Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Câte zile de post trebuie să ţinem înainte de a merge la spovedanie?

Dacă mergeţi în a 40-a zi de post, 40 de zile. Dacă mergeţi în prima zi, o zi de post şi, în următoarele 39 de zile, continuaţi postul. Cu alte cuvinte, când e de pos*tit, e de postit! Ideea aceasta cu spovedania şi postul de dinainte de spovedanie este una dintre ‒ iertaţi-mi cu*vântul prost ‒ idolatrizările legate de Ortodoxia noastră, una dintre falsele rigorisme pe care le-am impus, pentru că sunteţi ‒ şi aici zic şi eu, ca fiul meu, piua, că v-am prins ‒ de foarte multe ori tentaţi să ziceţi: „nu mă duc la spovedit, pentru că am mâncat azi după-masă nu ştiu ce. Nu fac aia, că...”.

Dacă e să fim sinceri, trebuie să recunoaştem că uneori ne mai şi ascundem după rigorile astea, în încercarea de a sta cât mai departe de ceea ce trebuie să facem. Postul trebuie să te apropie de spovedit, iar spovedania trebuie să te apropie de post. N-ai postit până te-ai spovedit? Posteşti după ce te-ai spovedit! N-ai postit până te-ai împărtăşit? Te împărtăşeşti şi posteşti! Sunt unele lucruri cu adevărat recuperabile în Biserică şi ‒ Slavă Domnului! ‒ postul este unul dintre ele.

(Preot Conf. Dr. Constantin Necula )

[cristiboss56]

Fiindcă suntem atrași prin toate simțurile, haideți să le împrejmuim pe toate cu înfrânarea. Dacă, prin urmare, postești de la mâncăruri, dar privirea te face să curvești în adâncul sufletului tău și te pleci spre iscodirea păcătoasă și spre pizmă, dacă auzul tău primește înjurături, cântece desfrânate și vorbiri de rău și primești lucruri care vatămă în mod corespunzător și celelalte simțuri, care este folosul postului? Fără îndoială că nici unul. (Sfântul Grigorie Palamas)

Prin urmare, așa să păzești postul acesta pe care ai intenția să-l ții. Mai întâi de toate, să te păzești pe tine de orice cuvânt rău și orice poftă rea și să-ți cureți inima ta de toate deșertăciunile veacului acestuia. Dacă le vei păzi pe acestea, acest post al tău va fi desăvârșit. Vei face după cum urmează: După ce vei împlini cele ce au fost scrise mai sus, în ziua aceea în care vei posti, nu vei gusta nimic altceva decât pâine și apă. Și din mâncărurile tale pe care voiai să le mănânci vei face un calcul al mărimii cheltuielii zilei aceleia și vei da suma văduvei și orfanului sau oricui se află în nevoie. Astfel, vei ține cugetul tău smerit, încât acela care a primit milostenie de la smerenia ta să-și sature sufletul lui și să se roage la Domnul pentru tine. Dacă, așadar, vei ține postul cum te-am învățat, jertfa ta va fi bineprimită înaintea lui Dumnezeu, și acest post se va socoti înaintea Domnului. Iar slujirea care se face în acest chip este bună, aducătoare de bucurie și bineprimită înaintea lui Dumnezeu. (Păstorul lui Hermas)

Nu e de ajuns depărtarea de mâncăruri în sine pentru un post lăudat, ci să postim cu un post primit, plăcut lui Dumnezeu. Adevăratul post este înstrăinarea de orice rău, înfrânarea limbii, depărtarea de mânie, despărțirea de pofte, clevetire, minciună, jurământ strâmb. Fuga de acestea este postul cel adevărat. (Sfântul Vasile cel Mare)

Postește nu numai de pâine și vin și cărnuri și de alte mâncărurisau băuturi, ci cu mult mai mult de gânduri (Sfântul Nil Ascetul)

Acesta este cu adevărat chipul postului. Dovedirea lui în toate faptele bune. Nu hrăni mintea cu plăceri desfrânate...să ai voia ta întreagă liberă de patimi. (Sfântul Chiril al Alexandriei)

Adevăratul post este depărtarea de orice rău (Sfântul Teodor Studitul)

[cristiboss56]

Arhim. Roman Braga: Adevarata rugaciune nu se sfarseste niciodata
– Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?
– Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.
Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu . Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.
Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu . Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „ Rugaţi-vă neîncetat!” . Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea:
rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu . Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!” . Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu .
Când spui: „ Doamne! ”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „ Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne! ” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia! ”.

