Iubirea prin ura de sine

[cristiboss56]

În prealabil postat de Traditie1

Ura de sine nu implica depresie ci, paradoxal, o bucurie (dupa cum spune Scararul în capitolul despre plâns) împletita cu durerea pentru propria necuratie. Aceasta bucurie e datorata faptului ca sufletul recunoaste ca prin acest proces de auto-condamnare sufletul înviaza la conditia de copil al lui Dumnezeu, de fiu ascultator si recunoscator care beneficiaza de iertarea si mila Lui si de viata vesnica fericita. Dar aceasta ura nu e un produs al autosugestiei sau al miscarilor voluntare a mintii omului ci e rezultatul unei imulinari duhovnicesti.

Deci ura de sine nu e totuna cu ura patimasa, e de fapt o nemultumire acuta de sine. Ideea e e ca iubirea nu se dobândeste pe cai pozitive, adica nu e ceva adaugat ci pe cai negative, prin lepadarea a ceva.

Mai degrabă , este recunoaşterea nimicimii noastre ! Gândul la moarte ne ţine in trezie, dispreţuind cele preţuite de alţii şi preţuind cele dispreţuite de ei. Este cea ce ne separă , ne diferenţiază faţă de ce făr de credinţă, faţă de atei sau alte religii. Ura faţă de patimă este singura ură cu folos, e ura ce naşte adevărata iubire, iubirea în şi cu Hristos.