Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Un cuvant de folos al Parintelui Valentin Istrati:

În viaţa Născătoarei de Dumnezeu se vede puterea covârşitoare a duioşiei de mamă care naşte pe Hristos, forţa fragilităţii iubitoare, profunzimea de taină a fidelităţii umane, lumina maternităţii umane, unirea de negrăit dintre smerenie şi slavă, dintre pământ şi cer, dintre om şi Dumnezeu.
“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, ceea ce eşti Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.
Troparul Adormirii Maicii Domnului sintetizează teologic toată esenţa de valori sfinte ale Maicii Domnului. Fecioară fără de prihană şi născătoare de Prunc dumnezeiesc, Maria biruieşte prin curăţie hotarele firii, arătând minunea cea mai mare a istoriei, naşterea lui Dumnezeu ca Om din ea. Această minune a veacurilor nu este însă un accident ontologic, ci rodirea plină de lumină a umanităţii, care perseverând ân sfinţenie, a înaintat pe calea asemănării cu Dumnezeu. Prunca sfântă Maria a cultivat în inima ei atât de mult sfinţenia şi fecioria dumnezeiască, a ajuns să semene la suflet atât de mult cu Dumnezeu, încât Însuşi Hristos a primit să semene cu ea. În viaţa Născătoarei de Dumnezeu se vede în mod plenar puterea covârşitoare a duioşiei de mamă care naşte pe Hristos, forţa fragilităţii iubitoare, profunzimea de taină a fidelităţii umane, puritatea gândului rugător, lumina maternităţii umane, unirea de negrăit dintre smerenie şi slavă, dintre pământ şi cer, dintre om şi Dumnezeu.
Adormirea Maicii Domnului este actul teologic de supremă reciprocitate a iubirii, Fiul cel veşnic, fiind purtat în braţele sale de Maica Lui, acum, primind în braţele Lui sufletul feciorelnic al Mariei, sub chipul unui prunc. Răspunsul firesc al lui Dumnezeu, de îmbrăţişare a sufletului mamei, vine dintr-o viaţă de iubire nesfârşită, de suferinţă tăcută şi de smerenie adâncă a Maicii Lui. Adormirea ei înseamnă întoarcere la braţele părinteşti ale fiului ei, întâlnirea de taină dintre cei ce nu s-au despărţit niciodată, împlinirea vocaţiei de mamă şi finalitatea unirii omului cu Dumnezeu.
Maica Domnului L-a hrănit la sânul ei feciorelnic pe Hrănitorul tuturor, L- a spălat pe Cel ce curăţeşte toată făptura, L-a învăţat să meargă pe Călăuzitorul galaxiilor, L-a învăţat să vorbească pe Logos-ul întregului univers. Acum, primeşte darul intrării la Tronul slavei, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu.
Cuvintele troparului: „întru adormire lumea nu o ai părăsit” arată taina veacului viitor, aceea a simultaneităţii ontologice în iubire, al comuniunii totale prin rugăciune, al prezenţei spirituale în comapsiune şi al trăirii în sânul lui Dumnezeu. Deşi cu trupul şi sufletul la ceruri, Maica Domnului rămâne mai aproape de orice om, mai aproape de mama fiecăruia dintre noi. Nimeni şi nimic nu o mai pot împiedica să asculte rugăciunile şi lacrimile întregii lumi. Iar dorul ei, suferinţa ei – de a-şi vedea Fiul murind pe Cruce – se transformă acum într-o putere minunată, care ascultă cu luare aminte durerile lumii, le trece prin inima mai largă decât cerurile a Maicii şi ajunge la inima Stăpânului. Aşa că Maica nici nu are trebuinţă să Îl mai roage ceva, căci ascultă ca un Dumnezeu toate şoaptele inimii ei, toate suspinele de durere pe care le primeşte şi o iubeşte atât de mult încât le împlineşte, aşa cum a făcut în Cana Galileii.

[cristiboss56]

Părinte, care este semnificaţia verighetei?

Verighetele sunt inelele binecuvântate prin atingerea de Sfânta Evanghelie, în semnul Sfintei Cruci, în timpul Logodnei, slujbă încorporată în ritualul cununiei religioase, premergătoare Tainei Cununiei. Ele reprezintă semnul văzut al legământului sfânt încheiat în prezenţa harică a Domnului Iisus Hristos, având la bază dragostea, credinţa, înţelegerea şi respectul logodnicilor, legământ ce-i arvuneşte pe viitorii miri pentru împărăţia lui Dumnezeu, pentru viaţa veşnică.

Ce ne puteţi spune despre noile modele, cât mai împodobite, mai inscripţionate...? Se poate ca prin aceste alegeri să se piardă din adevăratul sens al acestui inel binecuvântat?

Pentru că verigheta sau inelul de logodnă devine şi semnul distinctiv al persoanelor căsătorite pentru tot restul vieţii, se cuvine ca să fie alcătuită dintr-un metal inoxidabil (poate fi şi un metal preţios). Forma specifică este cea circulară, la fel ca şi iubirea celor doi, neîntreruptă, nesfârşită.

Deoarece un creştin nu se evidenţiază cu podoabe exterioare, ci doar cu faptele sufleteşti, se recomandă ca dimensiunile şi greutatea verighetei să fie alese în duhul smereniei, fără a atrage atenţia, invidia sau chiar admiraţia celor din jur.

Întrebat de o creştină ce părere am despre darul oferit de viitorul soţ (de o valoare impresionantă), i-am răspuns că unii oameni, atunci când nu mai au foarte multe de oferit, se mulţumesc doar cu darurile. Din păcate…

Goana după verighete unicat, spre admiraţia cunoscuţilor, etalarea în cadrul ceremoniilor cât mai fastuoase, de cele mai multe ori - şi o spun cu tristeţe - după ani mulţi de concubinaj, schimbă mult semnificaţia adevărată a acestui inel.

Cum sfătuiţi pe cineva care vă cere părerea despre cum să-şi "făurească" verigheta?

Atunci când am fost întrebat despre calităţile şi importanţa verighetei le-am vorbit celor interesaţi despre frumuseţea şi curăţia bunicilor noştri, care se mulţumeau cu un inel caracterizat de simplitate, din argint, în cel mai fericit caz, căruia îi simţeau binecuvântarea tot restul vieţii.

Vă exprimaţi mai sus în legătură cu verigheta în termen de "inel de logodnă"; nu sunt două inele, cum vedem că poartă tinerele din zilele noastre?

Pentru tinerii creştini, inelul de logodnă trebuie să fie verigheta, aşezată pe deget de preot şi naş, în faţa lui Hristos, în biserică, în duh de rugăciune.


(Răspunsuri oferite de părintele Dan Damaschin, preot misionar la Spitalul Clinic Obstetrică-Ginecologie "Cuza-Vodă", Iaşi)

[glykys]

