Din Viata Maicii Domnului de Sfantul Maxim Marturisitorul

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Eu am respectat pe dreptul Iosif, pe care mi l-a dat voinţa lui Dumnezeu de logodnic şi ocrotitor. Aici n-a fost nimic trupesc, ci totul sufletesc, pentru că traiul nostru impreună a fost un triumf al curăţiei şi al fecioriei. Lumea intreagă n-a văzut niciodată o minune mai mare ca feciorelnica noastră logodnă, săvârşită numai de Pronia lui Dumnezeu. Dumnezeu a voit ca să-mi asigure cinstea mea , şi deoarece Fiul Său s-a zămislit in sânul meu, mi l-a dat pe dreptul Iosif de păzitor.
Noi am fost ca doi crini pururea curaţi şi precum a fost in noi totdeauna adevărată sfinţenie, in noi a fost la fel şi intreaga feciorie. Iosif mi-a fost foarte credincios şi , deşi văzându-mă insărcinată, a voit să mă lase, n-a voit totuşi să mă necinstească. El nu ştia incă, că eu am devenit Maica lui Dumnezeu, dar un Inger din cer i-a descoperit indată. M-a condus cu credinţă in Egipt şi a locuit intotdeauna cu mine in Nazaret. El a fost cel dintâi , care impreună cu mine s-a inchinat Mântuitorului lumii, cu o mare mângâiere a inimii sale in grajdul din Betleem. Mi-a câştigat pâinea prin munca mâinilor sale şi prin sudoarea feţei sale şi m-a hrănit pe mine şi pe Fiul meu Dumnezeiesc, pentru că el a fost purtătorul nostru de grijă. << Va urma >>

Iosif a fost foarte virtuos şi n-a greşit nimic, precum li se cuvine Sfinţilor. Smerenia, curăţia şi blândeţea l-au făcut cel mai asemănător cu mine şi cel mai aproape de mine in toate darurile cereşti.
De te uiţi la moartea lui, il vei vedea că a trecut-o in cea mai dulce linişte. Fiul meu şi eu i-am fost alături, până când şi-a dat sufletul in cea mai mare şi mai desăvârşită pace. Eu îi ştergeam cu mâinile mele sudorile de moarte, şi Iisus al meu ii inchise ochii ca intr-un somn dulce. Acum este cu noi in slava cea cerească, şi ajută foarte mult in viaţă şi in moarte pe cei ce-l iubesc pe el. Fiule, dacă ai vedea tronul lui in cer ! Dacă l-ai vedea inălţat in slava deasupra Ingerilor ! Nu trebuie să te indoieşti de ajutorul lui de vei fi evlavios. Pentru a dobândi o moarte bună, repetă mereu : Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, ajută-mă in ziua morţii mele ! +

[cristiboss56]

O, Maică Fecioară Marie ! / Se-nchină popoarele ţie / Şi-n lacrimi fierbinţi şi suspine / Aşeaptă-ndurări de la tine. / O, Maică Fecioară Marie ! / Prin vremuri grozave de urgie / Trec astăzi popoarele toate / Şi-o lume intreagă se zbate. / O, Maică Fecioară Marie ! / Fă linişte, pace să fie, / Usucă potopul mâniei / Şi-aprinde iar focul frăţiei. / O, Maică Fecioară Marie ! / Fă timpuri mai bune să fie, / Şi zile mai multe senine / S-avem de la Doomnul prin tine. / O, Maică Fecioară Marie ! / Popoarele zac in robie, / In lanţuri duc zile amare / Cerând de la tine scăpare. / O, Maică Fecioară Marie ! / Revarsă din cer bucurie, / Şi scurge din valea de lacrimi / Noianul cel mare de patimi. / O, Maică Fecioară Marie ! / Fă iarăşi in lume să vie / Iubirea, nădejdea, credinţa, / Şi-n toate spre bine, voinţa. / O, Maică Fecioară Maria ! / Grăbeşte tu timpul să vie / O singură turmă să fie , / Şi-un singur Păstor pe vecie !

[cristiboss56]