[cristiboss56]

Credința te apropie și de Dumnezeu, și de lucrurile Lui, iar dacă n-ai credință în Dumnezeu, nu te poate apropia nimic de El.

Eu, de exemplu, atunci când mai spovedesc tineri, mai întreb:

- Crezi în Dumnezeu?

Și îmi răspunde omul: „Da, părinte!”, oarecum mirat că-i pui o astfel de întrebare.

Și-l mai întreb: „Ce faci tu, ca un credincios?”.

Iar el răspunde: „Mă silesc a fi cumsecade”.

„Dar eu cunosc oameni cumsecade și dintre cei necredincioși, care-s corecți în viață, care-și fac datoria în societate”, îi spun iarăși: „Ce faci tu, ca om credincios - îl întreb - și nu fac cei necredincioși? La biserică mergi?”.

Iar el zice: „Nu prea merg”.

Eu îi spun: „Nici necredincioșii nu merg. Te rogi dimineața și seara?”

- Nu.

- Nici necredincioșii nu se roagă.

- Postești?

- Nu prea.

- Nici necredincioșii n-o fac. Înjuri?

Zice el: „Mă mai scapă gura”.

Iar eu îi spun hotărât: „Zi-mi acuma, ce ești: credincios sau necredincios?”.

Iar omul recunoaște: „Părinte, sunt mai mult necredincios decât credincios”.

(Arhimandrit Teofil Părăian )

[cristiboss56]

Dumnezeu nu îngăduie să se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune
Hristos vede de sus pe fiecare din noi cum acționează și de aceea El știe cum și când să acționeze pentru binele nostru. Știe cum și unde să ne conducă, numai noi să cerem ajutorul, să-I spunem dorințele noastre și să-L lăsăm pe El să le rânduiască pe toate.
Dumnezeu adesea îngăduie să se facă ceea ce este spre folosul celor mulți. Nu face niciodată un bine singur, ci trei-patru la un loc. Și niciodată nu îngăduie să se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune.
Toate le valorifică spre folosul nostru, și pe cele strâmbe și pe cele primejdioase. Binele este amestecat cu răul. Ar fi fost bine să fie separate, dar intră interesele personale și se amestecă. Însă Dumnezeu și acest lucru încurcat îl valorifică.
De aceea trebuie să credem că Dumnezeu îngăduie să se facă numai lucrul acela din care poate ieși un bine, pentru că iubește făptura Sa.
Poate, de pildă, să îngăduie o ispită mică pentru ca să ne apere de una mai mare.
sursa:Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București 2003, p.280;282

[cristiboss56]

