-ce destept te crezi tu ca sa-i iei la rand pe toti duhovnicii plini de har si sa-i analizezi cu mintea ta...
http://carteromaneasca.wordpress.com...intele-paisie/
-"Calitătile sufletului părintelui Paisie depăseau firea umană în sensul ei obisnuit. Sufletul său era unit în chip desăvârsit cu Duhul Sfânt, cu Hristos, cu Dumnezeu.
Isi curătise deplin sufletul de mizeria spirituală, de întunericul duhovnicesc, de mocirla patimilor (adică mândria, egoismul, iubirea de stăpânire, iubirea de argint, iubirea de plăcere, slava desartă, lenevia, lăcomia pântecelui s.a.m.d.). Prin efortul acesta, legat nemijlocit de participarea permanentă la Tainele Bisericii Ortodoxe, si mai ales la Sfânta împărtăsanie, părintele Paisie îl purta înlăuntrul său pe Hristos, pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeu. Era purtător-de-Dumnezeu: unde se afla părintele Paisie, acolo Se manifesta Duhul Sfânt, Dumnezeu."
Ceea ce părintele Paisie năzuia în sufletul său, Duhul Sfânt împlinea.
Ceea ce sufletul său atingea, primea atingerea Duhului Sfânt.
Cunostinta bătrânului era cunostinta Duhului Sfânt, aflat din belsug în sufletul său. Când stăteai alături de el, simteai strălucirea Duhului Sfânt revărsându-se peste tine, transfigurându-te. Atunci când mă aflam departe de el, vointa bătrânului, exprimată în rugăciunea sa, devenea un canal prin care se transmiteau în sufletul meu energii dumnezeiesti. Puterea bătrânului era Hristos, Care locuia înlăuntrul său.
Bătrânul lucra cu Dumnezeu, si Dumnezeu locuia înlăuntrul său.
Prin viata lui sfântă si prin puterea sa făcătoare de minuni, a descoperit în ochii oamenilor lumina lui Hristos si puterea lui Dumnezeu. în felul acesta îi îndemna spre sporirea duhovnicească. S-a spus adesea despre acest mare Staret că a fost un dar al lui Dumnezeu către oamenii epocii noastre."
… Ochii lui mari, negri asemenea cărbunelui slefuit, străluceau ca niste scântei. Ce putere era aceea?! Era ceva sfânt în acea privire. Ceva care covârsea firea omenească, atât cât o cunoscusem eu până atunci!
Fulgerător mi-am plecat capul. N-am rezistat acelei măretii duhovnicesti pe care am întâlnit-o înaintea mea. Eram prea mic… Mă umplusem de teamă sfântă.
Atunci a pătruns în sufletul meu. Am simtit ceva delicat, grijuliu si gingas, ceva tămăduitor, luminos, ceva puternic pogorându-se asupra mea.
Am simtit ca o transfuzie de lumină în suflet. O lumină lină…
Mi-a adus o pace bucuroasă, adâncă. O asemenea pace, ca si când m-as fi întors la mine acasă după un îndelungat si crâncen exil. O pace egală cu o nastere din nou; eram ca si când m-as fi aflat în bratele lui Dumnezeu. Am avut asadar revelatia aceasta: că există asa ceva în lume! Că-i este cu putintă omului să devină astfel! Câtă uimire, câtă nedumerire, câtă bucurie…
Bătrânul se bucura împreună cu mine. Mă mângâia. L-am îmbrătisat fericit. M-am rusinat apoi de acest gest. Eram descumpănit. Ce fusese mai mare, nerusinarea sau dorul meu arzător? Insă bătrânul mi-o îngăduise. Mă mângâia pe păr, în vreme ce acel ceva care ne unea devenea tot mai luminos, tot mai intens. Iesisem din sine-mi. Mă „îmbătasem“. Dar comportamentul meu era cuviincios, linistit, cumpătat.
Aceasta era prima oară când experimentam „betia cea cumpătată“.