Ganduri despre dogmatica in general

[sophia]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

"Fericit bărbatul care (...) ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea" (Psalmul 1).

Aceste cuvinte, aşezate chiar la începutul Psaltirii, ne arată importanţa eminentă a dogmaticii între ştiinţele sacre.
Trei sunt virtuţile teologale: credinţa, speranţa şi iubirea. În această ordine. Baza este credinţa: în ce anume să speri dacă nu crezi ? Şi, mai ales, cum ai putea să iubeşti pe Cineva despre care nu ştii nimic ?

Şi totuşi, vedem limpede cum azi, mai mult decât în oricare epocă anterioară, importanţa fundamentală a dogmaticii este subminată. Nimeni nu ştie mai bine decât duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor că nu se poate speranţă, nici iubire autentică, fără credinţă şi fără fundamentul dogmatic al ei. Or, constatăm că mulţi oameni, chiar dintre cei care îşi spun creştini şi nu mai pot de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, îi subminează importanţa, făcându-se agenţii lui inconştienţi. Despre deriva iubiristă am mai scris cu alt prilej. Aici vreau să mai adaug doar observaţia că în majoritatea, chiar în covârşitoarea majoritate a cazurilor, eu aud cuvântul "dogmă" şi flexiunile lui în conotaţie negativă. În cadrul luptei pe toate planurile pe care modernismul o duce contra regulei de orice fel, nimic nu întrece aversiunea faţă de dogmă, cu care doreşte să inoculeze minţile oamenilor. Astfel, dogma ajunge, din adevăr de credinţă pe care îl cunoaştem de la Dumnezeu, ceva care încorsetează libertatea oamenilor. Dogmaticul este un cap pătrat. Un om cu gândire rectangulară, dacă nu chiar obtuză. Este un cineva lipsit de inimă şi incapabil de emoţie. Hotărât lucru: dogma este o nenorocire, iar dogmaticul un monstru.

Care sunt primele consecinţe ale unui asemenea tip de mentalitate antidogmatică ? În mod clar, primele consecinţe sunt de ordin moral. Adevăr de credinţă şi adevăr moral sunt ca obiectul şi imaginea lui în oglindă. Fracturează-l pe primul şi îl vei vedea încă şi mai fracturat pe al doilea. Nu există teologie morală fără teologie dogmatică. Conceptului pe care îl numim "morală naturală" îi corespunde, de fapt, o "dogmatică naturală" dacă se poate spune astfel. Unei dogmatici mişcătoare îi va corespunde o morală mişcătoare. Dacă adevărurile noastre de azi sunt altele decât adevărurile în care au crezut cei cu 100 de ani în urmă, atunci nu e cel mai firesc lucru ca morala de azi să fie alta decât morala de acum un secol ?

Mai intai ceva off-topic (oarecum):
Si eu am inteles cam ca Iustin, din ceea ce ai scris aici.
Pe urma am incercat sa urmaresc discutia, pentru ca mi s-a parut interesanta si din pacate dupa 1-2 pagini am abandonat pentru ca s-a imprastiat prea mult. Ati ajuns sa va luptati cu Tartaruga si Decebal si altii si ati pierdut tema firului.
Asa se intampla pe fiecare fir de discutie. Chiar ma surprinde ca nu pot oamenii sa tina o discutie si tema ei si tot ies "pe aratura".

Acum on-topic:
Postarea ta a vrut sa fie interesanta, dar te-ai pierdut in termeni si pana la urma se pare ca lumea a inteles altceva decat trebuia.
Incearca sa citesti si tu ce ai scris si vezi ce pricepi.

1. Ce este aia "iubirism"?
2. Cred ca se facde aici o confuzie intre dogma si canoane/reguli, poate si traditie.
3. Cred ca ideea cuiva de aici de a porni discutia de la intrebarea "cum l-am descoperit noi pe Dumnezeu si cum traim credinta" este f.buna.
Asta trebuie sa fie de fapt punctul de plecare.
4. Mi se pare f.gresita afirmatia ta ca nu putem sa-l cunoastem pe Dumnezeu decat prin dogma.