Când convoiul trist ajunse pe platoul Căpăţânii, / Fariseii, cărturarih, saducheii şi bătrânii / Jubilau, râzând demonic, şi priveau biruitori / Spre rivalul lor, invinsul , plin de sânge şi sudori. / Râsul lor de vulpi viclene o străpunge şi o doare / Mult mai groaznic pe Maria decât crunta-nfiorare / Ce-o cutremură atuncea când călăii-i pironesc / Primăvara ei pe Cruce şi de flori o veştejesc. / Dar călăul cel mai groaznic, ce o sfâşie mereu, / Ca un vultur făr-de moarte pe un veşnic Prometeu, / E iubirea ei de Mamă, arzătoarea ei iubire, / Ce-o ridică azi pe tronul de regină-ntre martire. / Timp de trei eterne ceasuri, cât a stat Iisus in cuie / Sângerând, ea stete dreaptă lângă El ca o statuie. / Şi-a ei inimă de mamă, visteria mântuirii, / Ca buretele-i absoarbe toată fierea pătimirii. / Cum o ustură arsura buzei sale-nvineţite, / Cum ar vrea să-I stingă focul unei singure clipite / C-un pahar de apă rece, insă n-are nici un strop, / Numai lacrimile-amare care-i curg pe-obraji potop. / Cum ar vrea să urce scara şi să-L strângă-n braţe dulce, / Şi la pieptul ei de Mamă, trupul Lui căznit să-L culce ! / Cum ar vrea să-i smulgă spinii-nfipţi in tâmpla Lui fierbinte, / Şi piroanele bătute-n mădularele Lui Sfinte ! / Dar ea trebuie să zică incă-odată : "Fie Mie ! ". . . / Cum a zis la Vestea Bună, la-nceput de Liturghie / Şi cu Fiul impreună ; El, in trupu-i sfânt pe Cruce, / Ea, in inimă, aceeaşi jertfă Tatălui aduce. / Şi acum stă Maria-n faţa Pironitului pe grinzi, / Inimile lor par două feţe - opuse de oglinzi , / Ce-şi răsfrâng aceeaşi cruce in imagini infinite, / Unul altuia sporindu-şi suferinţele cumplite.

[cristiboss56]

Ale Crucii braţe-ntinse peste zări mântuitoare, / Despărţesc de-acum in două râul vremii călătoare ; / Lumea veche-mbătrânită se-nmormântă pe Calvar, / Şi se naşte alta, nouă , din Lumină şi din Har. / Dar viaţa-n largul firii, când incepe să se-ntrame, / Are lipsă de căldura şi de sânul unei mame ; / Ce s-ar face-n cuibul rece puişorii golăşei / Fără grija rândunelei, fără aripile ei ? / Şi -oare ce s-ar mai alege, pe acest pământ uscat, / De polenul primăverii, de furtuni împrăştiat, / Dacă n-ar găsi potirul primitor al manei flori / Leagăn, scutece şi pază contra marilor dogori ? / Vezi, de-aceea Ziditorul de pe lemnul răstâgnirii, / Cel ce-a scris această Lege inţeleaptă-n cartea firii, / Când e gata să-şi arunce bobul vieţii noi in lume, / S-a gândit la bunătatea şi iubirea unei mume. / Şi privind-o pe Maria, pe femeia cea eternă, / Toată inima fecioară, toată dragostea maternă, / Şi, alăturea de dânsa, pe Apostolul Ioan, / Un simbol şi o icoană a tot neamului uman. / Şi-a făcut in faţa morţii testamentul, ca un tată, / Şi-ntre martori după lege, a grăit : Femeie , iată / Fiul tău ! Şi-ntrânsul iată tot poporul Meu ales ! / Şi de-atunci se-aude-n inimi cântul plin de inţeles : / - O , Marie, spicul mamă al grăuntelui preasfânt, / Ce se-aruncă azi in brazda ucigaşului pământ, / Vei fi Maica cea de taină a cucernicului lan, / Şi cu vremea se va-ntinde pe tot globul pământean !
< Va urma >

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Ale Crucii braţe-ntinse peste zări mântuitoare, / Despărţesc de-acum in două râul vremii călătoare ; / Lumea veche-mbătrânită se-nmormântă pe Calvar, / Şi se naşte alta, nouă , din Lumină şi din Har. / Dar viaţa-n largul firii, când incepe să se-ntrame, / Are lipsă de căldura şi de sânul unei mame ; / Ce s-ar face-n cuibul rece puişorii golăşei / Fără grija rândunelei, fără aripile ei ? / Şi -oare ce s-ar mai alege, pe acest pământ uscat, / De polenul primăverii, de furtuni împrăştiat, / Dacă n-ar găsi potirul primitor al manei flori / Leagăn, scutece şi pază contra marilor dogori ? / Vezi, de-aceea Ziditorul de pe lemnul răstâgnirii, / Cel ce-a scris această Lege inţeleaptă-n cartea firii, / Când e gata să-şi arunce bobul vieţii noi in lume, / S-a gândit la bunătatea şi iubirea unei mume. / Şi privind-o pe Maria, pe femeia cea eternă, / Toată inima fecioară, toată dragostea maternă, / Şi, alăturea de dânsa, pe Apostolul Ioan, / Un simbol şi o icoană a tot neamului uman. / Şi-a făcut in faţa morţii testamentul, ca un tată, / Şi-ntre martori după lege, a grăit : Femeie , iată / Fiul tău ! Şi-ntrânsul iată tot poporul Meu ales ! / Şi de-atunci se-aude-n inimi cântul plin de inţeles : / - O , Marie, spicul mamă al grăuntelui preasfânt, / Ce se-aruncă azi in brazda ucigaşului pământ, / Vei fi Maica cea de taină a cucernicului lan, / Şi cu vremea se va-ntinde pe tot globul pământean !
< Va urma >

