Otrava pe care o mancam

În prealabil postat de razvan_andrei

Inca o observatie legata de carne: intr-adevar nu e buna, insa sunt necesare uneori organele gen ficat, intrucat sunt singura sursa de vit B12. Vit B12 nu se gaseste in niciun aliment vegetal.

Şi, totuşi, cum reuşesc să ajungă la vârste uneori foarte înaintate persoane vegetariene sau care au postit toată viaţa, cum ar fi unii călugări? Ori îşi iau vitamina cu pricina din altceva, ori trăiesc şi fără ea.
De fapt, în ultima vreme, şi din cauza faptului că suntem invadaţi de E-uri, am devenit excesiv de preocupaţi de alimentaţie: să fie echilibrată, să nu cumva să ne lipsească vreun element. Dar elementul esenţial, pe care îl trecem cu vederea, este harul. Rugăciunea este în sine o hrană (şi încă ce hrană!); căci de aceea s-a spus: „Nu doar cu pâine se va hrăni omul”.

[CelMandru]

În prealabil postat de N.Priceputu

Rugăciunea este în sine o hrană (şi încă ce hrană!); căci de aceea s-a spus: „Nu doar cu pâine se va hrăni omul”.

Rolul hranei este să o primim ca un dar de la Domnul Dumnezeu şi, mulţumindu-I pentru ea, să ne apropiem de El, prin rugăciune, prin gândul smerit. Sfântul Apostol Pavel ne arată că Dumnezeu a făcut hrana „spre gustare cu mulţumire” (I Tim 4, 3), de aceea „ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor 10, 31).

Însă omul este tentat să facă din plăcerea mâncării un scop în sine, amăgindu-se cu ideea că aceasta-i va potoli şi foamea sufletească. Satisfăcând doar trupul stricăcios, înşelatul de om, face cea mai mare greşeală - uită de Dumnezeu. Şi face din mâncare un obstacol între el şi Dumnezeu, uitând să-şi hrănească sufletul înfometat de pâinea cea adevărată. Aşa se naşte lăcomia pântecelui, căci uitarea şi nepăsarea rodesc otravă.

Pântecele devine astfel „împăratul patimilor”, „împreună lucrătorul dracilor şi sălaşul patimilor”, prin care vine căderea (Grigore Sinaitul). Dar lăcomia nu aduce împlinire: „demonul lăcomiei pântecelui se aşează în stomac şi nu îl lasă pe om să se sature: săturat strigă că e lipsit şi ghiftuit şi plesnit de sătul, ţipă că îi e foame” (Sfântul Ioan Scărarul).

Uitaţi fraţilor, ce spun Sfinţii Părinţi despre lăcomia pântecelui, dacă nu-i de ajuns ce este scris mai sus: http://www.crestinortodox.ro/carti-o...lui-79430.html

Sfântul Ioan Casian spune că virtutea înfrânării tămăduieşte lăcomia pântecelui. Aceasta se dobândeşte prin depărtarea de cele trecătoare şi îndreptarea spre cele veşnice.

“Respectarea posturilor canonice este folositoare cu adevărat şi trebuie păstrate cu orice preţ; însă, dacă după ele nu va urma o masă cumpătată în mâncări, nu se va putea ajunge la treapta curăţiei duhului. Căci flămânzirea îndelungatelor postiri, urmată de saţiul trupului duce mai degrabă la o oboseală de câtva timp, decât la curăţia sfinţeniei. Curăţia duhului este strâns legată de flămânzirea trupului. Nu are curăţenia unei sfinţenii necurmate, cine nu se împacă cu gândul să păstreze necontenit o aceeaşi stăpânire de sine. Nişte postiri oricât de aspre, urmate de o îmblânzire fără de măsură, devin zadarnice şi alunecă îndată spre păcatul lăcomiei pântecelui. Mai bună este o hrană zilnică chibzuită cu moderaţie decât un post greu şi lung la intervale de timp”. (Sfântul Ioan Casian - Aşezămintele mănăstireşti, cap. 9, p. 168)

Virtutea înfrânării nu înseamnă doar abţinerea de la mâncăruri, ci, mai ales, înfrânarea de la păcatele sufletului.

“Prin râvna spre desăvârsire să stingem pofta gurii şi a pântecelui. De aceea cu văzul îndreptat spre virtute, trebuie nu numai să înăbusim orice poftă de mâncare fără de măsură, dar chiar cea trebuincioasă naturii însăşi s-o primim nu fără o nelinişte sufletească, de parcă ar fi potrivnică neprihănirii. În sfârşit, aşa să ne rânduim cursul vieţii noastre, încât să nu mai existe nici un moment în care să ne simţim abătuţi de la îndeletnicirile noastre sufleteşti, oricât ne va sili trupul slab să ne coborâm şi la grija de trebuinţele lui”. (Sfântul Ioan Casian - Aşezămintele mănăstireşti, p. 172)

“În nici un alt chip, fireşte, nu vom putea dispreţui plăcerile mâncărurilor pământeşti, decât dacă mintea, pironită în contemplare divină, îşi va găsi desfătarea mai degrabă în dragostea pentru virtuţi şi în frumuseţea hranei cereşti. Numai aşa toate cele pământeşti vor fi desconsiderate ca lucruri trecătoare de cel ce-şi va îndrepta pentru totdeauna văzul minţii spre cele neschimbătoare şi veşnice, contemplând cu inima, încă aflându-se în trup, fericirea lăcaşului viitor”. (Sfântul Ioan Casian - Aşezămintele mănăstireşti, p. 172)