Deci sa o luam de la capat:

a. Dogma = invatatura, teza fundamentala a unei religii, care nu admite obiectii
Aici ar trebui sa definim in cateva cuvinte dogma ortodoxiei, a catolicismului, etc.
Incerc eu: dogma ortodoxiei: smerenie, iubire de aproape plus cele 7 porunci.
Eu asa vad.
A fost adusa prin Noul Testament. Vechiul Testament (pentru ca s-a adus si acest aspect in discutie) era altceva. Nu vorbea despre iubire, ci de "ochi pentru ochi", violenta, pedepsirea omului, etc.
Noul Testament a venit si a adus/explicat/propovaduit iubirea. Cel mai frumos exemplu este definitia din Cor.1.

b. Canoane/reguli - sunt regulile de functionare ca sa spun asa.
Din pacate sunt dure si ele sperie oamenii. De aceea multi vad credinta ca fiind fara iubire, fara uman, ca "bau-bau". Multe interdictii.

c. Credinta - termenul are mai multe acceptiuni, asa cum a explicat si Mihnea.
Eu cred - presupun, dar nu sunt sigur
Eu cred in Dumnezeu - stiu ca exista, Il accept si Il traiesc
In general : credinta = religie, sau confesiune (dupa caz)

d. Cum il cunoastem pe Dumnezeu?
In general exista doua cai: din scripturi sau din experiente de viata/social.
Mersul la biserica l-as considera ca un efect acelor de mai sus, dar poate fi inclus la partea de scripturi.
Eu n-am auzit sa spuna Iisus undeva ca trebuie ca oamenii sa citeasca pentru a-L cunoaste si a se numi credincios.
Dar peste tot spune despre iubirea de aproape, despre ajutat, fapte bune, ceva concret.
As spune ca majoritatea oamenilor l-au cunoscut pe Dumnezeu prin a doua cale, adica prin iubire de aproape, fapte bune. Ceva ce a trait persoana insasi, respectiv prin minuni directe (lucruri pozitive care i s-au intamplat).
Asa a fost si in vremea lui. Toti cei pe care Iisus i-a ajutat prin minuni, l-au cunoscut atunci, direct si fara a citi din carti, fara a cunoaste mai intai o dogma.
Nici nu stiau atunci ca ceea ce propovaduia El se numea crestinism.
Il iubeau pe Iisus pentru bucuria pe care le-a facut-o. Atat.
Si se ducea apoi si spuneau lumii.
Si apostolii tot astfel l-au cunoscut. Unde sa fii citit?
Poate ca esenta credintei si a modului de cunoastere a ei a fost pilda de la lacul Vitezda: cautarea Omului.

Si as spune ca de fapt omul nici nu poate sa-l cunoasca pe Dumnezeu altfel decat prin iubire.

Si ca sa intelegem mai bine as face si o paralela: un medic (fiindca Mihnea este medic).
Un medic poate fi teoretician sau mai mult orientat spre practica si pacient.
Primul este f.bun la teorie, la a preda medicina, la a pune diagnostice. Dar...il lipseste iubirea de om. Nu se pricepe sa umble cu pacientul, sa comunice cu el, sa-l mangaie, sa-l linisteasca. Si mai ales nu prea stie nici cum sa-l trateze practic. Zic eu.

Al doilea nu stie sa fie profesor la facultate, nu stie sa puna diagnostice sofisticate, sa scrie carti sau mai stiu eu. Dar...stie sa ingrijeasca un bolnav, sa comunice cu el, sa-l mangaie.

Am cunoscut medici care stiau multe, dar la capitolul pacient...l-au facut pur si simplu praf (psihic mai ales).

In credinta exista in acelasi fel: oameni care stiu multa teorie, citesc mult, pricep mult, au talent, filozofeaza, jongleaza cu termenii.
Stiu dogma. Ei poate ca asa l-au cunoscut pe Dumnezeu si asa il traiesc.
Si la categoria asta intra: teologi, multi preoti, monahi (cei de rand si cei binecunoscuti), fariseii din pilda, etc.
Ei l-au cunoscut pe Dumnezeu si traiesc credinta la modul dogmatic, adica teoretic (n.b - rugaciunea monahilor o pun tot la partea teoretica).