Si , Maria, rădăcina Viţei Tainice de Vie / Răsădite pe Golgota, a rămas mereu să fie / Născătoare generoasă a intregului popor / De mlădiţe răsărite din tulpină-n viitor ! / Şi de-atunci ca un răsunet, in urechea lui Ioan / Şi in sufletul oricărui drept cucernic pământean / - Iată Mama ta, copile, aibi de grijă şi-o cinsteşte. / Eu , Iisus Hristos, prin tine, prelungindu-mi dăruirea / Printre oameni, vreau să-i dărui toată cinstea şi iubirea ! / Tu cu-ncredere deplină să alergi la ea oricând / Mai presus de-orice nădejde ocrotirea ei cerând. / Suferinţa ce-a -ncercat-o lângă Crucea sângeroasă / A făcut ca gingăşia ei să fîe mai duioasă ; / De mă dăruie pe mine, pentru tine, morţii-amare, / Ce-ar fi-n stare să-ţi refuze, de-i vei cere cu răbdare ? / Mai vârtos când te vei teme de mânia Celui Drept / Vătămat prin vorbe strâmbe, ori prin mersul tău nedrept, / Pocăindu-te, te-ascunde sub aripa Maicii Sfinte / Şi prin inima ei cere mila Dreptului Părinte ! .

[cristiboss56]

Lupta crâncenă şi crudă de pe Cruce s-a sfârşit, / Şi prinosul Liturghiei Mântuirii s-a-mplinit. / Lemnul cel mai drept şi verde din pădurile libane / A căzut sub lovitura nedreptăţilor umane. / Maica Sfântă , lângă Cruce, a rămas incremenită ; / Dar, proptită de Speranţă, sora ei nedespărţită, / Işi indreaptă ochii-n lacrimi către ceruri suspinând : / -Dumnezeu, primeşte jertfa Mielului Tău Blând ! / Trupul Sfânt la sânul morţii doarme somnul păcii lin, / Şi de astăzi nu-L mai paşte nici o caznă , nici un chin. / Dar tu, Maică a durerii, ţi-ai golit intreg paharul ? / Dimpotrivă, -amărăciunea şi-a-nteţit in el amarul. / Când cu suliţa ostaşul L-a străpuns pe El in coaste, / Nu mai scoate nici un geamăt, nici nu vede-n juru-i oaste ; / Dar Tu simţi cum te pătrunde fierul lung al lungii suliţi, / Şi prin inima ta frântă işi deschide crude uliţi. . . / In sfârsit , Pilat, pe semne vrând să-şi spele incă-o dată / De pe mâinile pătate veci de veci neştearsa pată, / De pe mâinile pătate veci de veci neştearsa pată, / Se indură şi lui Iosif ii ingăduie spre seară / Să-şi coboare-nvăţătorul de pe lemnul de ocară.
< Va urma >

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Lupta crâncenă şi crudă de pe Cruce s-a sfârşit, / Şi prinosul Liturghiei Mântuirii s-a-mplinit. / Lemnul cel mai drept şi verde din pădurile libane / A căzut sub lovitura nedreptăţilor umane. / Maica Sfântă , lângă Cruce, a rămas incremenită ; / Dar, proptită de Speranţă, sora ei nedespărţită, / Işi indreaptă ochii-n lacrimi către ceruri suspinând : / -Dumnezeu, primeşte jertfa Mielului Tău Blând ! / Trupul Sfânt la sânul morţii doarme somnul păcii lin, / Şi de astăzi nu-L mai paşte nici o caznă , nici un chin. / Dar tu, Maică a durerii, ţi-ai golit intreg paharul ? / Dimpotrivă, -amărăciunea şi-a-nteţit in el amarul. / Când cu suliţa ostaşul L-a străpuns pe El in coaste, / Nu mai scoate nici un geamăt, nici nu vede-n juru-i oaste ; / Dar Tu simţi cum te pătrunde fierul lung al lungii suliţi, / Şi prin inima ta frântă işi deschide crude uliţi. . . / In sfârsit , Pilat, pe semne vrând să-şi spele incă-o dată / De pe mâinile pătate veci de veci neştearsa pată, / De pe mâinile pătate veci de veci neştearsa pată, / Se indură şi lui Iosif ii ingăduie spre seară / Să-şi coboare-nvăţătorul de pe lemnul de ocară.
< Va urma >

