Biserica , enigma de langa noi

[CristianR]

În prealabil postat de iustin_dumitru

-Actualizarea vietii lui Hristos prin Duhul [Sfânt]

Toate cele pe care le-ai menționat sunt valabile, însă parcă acest aspect îl am cel mai mult la inimă. Pentru cei ce cred în Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor, Biserica este manifestarea prin excelență a Duhului Sfânt aici și acum, făcând posibilă unirea mistică cu Iisus și impregnarea fiecăruia dintre noi de viața Lui; asta, întrucât Duhul însuși este deofință și nedespărțit de Fiul. Iar prin aceste două Persoane ale Sfintei Treimi ne unim și cu Tatăl, căci devenim și noi, prin Fiul, copii adoptivi (după har) ai Tatălui.

As aprecia sa imi lasati si voi un gand despre semnificatia Bisericii pentru voi, in incercarea mea de a ii intelege menirea in ecuatia mantuirii.

Cred că cine descoperă Biserica, începând să respire aerul ei, adică Duhul Sfânt, constată că aceasta – cu experiența ei milenară, păstrând viu modul de viață al primelor generații de creștini – este o matrice perfectă pentru sufletul omenesc, care, așezându-se în ea prin adoptarea aceleiași maniere străvechi de a se ruga, închina, gândi și viețui, își găsește liniștea desăvârșită, rostul, împlinirea.

M-am întrebat de ce până în zilele noastre mulți continuă să fie atrași de călugărie și, renunțând la propriul stil să îl adopte pe cel îmbrățișat din vechime de alți călugări, când ar putea să se roage și în casa lor, fără a renunța la modul de viață modern. Este adevărat, ei spun că și în lume te poți mântui, te poți ruga (și chiar trebuie), poate chiar sfinți. Însă ei se dedică total lui Dumnezeu, în timp ce noi doar parțial. Înscriindu-se pe un traseu bine stabilit din vechime, ei adoptă calea sigură a celor care s-au sfințit renunțând la lume, abordează urcușul pieptiș, ca niște alpiniști ai Duhului, aspirând la cele mai mari înălțimi.

Noi, ceilalți, ne scăldăm în acest râu curgător spre Hristos, spre veșnicie, care este Biserica, intermitent, discontinuu, și de fiecare dată când o facem parcă simțim că ne-am întors Acasă, că sufletul nostru numai acolo – în Biserică și în rugăciune – este întru ale sale.

P.S. Gândurile referitoare la călugări mi-au fost inspirate de interviul cu Gabriel Bunge de la Trinitas. O figură de Pateric, în ochii căruia se poate citi că L-a cunoscut pe Duhul Sfânt aievea, în propria-i viață, nu doar din cărți.

[iustin_dumitru]

În prealabil postat de CristianR

Toate cele pe care le-ai menționat sunt valabile, însă parcă acest aspect îl am cel mai mult la inimă. Pentru cei ce cred în Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor, Biserica este manifestarea prin excelență a Duhului Sfânt aici și acum, făcând posibilă unirea mistică cu Iisus și impregnarea fiecăruia dintre noi de viața Lui; asta, întrucât Duhul însuși este deofință și nedespărțit de Fiul. Iar prin aceste două Persoane ale Sfintei Treimi ne unim și cu Tatăl, căci devenim și noi, prin Fiul, copii adoptivi (după har) ai Tatălui.

Da e acceptabila ideea ca dupa Inaltarea lui Hristos, El nu ne putea lasa singuri ,caci daca nici macar ucenicii Sai apostolii , nu stiau dupa atatia ani petrecuti cu El cum sa se comporte singuri , cu atat noi ceilalti ne-ar fi fost mai greu.
De aceea Biserica o reprezentam noi , cei care am crezut in El, dupa ce am auzit de El prin Scriptura in zilele noastre sau mai direct in vremurile primare,care suntem ajutati si indrumati de Duhul Sfant pentru a ajunge si noi la desavarsirea lui Hristos, si la inlocuirea pacatelor personale, cu o viata de fapte bune in Hristos.
Biserica sunt oamenii, fiecare din noi, care vor sa se uneasca cu Hristos, dar isi dau seama ca prin puterile lor nu e posibil, si descopera ajutorul dat deja de Dumnezeu, in primele zile la incezecime, prin daruirea Duhului Sfant , spre indrumarea noastra.