Si exista si oameni care nu stiu teorie, nu citesc (ori ca nu au scoala, ori ca nu pricep scripturile, ori ca nu le spun nimic), dar traiesc practic credinta si pe Dumnezeu, asa cum a indemnat El, prin iubire de aproape: cei care se implica in social.

Ce reprosa Iisus fariseilor: ei stiau dogma, canoanele, traiau asa cum scriau ele: post, rugaciune, mers la biserica, etc. Dar le lipsea iubirea. Traiau pentru ei, judecau pe aproapele.

Credinta, iubire, speranta - iubesc aceste trei surori (de altfel fiicele Sophiei, adica ale intelepciunii).
Nu se pot pune intr-o anumita ordine, ele se intrepatrund.
Nu poti crede fara a iubi, nu poti spera fara a crede si iubi, nu poti iubi fara a spera si a crede.

Eu fac parte dintre aceia care nu stiu teorie, dogme, canoane si nu le iubesc. Eu l-am cunoscut pe Dumnezeu, pe toti cei ai lui (maica Lui, sfintii) prin iubire.
Am avut ocazia sa cunosc lucruri palpabile, traibile.
Eu fac parte din generatiile care nu au avut unde sa gaseasca cateheza, carti (nu existau). Dar am avut ocazia sa cunosc un mare preot (par. Galeriu) care si el traia credinta prin iubire, prin fapte concrete.
Apoi am aflat la biserica pildele Lui si asa am inteles nu dogma ci...iubirea care sta la baza credintei.

In incheiere inca ceva: toate religiile si confesiunile au dogma si reguli, care sunt de fapt lucruri bune, te invata la bine si cam la aceleasi lucruri. Ceea ce le diferentiaza este modul de aplicare, practica. Mai multa sau mai putina...iubire, pace.

[iustin10]

În prealabil postat de sophia

Si ca sa intelegem mai bine as face si o paralela: un medic (fiindca Mihnea este medic).
Un medic poate fi teoretician sau mai mult orientat spre practica si pacient.
Primul este f.bun la teorie, la a preda medicina, la a pune diagnostice. Dar...il lipseste iubirea de om. Nu se pricepe sa umble cu pacientul, sa comunice cu el, sa-l mangaie, sa-l linisteasca. Si mai ales nu prea stie nici cum sa-l trateze practic. Zic eu.

Al doilea nu stie sa fie profesor la facultate, nu stie sa puna diagnostice sofisticate, sa scrie carti sau mai stiu eu. Dar...stie sa ingrijeasca un bolnav, sa comunice cu el, sa-l mangaie.

Am cunoscut medici care stiau multe, dar la capitolul pacient...l-au facut pur si simplu praf (psihic mai ales).

.