Nevoinţa duhovnicească – Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul
Cel care are gânduri bune pe toate le vede bune
Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: “Dacă vei întreba o muscă: «Sunt flori în locul acesta? », ea îţi va spune: «Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii», şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: «Ai văzut vreo necurăţie în locul aces*ta?», ea îţi va spune: «necurăţie? nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare», şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă…”.
După cum mi-am dat seama, unii oameni seamănă cu albina, iar alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca în orice situaţie caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care seamănă cu albina află peste tot orice bine există. Omul stricat, stricat gândeşte, pe toate le interpretează de-a stânga şi le vede anapoda. In timp ce acela care are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gândul cel bun.
Odată un copil de clasa a şasea a venit la Colibă şi a bătut cu ciocănelul în poartă. Aveam de citit un sac de scrisori, dar mi-am spus să ies să văd ce vrea. “Ce este, voinice?”, îl întreb. “Aceasta este Coliba Părintelui Paisie? mă întreabă. Vreau să-l văd pe Părintele Paisie’. “Aceasta este, dar el nu este aici; s-a dus să cumpere ţigări”, îi spun. “Se vede că s-a dus ca să cumpere pen*tru cineva”, îmi spune el cu gând bun. Nu, ci pentru el s-a dus să cumpere, îi spun. I s-au terminat şi făcea ca un nebun. Pe mine m-a lăsat aici singur şi nici măcar nu ştiu când se va întoarce. Dacă văd că întârzie, o să plec de aici”. Atunci băiatului i s-au umplut ochii de lacrimi şi iarăşi a spus cu gând bun: “îl obosim pe Părintele”. “Dar ce vrei cu el?”, l-am întrebat din nou. “Vreau să iau numai binecuvântarea lui”, mi-a răspuns. “Ce binecuvântare să iei, copile! Acesta este un înşelat. Nu-i bun de nimic. Eu îl ştiu bine. Nu aştepta degeaba, pentru că atunci când se va întoarce va fi nervos, poate chiar şi beat, căci mai şi bea”. Dar acel copil punea mereu gândul cel bun. “în sfârşit, îi spun, eu voi mai aştepta puţin, ce vrei să-i spun?”. “Am să-i dau o scrisoare, îmi spune, dar voi aştepta să iau şi binecu*vântarea lui”. Aţi văzut? Orice îi spuneam, el o primea cu gândul cel bun. I-am spus: “Făcea ca un nebun pentru că nu avea ţigări”, iar sărmanul a suspinat şi a lă*crimat. “Cine ştie, poate s-a dus să cumpere pentru cineva”. Alţii citesc atâtea, iar acela, un copilaş de clasa a şasea, să aibă gânduri atât de bune! Să-i strici gândul şi el să şi-l facă şi mai bun şi să tragă o con*cluzie mai bună. M-am minunat de aceasta! Pentru prima dată am văzut un astfel de lucru!

[Fani71]

În prealabil postat de glykys

Nevoinţa duhovnicească – Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul
Cel care are gânduri bune pe toate le vede bune
Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: “Dacă vei întreba o muscă: «Sunt flori în locul acesta? », ea îţi va spune: «Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii», şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: «Ai văzut vreo necurăţie în locul aces*ta?», ea îţi va spune: «necurăţie? nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare», şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă…”.
După cum mi-am dat seama, unii oameni seamănă cu albina, iar alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca în orice situaţie caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care seamănă cu albina află peste tot orice bine există. Omul stricat, stricat gândeşte, pe toate le interpretează de-a stânga şi le vede anapoda. In timp ce acela care are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gândul cel bun.
Odată un copil de clasa a şasea a venit la Colibă şi a bătut cu ciocănelul în poartă. Aveam de citit un sac de scrisori, dar mi-am spus să ies să văd ce vrea. “Ce este, voinice?”, îl întreb. “Aceasta este Coliba Părintelui Paisie? mă întreabă. Vreau să-l văd pe Părintele Paisie’. “Aceasta este, dar el nu este aici; s-a dus să cumpere ţigări”, îi spun. “Se vede că s-a dus ca să cumpere pen*tru cineva”, îmi spune el cu gând bun. Nu, ci pentru el s-a dus să cumpere, îi spun. I s-au terminat şi făcea ca un nebun. Pe mine m-a lăsat aici singur şi nici măcar nu ştiu când se va întoarce. Dacă văd că întârzie, o să plec de aici”. Atunci băiatului i s-au umplut ochii de lacrimi şi iarăşi a spus cu gând bun: “îl obosim pe Părintele”. “Dar ce vrei cu el?”, l-am întrebat din nou. “Vreau să iau numai binecuvântarea lui”, mi-a răspuns. “Ce binecuvântare să iei, copile! Acesta este un înşelat. Nu-i bun de nimic. Eu îl ştiu bine. Nu aştepta degeaba, pentru că atunci când se va întoarce va fi nervos, poate chiar şi beat, căci mai şi bea”. Dar acel copil punea mereu gândul cel bun. “în sfârşit, îi spun, eu voi mai aştepta puţin, ce vrei să-i spun?”. “Am să-i dau o scrisoare, îmi spune, dar voi aştepta să iau şi binecu*vântarea lui”. Aţi văzut? Orice îi spuneam, el o primea cu gândul cel bun. I-am spus: “Făcea ca un nebun pentru că nu avea ţigări”, iar sărmanul a suspinat şi a lă*crimat. “Cine ştie, poate s-a dus să cumpere pentru cineva”. Alţii citesc atâtea, iar acela, un copilaş de clasa a şasea, să aibă gânduri atât de bune! Să-i strici gândul şi el să şi-l facă şi mai bun şi să tragă o con*cluzie mai bună. M-am minunat de aceasta! Pentru prima dată am văzut un astfel de lucru!