Cred că cine descoperă Biserica, începând să respire aerul ei, adică Duhul Sfânt, constată că aceasta – cu experiența ei milenară, păstrând viu modul de viață al primelor generații de creștini – este o matrice perfectă pentru sufletul omenesc, care, așezându-se în ea prin adoptarea aceleiași maniere străvechi de a se ruga, închina, gândi și viețui, își găsește liniștea desăvârșită, rostul, împlinirea.

Harul Duhului Sfant il primim prin Botezul in Hristos.
Insa constiinta ca avem acest har trebuie sa o aducem noi la viata.
Vocea harului se stinge daca suntem indiferenti fata de darul Duhului, fata de Hristos, fata de faptele bune.

Adoptarea modului de a trai al celor din vechime (dupa cum enumeri tu : rugaciunea, inchinarea( ce reprezinta, cultul,lauda?),gandirea si vietuirea) , trebuie insa se se faca personal ,in noi , adaptat personalitatii noastre, =iar nu prin imitare. Nu stiu daca e la fel de usoara ca rewspiratia , adsa dup cum folosesti tu " începând să respire aerul ei"

Trebuie sa descoperim vocea Duhului care ne duce la rugaciunea si gandirea lor, sa o adaptam persoanei noastre, sa deosebim vocea harului de vocea mintii noastre individualiste , sa credem ca aceasta e singura cale valida catre Hristos.

Altfel mereu vom trai cu indoiala ca mai e si o alta cale, ca ortodoxia nu este singura cale catre Hristos, calea pe care suntem condusi de insasi Duhul lui Dumnezeu.

La Hristos ne duce Duhul Sfant, asta e sigur , iar nu puterile noastre. Dar la Duhul Sfant cine ne duce?

Biserica ni-L da prin Taine, dar trebuie sa il facem si lucrator in noi, si sa ne despartim de calea gandirii egoiste .

M-am întrebat de ce până în zilele noastre mulți continuă să fie atrași de călugărie și, renunțând la propriul stil să îl adopte pe cel îmbrățișat din vechime de alți călugări, când ar putea să se roage și în casa lor, fără a renunța la modul de viață modern. Este adevărat, ei spun că și în lume te poți mântui, te poți ruga (și chiar trebuie), poate chiar sfinți. Însă ei se dedică total lui Dumnezeu, în timp ce noi doar parțial. Înscriindu-se pe un traseu bine stabilit din vechime, ei adoptă calea sigură a celor care s-au sfințit renunțând la lume, abordează urcușul pieptiș, ca niște alpiniști ai Duhului, aspirând la cele mai mari înălțimi.

Aici cred ca cercul se inchide.
Duhul ne indruma catre Hristos pe noi ca si comuniune de oameni grupati in Biserica.
Si calugarii si sfintii cei mai inaintati au fost parte a Bisericii, au fost ca si noi.
Toti am primit acelasi Duh.

Ceea ce lipseste pentru a ajunge la starea avansata de desavarsire a sfinteniei, la calugarie, la fapte dumnezeiesti de bune fata de aproapele , la ocuparea cu contemplarea lui Dumnezeu , este dragostea fata de Hristos.

Cine ajunge prin Duhul (nu prin puterile proprii) sa Il iubeasca pe Hristos, nu mai traieste pentru el insusi, aceluia toate ii sunt posibile , caci acela ajunge la insasi starea de comuniune desavrsita dintre Duhul Sfant si Fiul lui Dumnezeu din Trupul indumnezeit al lui Hristos.