Excelenta comparatia ta sophia. Ideal ar fi un doctor care sa stie si meserie ,dar sa stie sa arate si incredere pacientilor,si sa puna suflet pentru ei.
Eu nu militez impotriva dogmei ,este foarte buna . Caci fara aceasta dogma am pluti in multa nestiinta si arbitrar ,si nu am sti nici cum sa ii ajutam pe ceilalti . Caci raspunsul ortodox e simplu: fa-te bine intai pe tine ,si ii vei putea ajuta si pe ceiallti.
Toti care indragesc dogma sa ramina cu ea si sa nu renunte la nici o virgula din ea ,caci neindoios acesta este Adevarul.
Eu zic doar sa adauge si lucruri umane firesti la aceasta cunoastere dogmatica,ca nu vor pierde nimic,si in nici un caz nu il vor supara pe Dumnezeu,ci mai mult vor fi placuti Lui.Caci Dumnezeu este dumnezeul si al celor invatati si al celor neinvatati.
Tot din medicina un exemplu:daca suferi de o boala ,astepti neaparat nu stiu ce miracol? Sau te duci la farmacie sa iei un medicament ,cat se poate de lumesc ?
Ar putea sa astepte iubirea aia supranaturala care ii va invada atunci cand vor pune in aplicare calea ortodoxa,dar,tinind cont ca aceea cale este grea,sa practice pina atunci iubirea asta mica si naturala,aflata la indemina lor .
Nu stiti parabola cu Stapinul sosit pe neasteptate ,si pe sluga care a gasit-o ingrijind de fratii sai si dindu-le mincare la vreme i-a spus: "Bravo sluga credincioasa,peste putine ai fost credincioasa,peste multe te voi pune"
Multi spun ca nu au har . Oare pina ce harul Domnului va veni peste ei,nu e bine sa ii gaseasca intr-o stare de intelegere si iubire si efort pentru ceilalti ?
Oare pina va veni harul ,trebuie ca ei sa stea sa faca remarci rautacioase pe aici?
Nu ar putea sa inalte si ei ode iubiriii,in primul rand fata de Dumnezeu,apoi fata de oameni,sa incerce sa o arate ,sa o practice ,bineinteles numai si numai din perspectiva ortodoxa,fara nici un fel de deviatii sau diminuari ?
De ce tot timpul sa fim amari , reci,'glumeti' ,sa punem la punct, sa invatam superior, sa ne impunem, sa dam in vileag, sa corectam in loc sa indreptam, sa taiem in loc sa legam ,sa impartim tristete in loc ca cel cu care vorbim sa plece castigat de aici?
Nu propun altceva decat sa fim atenti ce spunem celuilalt si ce gust ii lasam.Atit.Nimic mai mult . Fara compromisuri legate de continut. Oare chiar nu se poate?
Dogma si iubirea sunt inseparabile.Dogma este despre iubire ,si iubirea are nevoie de dogma.
Dogma fara iubire....ce lucru trist !
"De as avea toata stinta din lume,iar dragoste nu am,facutum-am alama sunatoare .."

[Decebal]

În prealabil postat de iustin10

Toti care indragesc dogma sa ramina cu ea si sa nu renunte la nici o virgula din ea, caci neindoios acesta este Adevarul. Eu zic doar sa adauge si lucruri umane firesti la aceasta cunoastere dogmatica, ca nu vor pierde nimic, si in nici un caz nu il vor supara pe Dumnezeu,ci mai mult vor fi placuti Lui.

Îmi pare pentru dumneata, domnule Iustin, dar Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţiie şi Sfânta Biserică nu promovează "lucrurile umane fireşti", ci lucrurile DUHOVNICEŞTI, SPIRITUALE. Ai înţeles, domnule Iustin? Pentru creştinii care adaugă lucruri fireşti, "dogme" fireşti, învăţături fireşti ş.a.m.d. sfârşitul este pierderea mântuirii şi înfundarea cu cei fireşti ai acestei lumi. Ai înţeles, domnule Iustin? Biserica promovează SFINŢENIA, SPIRITUALITATEA, DUHOVNICIA, nu lucrurile fireşti, sau mai bine zis nu lucrurile fireşti ale firii căzute şi recăzute în păcate. Mai revezi un pic, domnule Iustin, epistolele Sfântului Pavel şi în general TOATE epistolele din Noul Testament şi după aceea mai discutăm, domnule Iustin.

Poate ca o consultare prealabila, fie si rasfoind sumarul, a unui manual de Dogmatica: ar aduce oarecare coerenta in dezbaterile de aici. Asta ca sa nu cultivam riscul de a fabula pe langa problema.
Apoi, revederea pasajelor unde Iisus Hristos adreseaza "Vai"-urile, ar putea sa aduca acelasi folos. Din aceste pasaje poate ca intrezarim deja un raspuns la intrebarea Pelerinului. Domnul nu lanseaza nici un "Vai" fara a preciza apoi pentru ce anume ii deplange pe "fariseii fatarnici". Dimpotriva, numeste fiecare pacat al lor care si-a atras plansul lui Dumnezeu.

