Despre insingurare si comuniune

[heaven]

În prealabil postat de Tomita

Ce este trist este ca este asociata singuratatea cu lipsa de valoare.
Si mai trist este ca o astfel de asociere o fac si unii psihologi.
Ieri am dat testul psihologic la servici si una dintre intrebari era:
Va simtiti des singur si fara valoare? cu 3 optiuni de raspuns "da", "nu" "uneori".
Am atras atentia dnei psiholog ca a te simti singur si a nu avea valoare sunt stari diferite. Si am dat ca exemplu: te poti simti singur cand mergi in strinatate si oamneii au o alta cultura. Nu am mai precizat altceva ..pot fi mult mai multe exemple (te-ai despartit de prieten/ai divortat, predai la o scoala speciala, etc.).
Ideea este ca dupa un astfel de test psihologic multi poate vor gandi ca daca sunt singuri inseamna ca nu au valoare...cu asa psihologi devii depresiv.

Si,totusi,daca un om este cu Dumnezeu,pentru ce el se simte singur? :)
Pentru ca,atentie: e o diferenta intre "a fi" singur si "a te simti" singur...
In acelasi timp valorizarea de sine si echilibrul meu interior (faptul ca ma simt sau nu ma simt singur) tin de mine insumi sau mereu am nevoie permanent de confirmari din exterior pentru a mi le mentine?Cum ar fi, doar daca partenerul de viata imi este alaturi sau daca ma aflu doar in acea zona de comfort cu oameni cunoscuti si situatii familiare?Si atunci unde este gradul meu de adaptabilitate la diversitatea vietii sociale?Spre exemplu,in cadrul unui loc de munca vom intalni oameni si oameni,in ce masura vom reusi sa ne integram in colectiv si sa lucram ca echipa?
Sigur ca in viata cu totii putem experimenta sentimentul de singuratate in anumite momente,acum insa depinde si de caz la caz,daca este un sentiment pasager sau este ceva cu care traim de foarte mult timp si aproape ca a ajuns sa caracterizeze existenta noastra.Despre asta discutam aici...
Intrebarile nu v-au fost puse intamplator,la persoanele cu tendinte depresive si nu numai,apar frecvent sentimentul de singuratate,retragerea sociala si devalorizarea de sine.Deasemenea,aceste persoane se pot integra mai greu intr-un colectiv si pot functiona mai bine cand li se cere sa munceasca singuri decat intr-o munca de echipa.Iar pentru un angajator este important sa cunoasca aceste amanunte.
Totodata,un astfel de test nu este relevant pentru a face profilul psihologic al unei persoane,este nevoie si de alte instrumente de evaluare,precum si simpla observatie care are loc in timpul interviului.
"Ideea este ca dupa un astfel de test psihologic multi poate vor gandi ca daca sunt singuri inseamna ca nu au valoare...cu asa psihologi devii depresiv."...ce pot sa va spun este ca cei care vor ajunge sa isi puna astfel de probleme nu si le vor pune intamplator.Deoarece nu un psiholog sau un test te pot face sa devii depresiv sau sa te percepi pe sine ca fiind fara valoare...In schimb,ce se poate intampla este ca acel psiholog sau test sa oglindeasca in persoana care isi pune problema exact un aspect al vietii sale pe care,poate inca nu il constientizeaza sau este mult prea dureros pentru a-l accepta.Si chiar sentimentul de revolta arata un mecanism de aparare care se activeaza pentru a se proteja in fata constientizarii acestui aspect,deoarece acceptam sau respingem doar acele trasaturi care au legatura cu fiinta noastra.
Revenind,cred ca este bine totusi sa facem o departajare intre retragerea sociala pe care o practica pustnicii sau calugarii,spre exemplu,pentru a trai o viata cat mai aproape de Dumnezeu,prin urmare asta insemnand ca desi vietuind singuri intr-o pestera,padure,chilie ei sunt permanent in comuniune cu Tatal si nu se simt singuri si intre persoanele care aleg retragerea de lume pentru simplul motiv ca nu isi pot gasi locul niciunde,nu se pot adapta la viata sociala ori au trecut prin diferite evenimente de viata care au fost percepute ca esec s.a.m.d.
Oare cineva isi aminteste sa fi citit pe undeva in scrierile despre diferiti sfinti parinti ca vreunul dintre ei se plangea ca se simte singur? Eu personal nu imi amintesc... :)
De aceea,poate dupa asta putem inca sa cunoastem faptul ca nu ne aflam intr-o reala comuniune cu Dumnezeu,prin faptul ca echilibrul nostru interior si sentimentul de implinire inca mai depind de o multime de alti factori externi.Daca am fi cu adevarat cu Dumnezeu permanent,atunci am fi fericiti si nu ne-am mai simti nicicand insingurati,fie daca am fi fizic singuri,fie impreuna cu ceilalti....