Nu iubiţi lumea
Pilda despre fiul curvar este una dintre cele mai preţioase pilde ale lui Hristos, dintre cele mai însemnate pentru noi, fiindcă în ea Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne învaţă lucrul cel mai important, mai bine zis ce trebuie să socotim noi ca lucrul cel mai important, cel mai preţios, cel mai necesar din viaţa noastră. De ce fiul curvar a plecat din casa părintească, unde domnea cucernicia, unde totul era curat şi sfânt, unde atât tatăl cât şi fiul mai mare erau fericiţi? Fiului mai mic nu i-a plăcut aşa, n-a vrut cucernicie, n-a vrut să-şi închine viaţa lui Dumnezeu, ci a tins către desfătări, căci nu putea suferi gândul că trebuie să slujească lui Dumnezeu în neîncetată rugăciune şi în postire.
Aşadar, iată că a plecat, şi a trăit aşa cum voia trupul lui: a trăit în dezmăţ, şi-a tocat tot avutul. Şi când a început o foamete cumplită, a început să flămânzească amarnic şi a decăzut cu desăvârşire: a început să pască porcii şi să trăiască în tovărăşia lor. Ar fi fost bucuros să mănânce din hrana porcilor, dar nici aceea nu i se dădea. Iată unde l-a dus slujirea trupului, năzuinţa spre bucuriile şi mângâierile lui. Aceasta este pentru noi o lecţie şi un avertisment: să nu trăim pentru trup, pentru desfătările şi plăcerile pământeşti, să nu slujim poftelor şi patimilor. Altfel nu vom scăpa de o cădere adâncă şi de viaţa între oameni asemănători porcilor: desfrânaţi, hoţi, curve, mitarnici, clevetitori, călcători de jurământ, ucigaşi.
Această pildă ne aminteşte şi cuvintele lui Hristos privitoare la faptul că nu putem sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei (v. Mt. 6, 24). Trebuie să alegem una din două: fie slujim lui Dumnezeu, fie slujim mamonei, adică bogăţiei, trupului, patimilor şi poftelor lui. Cale de mijloc nu există. Despre asta citim şi la marele apostol al lui Hristos, Ioan Teologul: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul (l In. 2, 15).
Nu iubiţi lumea, nu iubiţi bucuriile lumeşti, nu iubiţi plăcerile trupului, fiindcă tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume este (l In. 2, 16). Ochii noştri ne smintesc prin ceea ce vedem - dacă vedem, de pildă, vreun lucru de ruşine sau amăgitor, care ne trage la păcat, dacă vedem cum trăiesc bogaţii străini de Dumnezeu şi începem să-i pizmuim. Iată în ce stă pofta ochilor. Ne molipsim de dragostea de averi, care este rădăcina tuturor relelor (l Tim. 6, 10), fiindcă ea ne împinge la multe fapte rele şi nelegiuite, şi în cele din urmă, când ajungem la bunăstare lumească, duce la patima cea mai grea - la trufie, care este pierzare duhovnicească. Aşa spune Sfântul Apostol Ioan.
Ascultaţi acum cuvintele cuviosului Antonie cel Mare: „Să urăşti tot ce este lumesc şi odihna trupească, fiindcă ele te-au făcut vrăjmaş al lui Dumnezeu. Omul care are vrăjmaş duce cu el luptă: aşa şi noi trebuie să ducem luptă cu trupul, ca să nu-l odihnim”. Altundeva, cuviosul Antonie spune: „Nu umblaţi în urma poftelor ochilor voştri şi nu vă moleşiţi cu inimile voastre, fiindcă pofta rea strică inima şi întunecă mintea. Depărtaţi-vă de ea, ca să nu mâniaţi pe Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în voi. Să ne nevoim pentru curăţie până la moarte şi să ne păzim în tot chipul de poftele spurcate”. Aşa vorbea marele sfânt, care şi-a închinat întreaga viaţă numai lui Dumnezeu, aşa vorbesc toţi nenumăraţii nevoitori ai bunei cinstiri, pustnici, monahi. Ei şi-au urât trupul, au urât toate înşelările, toate smintelile lumii. Ei îşi mânau trupul ca pe un animal de povară, ca pe un rob leneş şi neascultător, şi-l istoveau prin post şi priveghere, ajungând astfel la stăpânirea duhului asupra trupului, la lucrul despre care vorbeşte apostolul Pavel în Epistola către galateni: Cu duhul să umblaţi, şi pofta trupului nu o veţi săvârşi; că trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, şi aceştia se împotrivesc unul altuia, încât nu faceţi cele ce aţi voi... Faptele trupului arătate sunt, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, destrăbălarea, slujirea idolilor, fermecătoriile, vrajbele, sfezile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pizmele, uciderile, beţiile, chefurile şi cele asemenea acestora, despre care dinainte vă spun vouă, precum am mai şi spus, că cei ce fac unele ca acestea împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (Gal. 5, 16-18).
Sunt oameni care, spre deosebire de sfinţi, pentru plăcerea trupească nu se dau în lături de la nimic, nici măcar de la uciderea aproapelui, între aceşti doi poli se află însă o masă uriaşă de oameni care, deşi nu săvârşesc nici un fel de fărădelegi şi crime, slujesc poftelor trupului, nu imboldurilor înalte ale duhului, între aceştia sunt o mulţime de necredincioşi, care preferă să trăiască după raţiunea proprie, să meargă pe calea lor - pe calea largă şi bătută, nu pe calea strâmtă şi necăjită a lui Hristos. Să ne uităm acum la cei ce umplu bisericile. Ce să spunem despre ei? Vom spune că şi mulţi dintre ei slujesc, de asemenea, în mult mai mare măsură trupului decât duhului lor, săvârşesc mai mult faptele trupului decât pe cele ale duhului, în numele unora ca aceştia spune apostolul: Pentru că ceea ce fac nu ştiu, căci săvârşesc nu ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc... fiindcă a voi binele este în mine, dar a face binele nu aflu, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-i voiesc, pe acela îl săvârşesc (Rom. 7, 15, 18, 19).
Ei ar vrea să slujească binelui, dar trupul îi trage în jos; ar vrea să trăiască cu duhul, dar poftele şi patimile precumpănesc, ca nişte greutăţi din fontă. Drept urmare, aceştia trăiesc într-o adâncă schizofrenizare a conştiinţei: şi spre împlinirea poruncilor năzuiesc, şi la împărăţia lui Dumnezeu se gândesc, şi ar vrea să slujească duhului, nu trupului, însă duhul le este slab, trupul puternic şi nu îi lasă să se înalţe la cer, nu-i lasă să trăiască potrivit poruncilor lui Hristos.
Iată, Domnul Iisus Hristos arată în pilda Sa tocmai, această împărţire a neamului omenesc.
Cu toţii ne asemănăm fiului curvar, cu toţii năzuim spre plăceri, tuturor ne vine greu să slujim duhului. Nu vrem să postim, nu vrem să ne rugăm vreme îndelungată, nu vrem să ne concentrăm gândurile asupra poruncilor lui Hristos. În faţa ochilor noştri nu stă tot timpul Crucea lui Hristos. Nu îl vedem mereu înaintea noastră pe Dumnezeiescul Pătimitor, Care pentru a noastră mântuire şi-a vărsat Sângele în chinuri groaznice pe Cruce. Ne rugăm lui Dumnezeu cât ne rugăm, ne amintim de El, după care îl uităm iarăşi. Fiul mai mic trăia cu porcii - trăia între oameni decăzuţi, cu desăvârşire străini de slujirea duhului. Nu s-ar cuveni oare ca noi să trăim cu cei care sunt mai aproape de Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne dezmeticim la fel ca fiul curvar, să părăsim slujirea trupului şi să ne întoarcem din toată inima la Tatăl Ceresc, zicând: „Părinte! Am păcătuit înaintea Ta, iar acum am venit cu pocăinţă. Primeşte-mă nu ca pe un moştenitor, ci ca pe un rob al Tău!” Şi de vom face asta, se va petrece ceea ce s-a petrecut în pildă: Tatăl Ceresc Se va grăbi să ne întâmpine pe noi, cei ce ne pocăim, ne va îmbrăţişa pe noi, curvarii şi păcătoşii, ne va ierta totul şi va face ospăţ de bucurie.
Deci, să fim asemenea păcătoşilor care se pocăiesc, şi Dumnezeu, Care este Dragostea şi Atotiertarea, ne va deschide braţele Sale. Spre El să năzuiască toate gândurile noastre. Lui să îi închinăm toată viaţa noastră! Amin. 1951
(fragment din Predici la Triod - Sf.Luca al Crimeei)