[catalin2]

În prealabil postat de ioan cezar

Poate ca o consultare prealabila, fie si rasfoind sumarul, a unui manual de Dogmatica: ar aduce oarecare coerenta in dezbaterile de aici. Asta ca sa nu cultivam riscul de a fabula pe langa problema.
Apoi, revederea pasajelor unde Iisus Hristos adreseaza "Vai"-urile, ar putea sa aduca acelasi folos. Din aceste pasaje poate ca intrezarim deja un raspuns la intrebarea Pelerinului. Domnul nu lanseaza nici un "Vai" fara a preciza apoi pentru ce anume ii deplange pe "fariseii fatarnici". Dimpotriva, numeste fiecare pacat al lor care si-a atras plansul lui Dumnezeu.

Aici am gasit si eu in detaliu descrierea fariseilor si enumerarea acuzelor: http://ro.orthodoxwiki.org/Farisei

Domnule Mihail va ramasesm dator si dvs si domnului Eugen cu o completare,cumva de amorul artei pt ca esenta ati subliniat-o deja.Insa ca sa nu ramin de caruta am conceput cele trei analize,in ciclul ,,Sacrul si profanul sau cum ne raportam la Divinitate"si am sa incep cu fariseii. Continutul insa este un articol care mi-a placut in care am introdus parafrazari cu tampenii proprii intercalate :)

HRISTOS TREBUIA SA MOARA

Fie si in termeni strict umani Iisus a fost o persoana care a ridicat standarele.Era cu totul neobisnuit si pragmatic vorbind,era cel mai competent in ceea ce facea.Proscrisii societatii,exilatii strambului spirit uman de a imparti dreptatea dupa putinul din fiecare,il iubeau si EL le-a acordat mereu atentie.Ca si cum izolarea prin definite,trista si fara speranta, era brusc trezita la viata de insasi lumina vietii in timp ce lumea,care s-ar fi asteptat sa fie gazda perfecta si previzibila,se retragea palida undeva-n fundal.Dar cei care detineau locurile de cinste si putere in acele vremuri nu-l puteau tolera pe Iisus.

Farseii si-au declarat deschis dusmania de moarte fata de Hristos si acesti oameni erau chiar cei care declarau ca se separau de lume tocmai pentru a fi sfinti.Cautarea sfinteniei era preocuparea majora a vietii lor,erau specialist in sfintenia teoretica.Sa nu va imaginati ca exista vreo prevedere religioasa,oricat de mica,care sa nu fi putut sa fie recitata de acesti oameni la orice ora din zi si din noapte,erau un almanah al corectitudinii religioase iudaice.Probabil iti puteau da citate pe banda rulanta,ar fi jonglat,in fata ta ingrozita,cu stipulatii si prevederi alambicate si incalcite dar a caror concluzie te-ar fi trimis direct in depresie grava,intrucat,cum deja ati ghicit,tu nu erai un fariseu,un pus deoparte pentru sfintenie ci o rama cazuta-n cap in fata ,,sfinteniei” brutale ce le insotea pasii.Daca vreo grupare si-ar fi aruncat in aer palariile pentru a saluta aparitia sacrului pe scena istoriei,acesta grupare ar fi trebuit sa fie partida fariseilor.Prin devotamentul lor neobisnuit pentru sfintenie,rigid si schimonosit,rece si mort pana in strafundurile lui,fariseii si-au castigat un respect deosebit din partea poporului pentru ,,pietatea”lor fara egal.Nu erau altii ca ei.Erau foarte apreciati de popor.Li-se rezervau locurile privilegiate,erau admirati ca experti in chestiuni religioase.Hainele le erau impodobite,isi practicau virtutile in locuri publice,posteau unde putea sa-i vada oricine.Isi plecau capul,cu gravitate si importanta,in rugaciuni solemne la colturile de strada.Toata lumea putea sa auda zanganitul monedei in cupa cersetorului cand fariseul facea milostenie.,,Sfintenia “lor era vizibila pentru toata lumea.

Dar Iisus i-a numit ipocriti.

A rostit impotriva lor unul dintre cele mai dure mesaje si judecati profetice din istorie: ,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi."(Matei 23,15).O denuntare atat de aspra cerea o aratare fara mila a motivelor: ,,Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi, Şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi."(Matei 23,2-7).

