Charlie Hebdo, sau terfelirea religiei in numele libertatii de expresie !

[Ioan_Cezar]

Articolul din ziarul "Lumina" exprimă, fără doar şi poate, un punct de vedere principial, cuminte. Oferă un reper clar şi ferm pentru înţelegerea atât a întâmplărilor din Franţa cât şi a mecanismelor violenţei în general, constituind totodată un semn al modului în care Patriarhatul îngrijeşte şi orientează pe credincioşi în privinţa valorilor şi principiilor sociale.
Libertatea este un concept social, nu doar individual, înţelegem din text. Este arbitrată de iubirea pentru aproapele, concretizată în respect, în grija pentru a nu depăşi anumite graniţe dincolo de care începe dezordinea, suferinţa, tulburarea adâncă, moartea chiar.
O pledoarie cuminte pentru conştientizarea limitelor şi a reciprocităţii respectului fără de care convieţuirea reciprocă nu ar fi posibilă. Sau ar fi mult îngreunată.

Şi totuşi...

Viaţa arată că aceste nobile deziderate sunt mereu încălcate. Istoria este un lung periplu presărat de violenţă şi sânge, de splendori şi orori, de fericire şi nefericire, de înviere şi moarte. Ar trebui să fim cuminţi, dar alegem să nu fim, uneori sau întotdeauna. Omenirea pe ansamblu şi fiecare în parte. Ar trebui să nu păcătuim, avem toate motivele să n-o facem, dar păcătuim cu toţii laolaltă şi fiecare în parte.
O voinţă ne cere curaţi ca porumbeii, buni, frumoşi, iubitori, sfinţi. O alta ne cere opusele. Iar cele două voinţe se luptă în fiece om şi în omenire.
Una e ce dorim, alta e ce trăim în fapt. Aşa se pare că stau lucrurile, de când lumea, de la Adam şi Eva, de la Cain şi Abel.

*

Orice faptă a unui om riscă să deranjeze sensibilitatea şi credinţa altuia. Pe cât de mult se îngrijeşte unul să nu supere pe altul, pe atât de mult se poate simţi ofensat celălat, din te miri ce raţiuni ori motive. Chiar dacă umbli în vârful picioarelor pe lângă unii, s-ar putea să îi deranjeze tocmai aceasta. Ar motiva, de pildă, că îi consideri hipersensibili sau bolnavi şi vor dori să-ţi arate contrariul. Reguli ferme se pot stabili, graniţele pot fi formulate, dar dincolo de faptul că se vor găsi mereu oameni care le vor încălca, mânaţi de cine ştie ce impulsuri ori principii, se vor găsi destui care să privească cu ochi răi pe cel care se ţine la respectarea normelor, la cultivarea unei ordini anume.
Aşa încât, în ciuda învăţăturilor celor mai bune şi a nobilelor intenţii de pretutindeni, în ciuda întregii griji şi a tuturor măsurilor de prevedere, un control absolut al mişcărilor de trecere a graniţelor va fi întotdeauna zădărnicit într-un fel sau altul. Pe ansamblu, lumea nu poate fi găsită paşnică decât în momentele ei de epuizare sau de extaz. Pe ansamblu, omenirea nu poate fi decât un tumult şi un imens ocean de contradicţii. Pe ansamblu, omenirea nu poate convieţui decât spasmodic, frenetic, trepidant. Inutil să ne facem iluzii ale unei păci universale, ale unui bine împărtăşit de toţi, pretutindeni şi totdeauna. Viaţa socială pe Pământ nu e Împărăţia lui Dumnezeu. Vor exista mereu învinşi şi învingători, lupte cu victorii şi prăbuşiri, entuziasm şi deznădejde, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte, adevăr şi minciună, virtute şi patimă.

Dar dacă omenirea pe ansamblu are drumul şi destinul ei, în mod evident tinzînd către deznodământul tragic, ici şi colo pot fi oameni sau comunităţi omeneşti care pot trăi paşnic şi luminos, năzuind la devenire frumoasă. Ceea ce pare a fi refuzat întregului, poate fi recuperat de o parte. Ceea ce omenirea nu a reuşit să recupereze înaintea lui Dumnezeu, a reuşit Unul, Unul Sfânt. Prin Jertfă.
Omenirea nu este capabilă, ca întreg, să trăiască în Iubire. Omul, însă, da. Mereu se vor găsi fire de grâu alături de fire de neghină. O arie numai cu grâu nu poate fi. Nici una numai cu neghină. Nu aici, pe pământ.
Pare neliniştitor şi deznădăjduit ce spun, dar istoria lumii pe ansamblu şi a diverselor persoane în particular arată cu prisosinţă acest fapt.
Şi totuşi, nimic nu este mai bun pentru fiece om decât a lucra mereu, cu sine şi cu cine voieşte să i se alăture, la calea care duce spre lumină, la dezrobire. Cei care abandonează acest demers salvator se pierd şi pe ei înşişi şi îi trag la pierzare şi pe cei din jur. Fiecare e liber să aleagă, mereu. Chiar trecînd peste limite. Cu consecinţele inevitabile şi doar de Dumnezeu ştiute şi cântărite.

P.S. Articolul din "Lumina" face referire în final la public. Numai că publicul e întotdeauna eterogen. Ceea ce pe unul îl mulţumeşte, pe altul îl dezamăgeşte. Ca urmare, în mod inevitabil, publicaţiile tind să se adreseze unui anumit public, unui aşazis "public-ţintă", unui anumit gen de consumator. Caricaturiştii au avut şi ei publicul lor, consumatorii lor. Poate ar fi fost bine ca aceia care consumă salate, să nu guste din carnea de porc. Şi viceversa. Poate că postitorul ar fi trebuit să nu judece pe pătimaş. Poate că postitorul a fost şi el cândva un înfocat consumator.
Libertatea de expresie nu poate fi cenzurată decât printr-un abuz în alt plan. Şi astfel abuzatorul şi abuzatul devin de fapt doi abuzatori, fiecare în felul lui, la momentul lui. Acesta nu este un dialog al vieţii ci un ritual al morţii care judecă necruţător viaţa. Fie ea, viaţa aceasta, şi păcătoasă.
Răspunsul nostru la hula vecinului nu oate fi omorârea hulitorului, ci rugăciunea pentru păcatele noastre, mai întâi, şi pentru iertarea aproapelui care huleşte. Apoi urmează şi certarea şi celelalte.
Dar dacă lipseşte ancorarea fermă în rugăciunea smerită şi cu recunoştinţă către Dumnezeu pentru toate câte trăim, atunci după certare va veni, posibil, şi crima. Când cel care a depăşit limitele şi mi-a rănit credinţele cele mai intime continuă să mă agreseze, am de ales, în ultimă instanţă: îl omor sau îmi omor în mine tendinţa de a-l omorî pe păcătos, dincolo de orice socoteli care pot părea binecuvântate, dincolo de orice filosofie socială despre echitate şi libertate. Greu război, de data aceasta interior, al fiecăruia. Un test desăvârşit de dificil (sau de uşor) pe care, oarecînd, Raskolnikov al lui Dostoievski nu l-a trecut. Dar a fost ajutat de un comisar şi de o fetişcană să îl mai dea o dată, Dumnezeu ştiind cum l-o fi trecut iar noi nădăjduind că l-a trecut cu bine şi, odată cu el, că îl vom trece şi noi, oarecînd şi azi, în fiece zi. Doamne ajută!