Mi-a placut mult imaginea cu albina si musca! O sa o tin minte.

[cristiboss56]

„Cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui.”

„Frica de Dumnezeu dă putere. Ea nu slăbănogeşte. Cu cât e mai mare frica de Dumnezeu în cineva, cu atât e mai prezent El în acela cu puterea Lui, care se răspândeşte din El. De aceea, cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui. Căci în frica aceasta este trăirea prezenţei covârşitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică de altceva. Te ajută împotriva patimilor, îţi mobilizează şi întăreşte toate resursele de luptă. În frică, Dumnezeu e trăit ca cel ce nu poate fi definit: mysterium tremendum. Existenţial şi apofatic e o frică ce-ţi deschide orizontul de dincolo de lume, care în acelaşi timp te atrage, care te face să te pocăieşti de păcate şi să urmăreşti binele, simţindu-L pe Dumnezeu ca susţinătorul binelui.”


(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 514 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 293)

[antiecumenism]

Sfantul Macarie Egipteanul din Omiliile duhovnicesti

"Dumnezeu asteapta cu rabdare convertirea si pocainta tuturor. El este gata sa ne ridice, sa ne sprijine, sa inflacareze avantul nostru, sa intareasca vointa noastra cea slaba, El singur lucreaza desavarsirea noastra numai si numai daca noi o dorim si o cautam. Sa nu mai amanam deci nici o zi pocainta noastra, fiindca orice amanare atrage dupa sine o ispasire in plus, o suferinta in plus. Nu stim ceasul cand ne va suna despartirea de trup si prezentarea in fata Judecatorului. Orice clipa poate sa ne fie ultima; de ce sa mai amanam atunci?! Sa ne predam deci Domnului, sa taiem voile si placerile noastre trupesti, sa renuntam pentru Hristos si Evanghelia Lui la toate bucuriile atat de trecatoare ale acestei lumi. Pe El si numai pe El sa-L iubim, sa-L dorim, sa-L cautam. Nimic altceva nu merita osteneala! Sa nu fie deci prea tarziu atunci cand ne vom da seama de acest mare adevar. Şi cata mila a avut si are inca Dumnezeu de noi! Cate indemnuri, cate apeluri nesfarsite nu ne-a adresat El in decursul veacurilor! Profetii, parintii, proorocii si chiar El Insusi au venit sa ne cheme, sa ne scape din condamnarea cea vesnica pe care am mostenit-o de la Adam. Iar noi, ca niste nesimtitori, ramanem mereu indiferenti la toate chemarile dumnezeiesti. Dumnezeu pandeste fiecare miscare a inimilor noastre impietrite. Ne-a lasat libertatea, nu vrea sa ne constranga la pocainta. De ce nesocotim indelunga Lui rabdare si bunatate?!"

[Ekaterina]

Cand stomacul nu mai poate sa "digere" mancarurile pe care le inghiti, inseamna ca ai o problema, esti un om care sufera. Si, daca iti doresti sanatatea, va trebui sa te ingrijesti sa afli modul potrivit prin care sa-ti vindeci stomacul.

Acelasi lucru este valabil si cu "stomacul" care se numeste suflet. Cand nu-l "inghiti" pe aproapele tau, cand, asa cum se spune, nu-l ai la inima, tu esti problema, nu aproapele tau! Deci esti in postura celui care sufera! Si daca iti doresti sanatatea, tu va trebui sa te indrepti, nu aproapele tau. Arhimandrit Vasilios Bacoianis