La farisei nu exista notiunea de modestie,nu exista nici o frumusete autentica a sfinteniei lor,erau tipatori si ostentativi in manifestarile lor,sfintenia lor era o prefecatorie,inauntrul lor nu era nimic care sa rasune.Ipocritul este cineva care doar mimeaza nu si traieste:,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege."(Matei 23,25-28).

Imaginile pe care le-a folosit Hristos sunt foarte dure insa slujirea fariseilor,precum mormintele varuite,ascundea adevarul infiorator al descompunerii trupului si mai ales a spiritului,o alta desfacere,dar in depravare,in prefecatorie,in uciderea esentei transformatoare printr-o aparenta moarta,pe care multi nici nu o intelegeau,dar care era impusa,trebuia iubita chiar si daca nu simteai asta.Poate nu era nimic in neregula cu noianul lor de reguli religioase dar problema era ca sufocau,prin insasi metoda prefacuta in care erau aplicate,strangulau in nimicnicie ceea ce putea fi o libertate in credinta din dragoste pentru Dumnezeu.Pur si simplu oamenii acestia nu putea transmite idea de viata si de traire reala ci doar a unui mort inghet in prefecatorie,dovada ca pana si o regula theoretic buna poate fi ucisa de practica.Pe baietii acestia,importanti,afectati si vesnic privind peste capetele celor care le ieseau in cale,ii omora,culmea,practica de care erau atat de siguri.Problema lor era ca era bocna de moarta-n falsitatea aplicarii.

Doar daca privim epitetele pe care le-a folosit Iisus cu privire la farisei si cu greu am putea gasi ceva mai drastic in cuvintele Mantuitorului.Nu a fost deloc zgarcit in denuntarea ipocriziei lor,cuvintele poate erau neobisnuit de aspre dar nu nejustificat de aspre.Parca nu se incadrau deloc in stilul Lui obisnuit de vorbire.De obicei ii mustra cu blandete pe pacatosi,a vorbit asa dar cu fermitate femeii prinse-n adulter si celei de la fantana.Se pare ca Hristos si-a pastrat cele mai aspre comentarii pentru unii dintre cei ce se considerau singuri mari,pentru teologii profesionisti ai vremii.Fata de ei,fata de acesta categorie particulara, cu mici exceptii, nu a avut nici un fel de mila.

Am putea crede ca fariseii il urau pe Hristos pentru ca era atat de critic la adresa lor,nimanui nu-i place sa fie criticat,in special oamenilor care sunt obisnuiti cu lauda.Dar ura fariseilor avea radacini mult mai adanci si putem presupune,fara teama de a gresi,ca si in cazul in care Hristos nu le-ar fi spus nimic,ei tot L-ar fi dispretuit.Simpla Lui prezenta era suficienta pentru a-I determina sa se fereasca de EL.Se spune ca nimic nu risipeste mai repede o minciuna decat adevarul,nimic nu tradeaza mai bine falsul decat originalul.Frica oricarui falsificator este ca cineva ar putea examina falsul avand alaturi originalul.Prezenta lui Hristos era prezenta Adevarului in mijlocul falsului,al imitatiilor.Odata cu aparitia sfinteniei autentice falsa sfintenie sucomba,nu mai aducea nici o satisfactie nimanui.

Saducheii aveau si ei aceiasi problema cu Iisus,ei,casta preoteasca inalta a iudeilor.Calcau,in inchipuirea lor, pe urmele marele preot Zadoc,din Vechiul Testament,ei inchipuitii neprihaniti.Daca fariseii se considerau sfinti acestia erau neprihanitii,celalalt brat in balanta falsitatii religioase a acelor vremuri.Cel pregatit deja pentru cer si cel perfect deja pe pamant aveau insa o mare problema,in acest odios strans de mana-n falsitate.In momentul aparitiei lui Hristos poleiala lor de neprihanire a primit direct caracteristicile nelegiuirii.Si standardul lor a fost depasit si asa ceva nu erau dispusi sa ierte nimanui,nici chiar Fiului lui Dumnezeu.Resentimentele religiosilor vremii au inceput cu o mica frustrare,apoi cu o uriasa manie si la final au culminat cu urlete scrasnite printre dinti din care s-ar fi scurs sange de atata ura.Pur si simplu nu-l puteau suporta,era oglinda mortaciunii din ei,cel ce le sfasiase perdeau goliciunii spirituale.Pe Marea Galileii ucenicii nu au putut gasi o categorie unde sa-l incadreze pe Hristos,nu putea raspunde in simplitatea lor la propria lor intrebare: ,,Ce fel de om este acesta?”

