar, totusi, locul meu nu era acolo. Mie Dumnezeu mi-a dat o familie si o datorie de indeplinit. Nu puteam ramane oricat de mult mi-as fi dorit. Dorul de ai mei si inteleptele maicute nu m-ar fi lasat sa raman acolo.
...Am plecat spre casa, am ajuns. Toata lumea se astepta de la mine sa fiu de-acum alt om. Schimbarea de la linistea manastirii la agitatia orasului, obesia ideii "sa arat bine", asortatul fustei cu bluza, cu pantofii sau poseta, aranjatul parului, si "unde mi-o fi cerceii aceia"?, reintrate brusc in viata mea, m-au dat peste cap. Drept urmare, nici a treia zi, am facut o criza de nervi. Ma "lucra" satana, mai rau decat inainte! dar, cu rugaciune si cu ajutorul Domnului, mi-am revenit...
Ce vreau sa spun, este ca toti avem o menire in lumea asta. nu-i simplu deloc. Nu se poate taia, asa, legatura cu lumea, ca m-am suparat pe ea sau ca, iata! ce credinta mare am ! eu o rup cu lumea asta pacatoasa, si ce bine e la manastire. Mie, acolo, in manastire, Dumnezeu nu mi-a vorbit, nu mi-a spus nimic, desi, asa de sfant parea locul, asa de incarcat de rugaciune, incat m-as fi asteptat ca dupa bradul din fata sa-mi apara Mantuitorul, fara sa ma mir de asta... Nu mi-a vorbit Domnul insa mi-a dat de inteles, asa, in mod tainic ca tre' sa merg acasa. N-am plecat cu mana goala. Am luat cu mine imaginea Lui din biserica, mirosul tamaiei si al lumanarilor, vocile subtirele ale maicilor in rugaciune, smerenia lor si fetele lor vesele dar sfioase. Acestea mi-au fost arme si suport in timpul atacurilor.
Cu mine s-a intamplat o minune, nu? chiar daca n-am auzit aevea glasul Domnului meu, chiar daca n-am primit vreun dar sau har chiar daca greseli mai fac si"calcatura" nu mi-e dreapta mereu. Dar orice as face, eu doar una stiu: ca "inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisii".