Impotriva razboaielor si uciderilor

[Patrie si Credinta]

In ceea ce priveste istoria armatei si violentei in Biserica, uite iti copiez partile relevante ale interviului cu Parintele Mihai-Andrei Aldea postat de colega noastra Parascheva pe un alt thread.

Dar avem vreun temei in istoria Bisericii pentru ceea ce spuneti(folosirea armelor)?

Avem pe Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, avem pe Sf. Mare Mc. Dimitrie, avem pe Sf. Teodor Stratilat, avem pe Sfantul Andrei Stratilat, avem pe Sfantul Mc. Dasius, si nenumarati alti sfinti militari, unii dintre ei purtand armele chiar in ziua in care au fost martirizati, fiind martirizati cu armele la brau. Si toti acestia ua luptat cu arma in mana, au ucis, au ranit si sunt sfinti. Constantin cel Mare, cel intocmai cu Apostolii, nu numai ca a luptat cu arma in mana, a condus armate in nenumarate batalii si Biserica il lauda pentru lucrul acesta. Nu zice “vai, nemernicule care ai luat arma”. Zice “Slava tie, Sfinte Constantin, care ai biruit in batalii pe dusmanii lui Dumnezeu”. Troparul Sfintei Cruci, in forma sa originala, zicea catre Dumnezeu „biruinta binecredinciosilor imparati asupra barbarilor daruieste”. Azi s-a schimat textul, dar istoria nu se schimba. Si ea marturiseste acest lucru pe care autoritatile anti-crestine si anti-nationale vor sa-l ascunda. Deci iata ca ideea acesta ca nu are voie crestinul sa foloseasca forta in nicio imprejurare este o idee necrestina, satanica. De fapt crestinul are chiar obligatia de a folosi forta atunci cand este de la Dumnezeu a folosi forta, atunci cand trebuuie. Insusi Scripturile poruncesc acestea. Pana si Sfantul Apostol Pavel spune limpede “De aceea dregatoria poarta sabie, ca sa pedepseasca.” Ori vedeti, de la dregatori Sfantul Apostol Pavel a primit 40 de bete pe spinare! Deci dregatoria avea si toiag cu care pedepsea, avea si bici, avea si pisica cu noua cozi, avea tot felul de unelte de pedepsire. Dar dintre toate, in Duhul Sfant fiind, Sfantul Apostol Pavel alege sabia! Ea nefiind instrument de pedepsire cu bataia la palma sau pe spinare, ci fiind instrument de moarte. Aratand Duhul Sfant prin aceasta ca exista imprejurari in care de la Dumnezeu este lasata chiar si pedeapsa cu moartea. Cu care eu personal nu sunt de acord, o privesc plin de teama pentru ca nu poate fi schimbata daca a fost gresit aplicata, dar pe care iata, Dumnezeu prin gura Sfantului Apostol Pavel o incuviinteaza in anumite imprejurari. Pe mine ma cutremura ideea pedepsei cu moartea, dar Dumnezeu o incuviinteaza, iar prin gura Sfantului Apostol Petru o si da. Pentru ca atunci cand Anania si Safira au mintit Duhul Sfant, au fost pedepsiti cu moartea. Dar nu au fost pedepsiti cu moartea pur si simplu, ci prin gura Sfantului Apostol Petru, el a fost cel care a dat osanda de moarte asupra lor si au murit. La fel de bine putem spune ca Sfantul i-a ucis cu gura lui, prin puterea Duhului Sfant. Nu vad care e deosebirea in a ucide cu sabia si a ucide cu puterea gurii. Cine are puterea gurii ucide numai cu cuvantul, dar cine nu are puterea gurii dar trebuie sa o faca va ucide cu sabia, cu pusca sau cu ceea ce are. Nu acest lucru este esential, mijlocul prin care s-a facut uciderea, ci daca Dumnezeu a ingaduit sau nu ca un om sa rosteasca osanda de moarte asupra altui om si aceasta sa fie indeplinita. Si raspunsul este cutremurator pentru omul de astazi. Da, Dumnezeu a ingaduit si ingaduie acest lucru.