[cristiboss56]

Ispita din afară

Ispita din afară vine cu cele cinci simţiri, adică prin vedere, auz, gust, miros şi pipăire – care sunt numite de Sfinţii Prooroci „ferestre ale sufletului”. Prin aceste cinci simţiri, omul primeşte mari păcate în sufletul lui, dacă nu are trezvia atenţiei şi paza minţii. Cele cinci simţiri sunt cinci şipote fireşti ale noastre, prin care diavolii toarnă în sufletul nostru tot felul de patimi şi răutăţi. Mai folosesc diavolii o altă ispită mai mare decât cele cinci simţuri: imaginaţia. Imaginaţia este mai subţire decât cele cinci simţuri, dar este mai groasă decât mintea. Imaginaţia mai este numită şi simţire de obşte. Ea nu-i dă război sufletului în vremea ispitei numai cu cele ce a văzut, ci şi cu cele ce a auzit, şi cu cele ce a gustat şi cu cele ce a mirosit şi cu cele ce a pipăit. Cu toate îi dă război sufletului. Ea prinde cele cinci simţiri şi dă război sufletului. De aceea este mai greu să păzeşti imaginaţia, decât cele cinci simţiri, decât însăşi mintea.

Ispita dinăuntru

Dinăuntru ies toate păcatele noastre, adică din inimă, cum a zis Mântuitorul la Apostoli: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om” – atunci era vorba de spălatul mâinilor –, „ci ceea ce iese”. Că aceea ce iese, iese din inimă. Din inimă ies preacurviile, uciderile, mândria, jignirile; ca dintr-un iad ies din inima noastră, şi de aceea oricând ies acestea din inima noastră, suntem ispitiţi cu ispita dinăuntru.

Sfântul Clement spune: „Pune pe gând străjer la poarta inimii tale, ca să nu primească nici pe cele ce vin din afară, nici cele ce ies dinăuntru!”. Să le opreşti pe cele ce ies dinăuntru, cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”; să le opreşti pe cele ce vin din afară cu cugetarea la muncile iadului, la fericirea Raiului, la rugăciune şi la celelalte fapte bune.

(Arhimandrit Ilie Cleop )