Dar fariseii si saducheii aveau deja pregatit un raspuns.Ei l-au si incadrat in anumite tipare printre care si ,,blasfemiator”.Faptele Lui pline de lumina le-au pus pe seama intunericului.Omul acesta trebuia sa iasa din scena lor stramta si,chiar si fara a a realize cine este EL,in termeni umani, trebuia sa dispara cel mai competent .Cel mai bun,cel mai drept,cel mai sfant,cel mai sincer,cel mai iubitor,cel ce era ceea ce ei nu vor fi niciodata,trebuia sa dispara cu orice pret.Ceea ce nu poti fi trebuie anihilat,demonizat, pentru ca altfel iti va fi mereu dovada vie,chinuitoare,a propriului esec,monstruos de profund si sinistru.Va fi mereu prezenta care te chinuie fara sa iti dai seama ca de fapt chinul tau este doar durerea lipsei din tine.Credinta lor mica,sectara,suferea de complexul trairii inaltatoare ce le aparuse in persoana Lui, clare,sincere,fara nimic artificial.Pentru ei era un cosmar,cel mai negru cosmar al lor.

O,cat le placea artificialul,cat de abil le masca moartea sufleteasca,cat de bine le transforma pustiul launtric in motiv de lauda a unui public la fel de vinovat ca si ei.Ce bine,ce important te simti cand poti dirija pe altii dar ce groaznic este cand realizezi ca de fapt este doar o fuga prin manipulare de ceea ce nu poti trai. Si atunci,capete stranse unul langa altul,priviri pline de ura si blestem,figure intunecate,expresii incrancenate, au hotarat ca exista o solutie.

HRISTOS trebuia sa moara.

In loc de final la cele spuse mai sus: Fariseii nu au disparut,cumva si-au aruncat veninul prin istorie,imbolnavind si schimonosind tot ce ating,fie si prin umbra lor hada si amenintatoare.In esenta sunt niste morti vii,care pur si simplu nu pot muri pt ca ura care ii consuma ii si tine-n viata,ce paradox luciferic,ca pe niste biete paiate ale falsitatii.Fariseii nu se rezuma doar la o anumita categorie ci sunt prezenti in forma variate,subtile sau evidente dar mereu si mereu cu acelasi sac de oase fara viata-n spate,pe care-l cara prin istorie,martor al mortii lor permanente clipa de clipa.Tot ce ating se usuca,tot ce transmit deformeaza,sunt o imagine a raului,dar trista in esenta.Fariseii vechi si noi..eterna imagine a credintei moarte in goliciunea prefacatoriei

Dupa cum remarca un autor care a analizat si el acesta categorie religioasa,unul dintre cele mai eficiente antidoturi impotriva fariseismului este cel aratat de Apostolul Pavel in Epistola catre Filipeni,capitolul3.Si cine poate vorbi mai indreptatit impotriva acestei ciume spirituale,fariseismul, decat un fost fariseu ajuns apostol al neamurilor,prin voia lui Dumnezeu.

,,Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc,Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei,Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui,Ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morţi.Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus.Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit,Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus."

Doamne ajuta!+

În prealabil postat de catalin2

Aici am gasit si eu in detaliu descrierea fariseilor si enumerarea acuzelor: http://ro.orthodoxwiki.org/Farisei

Multumesc, Catalin, excelent materialul!
Acum parca si mai mult m-as intoarce la Scriptura (si la cercetarea de sine...) !