Daca cand ma hraneam cu Cuvantul sau din Scriptura, Hristos era totul pentru mine ,dar imi scapa printre degete, cu cat mai mult va fi atunci cand prin insasi Duhul lui Dumnezeu il primesc pe Hristos intreg si il vad in Biserica oamenilor obisnuiti din jurul meu, dar si Biserica sfintilor si a ingerilor.

In opinia mea este saltul de la Biserica considerata ca regula a mantuirii , cu diverse reguli practici si obligatii , la Biserica considerata ca si continuare si prezenta vie a lui Hristos.

Nu e necesara alta cale decat cea oferita de Duhul Sfant pentru a ajunge la sfintenia deplina, e necesara insa identificarea Duhului Sfant dat noua prin Biserica, ca Duh al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu .

[CristianR]

În prealabil postat de iustin_dumitru

Biserica sunt oamenii, fiecare din noi, care vor sa se uneasca cu Hristos, dar isi dau seama ca prin puterile lor nu e posibil, si descopera ajutorul dat deja de Dumnezeu, in primele zile la incezecime, prin daruirea Duhului Sfant , spre indrumarea noastra.

De acord, dar cu accentul pus pe Duhul Sfânt, nu pe oameni. De altfel, acei oameni care vor să se unească cu Hristos sunt deja animați de Duhul Sfânt în această direcție. Afirmația ta derivă din cea de-a doua definiție pe care ai formulat-o, respectiv "comunitate divino-umană" sau comunitatea euharistică, adică Biserica – Trup mistic al lui Hristos, alcătuit din cei care se împărtășesc cu acesta, formând "mădulare ale lui Hristos", după Sf. Pavel.

Adoptarea modului de a trai al celor din vechime (dupa cum enumeri tu : rugaciunea, inchinarea( ce reprezinta, cultul,lauda?),gandirea si vietuirea) , trebuie insa se se faca personal ,in noi , adaptat personalitatii noastre, =iar nu prin imitare. Nu stiu daca e la fel de usoara ca rewspiratia , adsa dup cum folosesti tu " începând să respire aerul ei"

"Închinarea" = cultul, într-adevăr. Și da, nu trebuie să imităm doar formal, ci să îmbrăcăm această haină oferită de Biserică peste propria personalitate, fără a înceta să fim noi înșine.

Cât privește respirația în atmosfera Bisericii, într-adevăr, la început nu-i ușor, căci "plămânii" noștri sunt obișnuiți cu aerul poluat al lumii. Dar persistând în rugăciune, închinare, cercetarea cugetului și hrănindu-ne cu tainele Bisericii, se va petrece o convertire lăuntrică, iar omul duhovnicesc din noi (sau duhul nostru) se va anima. Ținut în suferință atâta vreme, ignorat de noi de regulă odată cu intrarea în adolescență și lăsat aproape mort, atunci când dă de "oxigenul" harului, el va începe să respire și va prinde putere, preluând, treptat, conducerea întregii noastre ființe; dacă și noi vom vrea asta și nu-l vom asfixia din nou silindu-l să trăiască în atmosfera poluată a deșertăciunii.

Încetul cu încetul, vom ajunge să nu mai putem trăi fără acest aer pe care-l găsim în Biserică, fără să ne adăpăm din apa ei vie a Tainelor ei, fără să ne hrănim cu al ei Cuvânt.

Altfel mereu vom trai cu indoiala ca mai e si o alta cale, ca ortodoxia nu este singura cale catre Hristos, calea pe care suntem condusi de insasi Duhul lui Dumnezeu.

Nu mă preocupă dacă Ortodoxia este singura cale, dar cred că este cea mai bună. Sper ca și cei care au ales alte căi să se mântuiască. Și chiar cred asta, pentru că mi-a fost dat să cunosc inimi bune, cu o dragoste veritabilă pentru Hristos, transpusă în viețile lor, la oameni desprinși de Biserică.

