intrebare

[AlinB]

În prealabil postat de Jamaica

gresit...avea ceva libertate dar nu prea putea sa tina un serviciu din cauza afectiunii. nu doresc sa intru in detalii
si da frustrarea, disperarea, lipsa unei solutii au dus la o familie indurerata.

De doua ori indurerata.
Nu doar ca a pierdut un membru al ei, ci si cum l-a pierdut.
Sinuciderea e echivalentului unei ratari majore (ca sa nu mai vorbim de ce inseamna dpdv spiritual).

În prealabil postat de Jamaica

cu o boala (nu psihica). a fost si la manastiri si nimic nu i-a ajutat din cate cunosc, ce este in sufletul omului nu ai cum sa stii

Din pacate a fost doar sa caute vindecarea fizica si nu pe Dumnezeu care i-ar fi putut da vindecarea.

Daca l-ar fi cautat pe Dumnezeu, probabil ca le-ar fi avut pe amandoua, asa ..fara nici una.

Poti intelege disperarea si gestul sinuciderii la cel care sufera de o boala care ii da dureri cumplite, nu are analgezice si nici nu intrevede vreo scapare, nici spre vindecare, nici spre moarte.
Poti intelege disperarea si gestul sinuciderii a unui om inchis si torturat groaznic.

Dar intr-o societate in care sinuciderea poate fi motivata de o indispozitie, omul neavand nici lipsuri nici dureri majore nu poate fi decat un gest de lasitate, o "evadare" dinspre rau (relativ) spre si mai rau (spiritual vorbind).

[Kronos]

În prealabil postat de AlinB

Poti intelege disperarea si gestul sinuciderii la cel care sufera de o boala care ii da dureri cumplite, nu are analgezice si nici nu intrevede vreo scapare, nici spre vindecare, nici spre moarte.
Poti intelege disperarea si gestul sinuciderii a unui om inchis si torturat groaznic.

Dar intr-o societate in care sinuciderea poate fi motivata de o indispozitie, omul neavand nici lipsuri nici dureri majore nu poate fi decat un gest de lasitate, o "evadare" dinspre rau (relativ) spre si mai rau (spiritual vorbind).

Nu pricep de ce atâția oameni au o problemă în a percepe creierul ca pe un organ ca oricare altul care se poate defecta. Un om cu un psihic sănătos nu se sinucide dintr-un moft, nu se sinucide de plăcere sau dintr-o supărare minoră, ci pentru că fiziologia creierului s-a schimbat. Dintr-un șoc, dintr-o suferință îndelungată.. Se schimbă felul în care gândești. Când se îmbolnăvește pancreasul și apare diabetul (deși nu numai o dereglare a acestuia poate provoca boala) luăm „bulina” și mergem mai departe. Creierul, însă, e învăluit într-o aură de misticism și perceput ca un organ cu forțe oculte.. Problema cred că apare în urma unei greșeli în stabilirea raportului cauză-efect. Tulburările psihice apar ca urmare a modificării exprimării genelor ce dictează sinteza proteică, a modificării sensibilității receptorilor și, deci, a modificării generării și propagării impulsului nervos.

Nu vă mai grăbiți să judecați atât sinuciderea că nu știți cum se simte un om care în pragul ei. Pe cei care o fac nu-i duce capul că dacă omul respectiv ar gândi și s-ar simți cum gândesc și simt ei, nu ar mai recurge la gest?

[Jamaica]

...........

În prealabil postat de Kronos

Creierul, însă, e învăluit într-o aură de misticism și perceput ca un organ cu forțe oculte.. Problema cred că apare în urma unei greșeli în stabilirea raportului cauză-efect. Tulburările psihice apar ca urmare a modificării exprimării genelor ce dictează sinteza proteică, a modificării sensibilității receptorilor și, deci, a modificării generării și propagării impulsului nervos.

Nu vă mai grăbiți să judecați atât sinuciderea că nu știți cum se simte un om care în pragul ei. Pe cei care o fac nu-i duce capul că dacă omul respectiv ar gândi și s-ar simți cum gândesc și simt ei, nu ar mai recurge la gest?

Cum adica organ cu forte oculte? ... Ce face el? Vraji?... Cat despre faptul ca ascunde multe mistere, ca ne uimeste necontenit atunci cand incercam sa aprofundam anatomia si fiziologia lui, asta e chiar adevarat. Orice tratat modern din domeniu citim, suntem cel putin incurcati sub impresia datelor care solicita serios intelegerea si imaginatia noastra. Ma refer la cei care am studiat cat de cat sistemul nervos, ca despre neinitiati nici nu are rost sa vorbim, ei nu pricep nimic sau pricep prost. (Oare e intamplator faptul ca specializarea cea mai indelungata si mai dificila a unui medic este cea din neurochirurgie?)
Poate ai vrut sa spui ca ne simtim oarecum descurajati atunci cand studiem creierul omenesc. Mda... Depinde insa ce asteptari avem. Daca aflam de la inceput ca ne confruntam cu sistemul cel mai complex din organismul uman, ca studiile din domeniu sunt departe de a fi lamurit pana la capat vreo problema, atunci poate ca am avea o perceptie mai realista asupra creierului si asupra capacitatii noastre de a-l cunoaste cat de cat.
Pe de alta parte, un anumit respect se impune de la sine. Pai, sa ne gandim o clipa:
- e organul cu cele mai multe celule (miliarde)
- interconectate, direct sau indirect, astfel incat "in creier totul se leaga cu totul" (principiul, de inceput de secol 20, al savantului Le Ny)
- ale carui celule se pot divide si inlocui/regenera (asta s-a descoperit abia in ultimii ani)
- la care vin toate informatiile din organism si de la care pornesc comenzi pentru toate componentele corpului, nimic nefiind lipsit de monitorizare si conducere cerebrala in corpul nostru
- care detine o capacitate incalculabila de stocare a informatiilor si o viteza si adancime de procesare uluitoare, cu efecte inclusiv creative (performanta pe care, in ciuda dotarilor, nu o detine deocamdata nici un computer)
- responsabil de reglajul si conducerea tuturor activitatilor umane (joc, munca, invatare, creatie - nu se poate cand esti lipsit de creier...)
- legat, indiscutabil, desi nu se stie prea precis in ce mod, de viata psihica, de suflet (unii vad creierul si sufletul coabitind, precum o gazda si un parazit; altii vad sufletul ca pe o functie a creierului; altii considera ca sunt doi vecini de apartament siliti sa convietuieasca o vreme, desi s-ar lipsi daca ar fi posibil; altii cred ca sufletul naste totul inclusiv pe creierul sau etc. etc. Teorii si teorii, modele si modele, savanti si savanti, scoli si scoli, dovada ca acest organ preocupa in gradul cel mai inalt pe posesorii de creier.)

Am incercat sa trasez o linie foarte subtire, caricatural de schematica, in legatura cu motivatia noastra de a lua in serios creierul. Pentru a aprofunda problema (iar nu pentru a bagateliza, desconsidera - tipic nevrotic - realitatea) e nevoie de ani lungi de studiu serios. Eu am facut-o pe branci intre 20 si 35 ani si garantez ca abia de am zarit un strop din zarea problemei, in ciuda faptului ca am si publicat 2 volume, prin anii 95, din care mai dadeau examene pe la Medicina, Biologie si Psihologie cei din anii I si II. (Cine doreste sa verifice informatia, poate sa caute si sa citeasca la biblioteca oricareia dintre facultatile amintite.)

Cat despre faptul ca unele centre de investigatie a fenomenelor psi (in special rusesti si americane) au adus la cunostinta publicului date din domeniul parapsihologiei, implicit din activitatea creierului, asta nu face decat sa arate ca ne aflam noi, cu mintea noastra mititica, intr-un stadiu infantil al cunostintelor despre creier si ca, de va mai fi omenirea, aventura cunoasterii creierului va continua pe drumuri deocamdata nebanuite.

Nimic nu garanteaza ipoteza biologista, aflata intr-unstadiu inca incipient, ca tulburarile psihice sunt un fel de efect al unei disfunctii biochimice cerebrale.
Desi o lezare anatomica (de pilda o ablatie) sau o dereglare functionala a activitatii creierului sunt urmate, cel putin o vreme, de tulburari semnificative ale vietii psihice: aceasta nu constituie un motiv suficient de tare pentru a admite ca boala psihica decrge, ca sa zic asa, din imbolnavirea creierului.

Sa dau un exemplu, legat chiar de suicid si depresie: desi medicamentele antidepresive au o rata oarecare (nu grozav de mare) de succes, fie si temporar (intrucat au loc frecvent recaderi), exista in paralel abordarile: psihanalitica, cognitivista si, mai ales, psihoterapia ortodoxa ale caror rezultate, arata cercetarile, sunt cel putin comparabile cu interventia medicamentoasa, de nu chiar superioare.

In teorie, aflam de pilda ca depresia este numita si "sindromul de neajutorare dobandita". Dobandita cum? Prin invatare! Oamenii invata pur si simplu sa gandeasca, simta, voiasca, sa actioneze, sa reactioneze intr-un mod pe care il etichetam noi cu termenul de depresie.
Cum e aici cu rolul creierului? E limpede ca el nu genereaza depresia, ci gazduieste, facind posibila, reprezentatia ei teatrala... Pe bulevardul social, desigur, ca sa pomenesc si neglijatul factor numit socialul (relatii, roluri, ierarhii, presiuni, clisee culturale, reprezentari sociale, cutume-obiceiuri, traditii etc.) unde, mai nou, ne dam in vant dupa cross/culture...

Abuzul de psihotrope - neuroleptice, sedative, hipnotice si alte bazaconii, au adus deja date alarmante in literatura medicala din intreaga lume. Am dori bucurosi sa scapam de psihotrope insa, deocamdata, ne lasam purtati de obisnuinta abordarii biochimice si visam mai departe la medicamente tot mai performante.

Interesant insa, pentru a spune si contrareplica, urmatorul fapt: vin la spital tot felul de "indraciti", unii trimisi chiar de oamenii Bisericii care, dupa niscaiva neuroleptice si putina odihna, dupa o cura de liniste si grija profesionista, se trezesc parasiti de toti dracii care ii bantuiau. Hopa! Cum vine asta? ..... Pai, probabil, a fost la mijloc vreun diagnostic gresit, vreo pripeala, ne asigura balbaindu-se desteptii care, initial, se aratau foarte convinsi ca iar au prins o vrajitoare.... (Personal nu stiu ce sa zic, raman insa atent la noutati in domeniu.)

In final ma voi adresa nesimtitilor (printre care ma numar si eu, deseori, mai mereu):

Pana cand vom continua sa ne scremem, sa ne indarjim, sa ne nenorocim, in orbirea noastra cutremuratoare si vom continua sa negam ca:

orice afectiune psihica, orice suferinta aparent inexplicabila si netratabila si-a gasit leacul, fapt de mii de ori petrecut si verificabil, in Sfanta Biserica.

Pana cand ne vom preface, in cutremuratoarea nostra nebunie si insolenta, ca Sfintele Taine, impartasirea cu harul / energia necreata a Divinitatii, nu au putere tamaduitoare deplina, ca nu vindeca orice bolnav, chiar de ar fi inchis sub munti de piatra?

Pana cand si conform carei ratiuni, carui scop demn de fiinta umana, vom alege mai degraba sa ne sinucidem decat sa plecam frumusel grumazul, sa ne rusinam foarte, sa recunoastem curvia si faradelegea din noi si sa rugam Mangaietorul sa se indure de noi?

Pana cand si pentru ce ne purtam ca bezmeticii?
Pana cand vom minti?
Pana cand vom ucide?
Pana cand vom muri, putrezind de vii in noi insine?

Pesemne pana cand ne vom fi saturat, odata pentru todeauna, de mandria draceasca, de iluziile omnipotentei noastre, de gustul inselator a toata rautatea.
Pana cand ne va ingadui, cu uluitoarea Sa dreptate, Bunul Dumnezeu.

Vai noua, sinucigasi de zi cu zi dincolo de orice sinucidere constatata de IML...

[DragosP]

În prealabil postat de ioan cezar

Pana cand ne vom preface, in cutremuratoarea nostra nebunie si insolenta, ca Sfintele Taine, impartasirea cu harul / energia necreata a Divinitatii, vindeca orice, chiar de ar fi inchis sub munti de piatra?

Aici cred că ai vrut să zici de fapt opusul celor zise, nu?

În prealabil postat de DragosP

Aici cred că ai vrut să zici de fapt opusul celor zise, nu?

Ei da, evident...:) Multumesc pentru atentionare, ritmul tastarii si formularea mai lunga...
(Si apoi, doar am zis ca sunt nesimtit...)

[Kronos]

În prealabil postat de ioan cezar

Nimic nu garanteaza ipoteza biologista, aflata intr-unstadiu inca incipient, ca tulburarile psihice sunt un fel de efect al unei disfunctii biochimice cerebrale.
Desi o lezare anatomica (de pilda o ablatie) sau o dereglare functionala a activitatii creierului sunt urmate, cel putin o vreme, de tulburari semnificative ale vietii psihice: aceasta nu constituie un motiv suficient de tare pentru a admite ca boala psihica decrge, ca sa zic asa, din imbolnavirea creierului.

Tocmai la asta mă gândeam când spuneam că mulți percep creierul ca un organ mistic. De fapt, la baza oricărei afecțiuni psihice, stă întotdeauna o dereglare fiziologică. Foarte rar se întâmplă ca ea să fie endogenă. E adevărat că de cele mai multe ori e provocată de factorii din mediul în care individul trăiește. Însă fie că modificarea organică este cauza primară sau este un efect al unei alte cauze, ea întotdeauna va fi cauza primară a manifestării simptomelor afecțiunii.

In teorie, aflam de pilda ca depresia este numita si "sindromul de neajutorare dobandita". Dobandita cum? Prin invatare! Oamenii invata pur si simplu sa gandeasca, simta, voiasca, sa actioneze, sa reactioneze intr-un mod pe care il etichetam noi cu termenul de depresie.
Cum e aici cu rolul creierului? E limpede ca el nu genereaza depresia, ci gazduieste, facind posibila, reprezentatia ei teatrala.