[Patrie si Credinta]

Sunt invataturi bisericesti sau Sfinti Parinti care propovaduiesc impotriva practicarii artelor martiale(subiectul era despre artele martiale, dar ideea ramane)?

Nu, nu exista asa ceva. Dimpotriva, Sf. Ioan Gura de Aur ii lauda pe osteni pentru ostenirile lor, la fel Sf. Vasile cel Mare si alti Sfinti Parinti. Sunt dati ostenii drept pilda si de Sf. Ap. Pavel si de multi altii, pentru crestinii care vor sa duca lupta cea buna. Pentru ca toti crestinii care vor sa duca lupta cea buna trebuie sa o duca asemenea ostasilor. Sf. Clement Romanul ii da ca pilda pe ostasi. Sf. Ignatie Teoforul si multi alti sfinti ii dau ca pilda pe ostasi, in cele bune, desigur. Sf. Ioan Botezatorul atunci cand este intrebat de ostasi ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim, nu le spune “renuntati la arme”. Ci le spune “nu nedreptatiti pe nimeni, nu jefuiti pe nimeni, fiti multumiti cu solda voastra”. Vedeti, aici e un cuvant ingrozitor pentru cei care cred ca orice folosire a fortei, a violentei, este rea. Sf. Ioan Botezatorul cel mai mare nascut din femeie, dupa cum spune Insusi Mantuitorul, nu le spune soldatilor sa renunte la solda, nu le spune sa se lase de meseria armelor, ci le spune dimpotriva, sa fie multumiti cu solda lor. Deci ii indeamna practic sa ramana in armata fiind multumiti cu solda lor. Supunandu-se comandantilor, dar ferindu-se a nedreptati pe cineva, ne jefuind pe cineva. Facandu-si meseria de ostasi cu dreptate. Deci Sf. Ioan Botezatorul ii indeamna pe ostasi sa ramana asa mai departe dar sa nu savarseasca nedreptati din starea in care sunt. Canonizarea unor sfinti care au fost ostasi pana la sfarsitul vietii lor, ca Sfantul Dimitrie Izvoratorul de Mir, Sfantul Andrei Stratilat, Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si altii asemenea arata si ea faptul ca Biserica a primit ostasia ca o cale de mantuire. Iar ostasie fara pregatire de lupta nu exista. Aceasta pregatire de lupta este cea numita adesea, astazi, arte martiale.

Dar, intorcandu-ma la intrebare, vedem ca in realitate niciunul dintre Sfintii Parinti nu a osandit niciodata folosirea fortei, a violentei, decat daca a fost facuta cu nedreptate. Acesta este “punctul pe i”, aici este locul in care se aluneca fie intr-o parte, fie in alta. Pentru ca unii spun “nu este voie deloc sa folosesti forta”, ceea ce este o minciuna, este o incalcare a cuvantului lui Dumnezeu, iar altii spun “foloseste forta cand vrei tu”, eventual „persecuta pe cei din alta natie sau de alta credinta”, ceea ce iarasi este o minciuna si o incalcare a cuvantului lui Dumnezeu. Exista o dreapta socoteala, o deosebire a duhurilor de care trebuie sa dam dovada in aceasta privinta. Sf. Ioan Gura de Aur spune ca Dumnezeu nu a lasat trupului omenesc arme, in sensul armelor pe care le au fiarele – coarne, colti, ghiare si altele asemenea – pentru ca exista vreme in care sa iei armele si exista vreme in care sa le lasi. Acest cuvant al Sf. Ioan Gura de Aur este potrivit cu cel al Ecleziastului care spune ca este vreme pentru toate lucrurile de sub cer; este vreme de pace si este vreme de razboi. Lucrurile nu se interpreteaza numai duhovnicesc. Ca daca este s-o luam duhovnicesc extrem de rar este vreme de pace, ca dracul ne ataca neincetat. Este vreme de pace si este vreme de razboi in viata de toate zilele. Este vreme in care sa iei armele si sa le folosesti si este vreme in care sa nu le iei. Dar! Cum ai putea sa iei armele sa le folosesti cand tu nu le stii, nu le cunosti, sau cu atat mai putin stii sa le folosesti? Si daca nu stii sa iei armele si nu stii sa le folosesti ai incalcat cuvantul lui Dumnezeu care spune ca este vreme de pace si este vreme de razboi. Ai incalcat cuvantul lui Dumnezeu care spune ca de aceea poarta stapanirea sabie, ca sa pedepseasca.
__________________

[Patrie si Credinta]

Dar noi nu suntem stapanire. Sau ce inseamna stapanire, de fapt?

Aici sunt doua trepte deosebite. Exista in primul rand dregatoriile oficiale ale unui stat. Dar atunci cand statul respectiv este sub ocupatie straina exista doua stapaniri. Cea straina si stapanirea nationala.

Stapanire nationala care se autoproclama.

Sau exista dinainte, dupa caz. In clipa in care japonezii au invadat insulele Ryu- Ryu numite astazi Okinawa, populatia de acolo avea propriile capetenii si aceste capetenii au condus rezistenta impotriva ocupatiei japoneze; sau a ocupatiei chineze atunci cand chinezii au ocupat insulele. Chiar daca pe fata ei se prefaceau a se supune ocupantilor, pe ascuns ei conduceau rezistenta si era firesc intra-devar ca bastinasii din Ryu- Ryu sa faca aceasta rezistenta, sa lupte impotriva ocupantilor. Deci atentie, ca exista doua situatii foarte deosebita, atunci cand o tara are conducatorii sai si atunci cand o tara are conducatori straini, ocupanti. Cand are ocupanti, are datoria de a lupta impotriva ocupantilor.

[Patrie si Credinta]

Oare nu se cuvine sa ne supunem ocupantilor, sa ii socotim ca stapanire de la Dumnezeu?

La fel cum era firesc ca evreii sa nu ramana supusi egiptenilor care ii indemnau la nelegiuiri, sau filistenilor care ii indemnau la nelegiuiri si asa mai departe, la fel nu este firesc sa ne supunem nici noi. Desigur, ca sa lungim aici paranteza, lupta impotriva ocupatiei se realizeaza pe doua planuri. Planul material si planul duhovnicesc. Planul duhovnicesc este de fapt primul! Pentru ca, e bine sa stim asta, ocupatiile se datoreaza pacatelor si se inving pe plan material prin izbanda dovedita mai inainte pe plan duhovnicesc. Lupta impotriva ocupatiei incepe cu lupta impotriva propriilor patimi. Cu incercarea de a te intoarce cu adevarat catre Dumnezeu, de a fi un om si un popor bun, crestin, iubitor de Dumnezeu. Si abia apoi cu armele. Atunci cand un popor se ridica duhovniceste apoi se poate ridica si militar, sau economic, sau cultural sau alt fel, incat sa poata sa biruiasca, sa poata sa se ridice. Voi da un exemplu nu foarte duhovnicesc, dar care in anumite limite, desigur, ne poate ajuta sa intelegem despre ce vorbim. Polonezii erau sub ocupatie straina. O parte din Polonia era ocupata de germanici, iar cealalta parte era ocupata de Imperiul Tarist. Erau destul de prost tratati polonezii de partea germana si ingrozitor de prost tratati in partea ruseasca. Multi dintre polonezi, numai pentru ca erau polonezi erau bagati in puscarie, in lagare rusesti. Si polonezii erau resemnati si dezbinati, multi dintre ei ajungeau sa emigreze, exista pana astazi comunitati poloneze in Brazilia, Argentina, Uruguai, Paraguai, formate atunci. Polonezi care au emigrat in aceste tari si care pana astazi au acolo comunitati. Si parea ca Polonia va disparea de pe harta Europei, dar au fost un Sienkiewicz si alti cativa care le-au adus aminte ca ei au evlavie la Maica Domnului, le-au adus aminte ca ei sunt uniti dincolo de dezbinarea lor, pentru ca polonezii erau extrem de dezbinati, prin evlavia pe care o au la Maica Domnului. Aici sigur, nu facem paranteza la paranteza cat de corecta era aceasta evlavie, asta este alta problema, pe o semnalam doar ca sa nu se caute degeaba nod in papura. Ideea este ca aducandu-si aminte ca ei sunt uniti prin acest punct au reusit pas cu pas sa se uneasca si prin celelalte si pana la urma a reaparut Polonia pe harta lumii, desi disparuse. Si exista pana astazi, desi intre timp hotarele ei s-au tot schimbat. Dar a reusit sa reziste pana astazi pentru ca multa vreme si-au adus aminte ca exista ceva care ii uneste. Deci a fost intai o ridicare spirituala, chiar daca neorientata corect din punct de vedere ortodox, dupa care a putut sa existe sa zicem asa si ridicarea materiala. Cu atat mai mult la noi, cei care suntem din poporul lui Dumnezeu, fara o indreptare interioara, sufleteasca si de aceasta data corecta, nu poate exista ridicarea materiala. De ce spun cu atat mai mult, pentru ca in vreme ce ereticii stiu putin si gresit, ortodocsii sunt oameni care trebuie sa stie mai multe, sa stie Adevarul. Iar sluga care stie multe, mult va fi batuta. Mai mult se cere de la un popor ortodox, decat de la un popor neortodox. Inaintea lui Dumnezeu o greseala facuta de ortodocsi este pedepsita mult mai aspru decat o greseala facuta de eretici sau pagani, pentru ca ei, saracii, sunt in ratacire, pe cand ortodocsii au Adevarul la indemana. Deci, ca sa ne intoarcem la intrebare, aceste doua tipuri de razboi, duhovnicesc si material, merg mana in mana, pentru ca noi, oamenii, suntem si suflet si trup. Nu putem sa dam deoparte nici sufletul, nici trupul, si sa zicem ca omul e numai una dintre ele. Asa incat si rezistenta impotriva ocupantilor, despre care am tot vorbit pana acum, se desfasoara pe aceste doua planuri, duhovnicesc si material, material si duhovnicesc, nelasand deoparte planul material cum din pacate fac multi, nici cel duhovnicesc, dupa cum fac altii. Asa incat trebuie un crestin ortodox sa fie pregatit, daca nu este calugar sau cleric, trebuie sa fie pregatiti sa poata lupta cu arma in maini pentru a-si apara familia, Tara, Neamul, Credinta, pentru a-si face datoria. Si atunci cand este sub ocupatie este obligat sa lupte, e de datoria lui de a lupta. Face parte de datoria lui fata de stapanirea reala, pentru ca stapanirea reala a unei tari nu este cea a ocupantului, ci este cea pe care o are cand este liber. Pe de alta parte exista si stapanirea propriu-zisa a unei tari. Si acesteia trebuie sa ne supunem, sa o slujim in tot ceea ce ne cere, in tot ce nu este impotriva poruncilor lui Dumnezeu. Deci fie intr-un fel, fie intr-altul, exista o anumita legatura foarte directa intre crestinul obisnuit si stapanire asa incat obligatia noastra de a putea folosi armele este extraordinar de mare. Cand spun a noastra ma refer la noi crestinii in general, pentru ca eu, de pilda, ca preot, nu am voie sa folosesc armele si niciun fel de violenta fizica. Un monah nu are voie sa foloseaca armele si niciun fel de violenta fizica. Arma noastra trebuie sa fie arma Duhului si a Cuvantului lui Dumnezeu. In vreme ce pentru mireni, pe langa aceasta arma a Duhului si a Cuvantului lui Dumnezeu, care se presupune ca la ei nu este atat de bine stapanita ca la clerici sau la monahi, trebuie sa existe armele fizice simbolizate in Sfanta Scriptura prin sabie.