În Ortodoxie, însă, găsești nealterată calea pe care au mers sfinții de la începutul Bisericii.

[Iorest]

În prealabil postat de CristianR

M-am întrebat de ce până în zilele noastre mulți continuă să fie atrași de călugărie și, renunțând la propriul stil să îl adopte pe cel îmbrățișat din vechime de alți călugări, când ar putea să se roage și în casa lor, fără a renunța la modul de viață modern.

Nu mi se pare că ar fi mulți atrași de călugărie raportat la 12-13 milioane de declarați ortodocși la ultimul recensământ, față de anii 90 sigur nu sunt mulți.
Nu sunt nici măcar 50.k de călugări.

Dintre cei care merg, nu rămân toți și mulți merg și pt aerul de munte, mâncarea ovo-lacto-vegetală mai bună în zonele pe unde sunt mănăstiri decât de la hypermarket.

Și mulți călugări stau mai mult în lume acum, decât în vechime având permis de conducere, mașină, telefon și unele mănăstiri fiind în zone urbanizate cum sunt mănăstirile de lângă București sau din București și alte centre urbane mari.

Călugăr într-un oraș, având eventual o curte mai măricică și cam așa e și în Franța și alte zone.

Practic stilul de viață modern e pretutindeni, mașină cu funcții inteligente, telefon inteligent, laptop, televizor, internet, sistem cu climă, băi unele un fel de spa - Dorna Arini, bucătării hi-tech ale unor mănăstiri, excelent puse la punct dpdv tehnic și funcțional, mașini de spălat, panouri solare.

[CristianR]

Ai dreptate, Iorest, călugării cu vocație sunt puțini, iar cei care aleg (sau ar alege) mânăstirea din rațiuni duhovnicești se poticnesc adesea de aspecte ca cele pe care le-ai menționat și care alterează duhul obștii în care ar urma să se integreze.

Însă eu m-am gândit doar la cei cu vocație, ca părintele Gabriel Bunge, ca să dau un exemplu de creștin care se mulează perfect pe matricea Bisericii, preluând modul de viață al asceților de la începuturi.

Cum mireni suntem mai mulți, ar fi fost mai potrivit un model din această zonă, un creștin cu viață îmbunătățită, care respiră în Duhul Bisericii. Cred că aceștia sunt chiar mai mulți decât călugării cu vocație, dar mai anonimi, neieșind în evidență cu nimic pentru cei care nu-i cunosc îndeaproape.

Însă în fiecare parohie poți vedea un număr de oameni dedicați rugăciunii, care iubesc slujbele, se spovedesc și se împărtășesc des, iar pe lângă această dragoste manifestă față de Dumnezeu au o inimă caldă și pentru semenii lor.

[Iorest]

În prealabil postat de CristianR

Ai dreptate, Iorest, călugării cu vocație sunt puțini, iar cei care aleg (sau ar alege) mânăstirea din rațiuni duhovnicești se poticnesc adesea de aspecte ca cele pe care le-ai menționat și care alterează duhul obștii în care ar urma să se integreze.

Însă eu m-am gândit doar la cei cu vocație, ca părintele Gabriel Bunge, ca să dau un exemplu de creștin care se mulează perfect pe matricea Bisericii, preluând modul de viață al asceților de la începuturi.

Cum mireni suntem mai mulți, ar fi fost mai potrivit un model din această zonă, un creștin cu viață îmbunătățită, care respiră în Duhul Bisericii. Cred că aceștia sunt chiar mai mulți decât călugării cu vocație, dar mai anonimi, neieșind în evidență cu nimic pentru cei care nu-i cunosc îndeaproape.

Însă în fiecare parohie poți vedea un număr de oameni dedicați rugăciunii, care iubesc slujbele, se spovedesc și se împărtășesc des, iar pe lângă această dragoste manifestă față de Dumnezeu au o inimă caldă și pentru semenii lor.