[calinit]

Să citim cu atenție textul autorului! Nu există contradicția însingurare – comuniune în cazul de față. Să nu deviem de la text.

Motto (preluat din text): "Toată rugăciunea în care nu se ostenește trupul și nu se necăjește inima, drept lepădare se socotește."

Despre sihaștrii era vorba Dar am mai putea învăța câte ceva de la ei, dar și de la Benedict Ghius.

Atâta vreme cât va fi ascuns în lume, omul nu poate vedea cursele ei. Din toate cursele acesteia, ale lumii din jur („adică cugetarea la lume, slava deșartă, mândria, lenea, osândirea, disprețuirea”), sihaștrii „s-au deprins prin depărtarea în pustie, sărăcie, castitate, post și înfrânare”.

Despre însingurare

Ce trebuie să înțelegem prin însingurare? Oare, prezentul continuu de „a fi prezent în lume fără a fi din lume”? Spune Benedict Ghiuș: este „desigur o paradoxală formă de însingurare.” Există oameni ai lui Dumnezeu care se însingurează din resemnare și tristețe, un „rău necesar” (B. G.) „Ei nu sunt din lume așa cum nici Eu nu sunt din lume” (Ev. după Ioan 17, 16).

Însingurarea sihaștrilor nu înseamnă ură față de oameni (ei au o „milă gingașă față de făptură”), deși, paradoxal și neclar pentru cei care citesc la repezeală textul propus, sihaștrii refuză lumea, „de a iubi și de a primi lumea, după felul ei de-a fi, lumesc și păcătos” (B. G.) Ei îmbrățișează însingurarea din iubire ca „feed-back” față de iubirea lui Dumnezeu dată nouă. „Nu-i vorba aici de iubirea-sentiment, ci de iubirea-putere dumnezeiască, mai tare ca moartea, singura în care sunt cu putință jertfele și dăruirile cele mai întregi.” (B.G.)

În continuare, autorul spune <<De ce acest refuz de a primi lumea, "după chipul lumii"? - se va zice. Fiindcă lumea a învățat să se iubească pe sine numai întrucât e trecătoare, întâmplătoare, realitate a morții și a păcatului.>>

Dar, „Nici ura lor față de păcătoșenia lumii și nici dragostea lor de făptură n-ar fi căpătat atâta avânt și putere, dacă n-ar fi avut înaintea ochilor dumnezeiasca pildă a Domnului.”(B. G.)

Însingurarea, deci, este mijlocul și calea de a-L sluji pe Dumnezeu și nu nevoile omului căzut și ale lumii născute din păcat, nevoi și dorințe perisabile, în raport cu scopul suprem al vieții noastre, Viața de după Nașterea-din-Nou.

Despre comuniune

Comuniunea, în schimb, este în duh și adevăr cu Dumnezeu. Slujirea Lui permanentă prin căile și mijloacele date de El. (vezi Scriptura și toate ale Sfinților).

P.S. Eu cred că textul e cât se poate de clar dacă avem răbdare să-l citim, iubire să-l înțelegem și nădejde că Dumnezeu veghează asupra noastră.

[calinit]

Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii. (Ev. după Matei, 7, 12)

Spune părintele:
"...atâta vreme cât va fi ascuns în lume, omul nu poate vedea cursele ei."
"Pe toate fronturile vieții, ne trebuie astăzi oameni cu rezerve de singurătate."