Sindromul de neajutorare dobândită apare ca urmare a epuizării neuronilor noradrenergici. Substanțele care previn acest lucru, previn și căderea în această stare. Deci creierul e cel care generează depresia ca răspuns inadecvat la stimuli.

Abuzul de psihotrope - neuroleptice, sedative, hipnotice si alte bazaconii, au adus deja date alarmante in literatura medicala din intreaga lume. Am dori bucurosi sa scapam de psihotrope insa, deocamdata, ne lasam purtati de obisnuinta abordarii biochimice si visam mai departe la medicamente tot mai performante.

Abuzul de psihotrope n-are nicio relevanță pentru discuție. Așa cum unul alege să-și bage heroină în vene, așa și altul alege să se îndoape cu anxiolitice. Abordarea biochimică e necesară, dar sunt de acord că nu suficientă, întrucât chiar există o problemă și pe latura aceasta, iar medicamente mai performante vor apărea.

Nu am de gând să pornesc o polemică „psihologie vs. psihiatrie” pentru că cele mai bune rezultate au fost obținute când pacientul a apelat la amândouă în același timp. Motivul pentru care m-am implictat în discuție nu a fost să fac apologetica medicamentului sau să denigrez rostul psihoterapiei, ci de a atrage atenția celor care judecă sinucigașii și declară cu o ignoranță zdrobitoare că „ajung în iad. Nu și-au pus nădejdea în Domnu'. Ajung în iad”.

Creierul într-adevăr învață depresia, învață disperarea, dar o dată ce le-a învățat cu greu mai poate ieși de unul singur din ele și nu sunt chiar multe cazurile. Pentru că această stare a devenit noua realitate a bolnavului în care nu mai are energia psihică necesară de-a se lupta singur. Mai mult, în lipsa tratamentului care să repare modificările biochimice terapia poate eșua și am să vă rezum un studiu chiar referitor la „neajutorarea dobândită”: injectarea oxidopaminei în creierul șoarecilor epuizează complet neuronii noradrenergici de norepinefrină provocând simptome tipice sindromului deficitului de atenție în care creierul nu poate filtra stimulii veniți din exterior. În imposibilitatea ierarhizării acestora șoarecele nu mai poate acorda prioritate celor ce impun urgență în fața celor ce nu semnalează niciun pericol. Într-un experiment, atât șoarecii din grupul de control, cât și cei din grupul de test au fost supuși unor șocuri și unei surse de lumină. Șoarecii normali au găsit calea de ieșire. Și șoarecii injectați au învățat calea de ieșire în lipsa un stimul luminos (întrucât șocurile nu provocau epuizarea neuronilor pentru că dacă ar fi făcut-o, le-ar fi fost imposibil). Însă atunci când s-a introdus și stimulul luminos în experiment, șoarecii lezați au eșuat să găsească calea de ieșire chiar și după 120 de încercări.

Degeaba aruncă unii vina în cârca bolnavului (că nu a făcut nimic, că nu a vrut el să iasă din starea de depresie, că nu a crezut etc.). Omului respectiv îi e imposibil să-și găsească motivația și buna dispoziție chiar dacă e conștient de faptul că asta trebuie, pentru că atâta timp cât neurotransmisia din anumite zone ale creierului e afectată sau chiar absentă e ca și cum nu ai avea porțiunea respectivă. Nu poți să-i ceri unui om cu un sistem limbic defect să simtă așa cum nu poți să-i ceri pancreasului să producă insulină și chiar să înceapă să o sintetizeze. E irelevant dacă modificările organice sunt provocate de o moștenire genetică proastă sau sunt dobândite ca urmare a diverși factori. Cert e că ele apar în orice tulburare psihică indiferent de natura și cauza ei și există atâtea studii care să demonstreze că alterările biochimice provoacă modificări fie în cogniție, fie în memorie, fie în învățare etc. Ori ce pretenție ai mai putea avea de la un om cu judecata afectată? Cei din jurul lui sunt cei care ar trebui să observe și să-l apuce de mână să-l țină cu toată puterea pentru a nu se scufunda mai mult, în loc să-l acuze sau să-l repudieze. Ei trebuie să-l ducă la un psihiatru care să-i dea un tratament și psihiatrul (în cazul tulburărilor precum tulburarea obsesiv-compulsivă, depresie, anxietate) să-l îndrume și către un psihoterapeut. Însă nu-i mai poți cere credință când el e incapabil de credință.

În prealabil postat de Kronos

Însă nu-i mai poți cere credință când el e incapabil de credință.

In aceste cazuri, se apeleaza la un preot induhovnicit pentru a se ruga pentru el.