Da ai dreptate, nu e neapărat rău să ai cratițe și ustensile de gătit, după standarde masterchef cum am văzut de pildă în unele reportaje trinitas tv cu rețete mănăstirești. Până la urmă dacă dai de mâncare la mii de pelerini trebuie să ai cu ce.

Nu prea mai putem copia modelul patristic din cauza internetului și a electricității, știu oameni care au renunțat complet la televizor, dar nu și la internet.

[cozia]

Caracterul oamenilor, mai ales al celor dedicați se vede în momente grele de cumpănă nu când totul este impregnat de bunăstare, toată lumea i sătulă, și buzunarele sunt pline de gologani.

Pe om îl cunoști cu adevărat atunci când i se bălăngăne o sabie deasupra capului.

[Iorest]

În prealabil postat de cozia

Caracterul oamenilor, mai ales al celor dedicați se vede în momente grele de cumpănă nu când totul este impregnat de bunăstare, toată lumea i sătulă, și buzunarele sunt pline de gologani.

Pe om îl cunoști cu adevărat atunci când i se bălăngăne o sabie deasupra capului.

Mi se pare că țara a fost într-o criză aproape permanentă, cu câteva perioade de repaos sau liniște.

Acum vine cea mai grea criză după război, momentul când oamenii născuți în plus după decretul lui Ceaușescu vor face 70-80 de ani și vor solicita sistemul public de sănătate, vor crește nr de înmormântări, iar după ei va fi o cădere în gol de 1-2 mil de oameni, oameni lipsă inclusiv din Biserici.

Să vezi atunci când satul și strada vor fi lăsate și mai pustii decât păreau până acum.

[iustin_dumitru]

În prealabil postat de CristianR

Însă în fiecare parohie poți vedea un număr de oameni dedicați rugăciunii, care iubesc slujbele, se spovedesc și se împărtășesc des, iar pe lângă această dragoste manifestă față de Dumnezeu au o inimă caldă și pentru semenii lor.

Indicatorul sfintilor ,ori mireni ori calugari, nu e neaparat rugaciunea si slujbele la care participa , caci tu nu poti vedea decat frecventa cu care o fac, nu poti cunoste sufletul lor.

Asa si despre fariseul din pilda cu vamesul apoape sigur l-ai fi catalogat ca sfant dupa aparentele externe.

Insa doar Dumnezeu cunoaste inimile noastre

Tinta Bisericii este una singura mantuirea prin Hristos.

Acolo unde il identifici pe Hristos, in fapte, in roade de iubire ,in omorarea pacatului ,acolo e si sfintenia.

Sfantul nu e sfant ca se roaga ci ca iubeste.

Dar nimeni nu poate ajunge la Hristos fara rugaciune , ca sa dea astfel roada iubirii, caci a ajunge singur la Hristos inseamna de fapt individualism , deci opusul iubiirii.

[Iorest]

În prealabil postat de iustin_dumitru

Indicatorul sfintilor ,ori mireni ori calugari, nu e neaparat rugaciunea si slujbele la care participa , caci tu nu poti vedea decat frecventa cu care o fac, nu poti cunoste sufletul lor.

Nici măcar frecvența nu poți să o vezi, dacă ei participă la slujbe și în alte parohii...

În prealabil postat de iustin_dumitru

Asa si despre fariseul din pilda cu vamesul apoape sigur l-ai fi catalogat ca sfant dupa aparentele externe.

Pilda semnala ineditul situației, jăpcarul fiscal s-a ridicat peste paznicul învățăturilor, neînsemnând că toți fariseii în mod absolut sunt sub vameși ca morală, sau că pocăința vameșului era universală pt toți vameșii.

Problema era că fariseul s-a comparat cu celălalt, el chiar făcea ce zicea și-ntr-un fel nu e ceva rău să zici Doamne mulțumesc că nu sunt drogat, bețiv, că am venituri să dau zeciuială sau să fac milostenii, doar să nu arăți spre celălalt, atât.
Jumătate din rugăciunea fariseului nu era rea în esență.