-Vezi că-i bună lumea, Maică , şi-ţi intoarce Fiul iar ! / -Bunătate ? Omenie fără dragoste şi har ? / Iat-o scrisă cu piroane-n mădularele lui reci, / Şi-or citi-o -nfiorare toate vecurile-n veci ! / Şi plimbându-şi ochi umezi peste rănile deschise / De piroane şi de lance in divinul Trup, le zise : / -Rămâneţi de-acum deschise pe vecie, sfinte rane, / Ca să fiţi mereu limanul suferinţelor umane ! / Şi, ţinându-L strâns in braţe, ea la pieptul ei il strânge ; / De pe rănile brăzdate şterge rănile de sânge . / Şi cu grijă ia cununa de ocară de pe frunte, / Smulge spinii, câte unul, din făgaşele lor crunte. / -Va pricepe oare lumea tot Calvarul Crucii Tale ? / Zice Maica biruită de iubire şi de jale ! / Şi strângându- L tot mai tare să-L răzbune de dureri, / Fiecare rană-i pare ţeapă crâncenă de fier.

[cristiboss56]

Incleştarea de pe Cruce fu-ncercarea disperată / A satanei de-a menţine faţa lumii-ntunecată ; / Iar când soarele se-ascunde după umbra unui nor, / El crezu, întunecatul, c-a ieşit biruitor ! / Fariseii sigilară sub o piatră Primăvara, / Deci putea de-acum să doarmă, fără teamă, toată ţara, / Mai ales că stăpânirea, prin străjeri, i-asigurată / Că sămânţa de sub brazdă n-o să iasă niciodată. . . / Gura dulce şi duioasă ca o şoaptă, ca o doină, / Ce suna pe mal de ape, pe dogoare şi pe moină / Crăinicindu-şi vestea bună şi trezind din morţi pământul / Astăzi tace-ncătuşată şi-amuţită, ca mormântul ! / Glasul limpede ca cerul şi puternic ca un tunet, / Ce vibra adânc în Templu şi în inimi cu răsunet, / Biciuind trufia beznei, îmbrăcată-n strai de cleric, / Ori in purpură de rege, azi e stins în întuneric. / Ucenicii se lăsară pradă fricii şi durerii, / Iar a treia zi-şi pierdură şi nădejdea Învierii ! / Numai Maica Preacurată, în vârtejul încercării, / Nu şi-a stins măcar o clipă sfânta candelă-a sperării .
{ Va urma }

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Incleştarea de pe Cruce fu-ncercarea disperată / A satanei de-a menţine faţa lumii-ntunecată ; / Iar când soarele se-ascunde după umbra unui nor, / El crezu, întunecatul, c-a ieşit biruitor ! / Fariseii sigilară sub o piatră Primăvara, / Deci putea de-acum să doarmă, fără teamă, toată ţara, / Mai ales că stăpânirea, prin străjeri, i-asigurată / Că sămânţa de sub brazdă n-o să iasă niciodată. . . / Gura dulce şi duioasă ca o şoaptă, ca o doină, / Ce suna pe mal de ape, pe dogoare şi pe moină / Crăinicindu-şi vestea bună şi trezind din morţi pământul / Astăzi tace-ncătuşată şi-amuţită, ca mormântul ! / Glasul limpede ca cerul şi puternic ca un tunet, / Ce vibra adânc în Templu şi în inimi cu răsunet, / Biciuind trufia beznei, îmbrăcată-n strai de cleric, / Ori in purpură de rege, azi e stins în întuneric. / Ucenicii se lăsară pradă fricii şi durerii, / Iar a treia zi-şi pierdură şi nădejdea Învierii ! / Numai Maica Preacurată, în vârtejul încercării, / Nu şi-a stins măcar o clipă sfânta candelă-a sperării .
{ Va urma }

-Va-nvia ! Ii spune-o şoaptă din adâncul inimii, / Şi surpând domnia beznei, jugul morţii-l va zdrobi ! / - Va-nvia cu strălucire ! Zic şi frunzele din muguri, / Căci viaţa nu se stinge nici pe cruce, nici pe ruguri ; / - Va-nvia mai plin de slavă! Cântă holda pe ogoare, / Ca şi spicul meu ce creşte din grăuntele ce moare ; / -Va-nvia ! Răsună-n codri mii de păsări cu fanfara, / Căci nu poţi să ţii în lanţuri cetluită primăvara ! / De aceea-n zorii zilei Invierii-nvingătoare, / Când vuia prin aer zvonul răspândit de Vestitoare, / Şi stârnea credinţă-n unii, iar în alţii îndoială, / Ea-i cu totul liniştită ca o harnică Vestală. . . / L-a văzut şi ea , fireşte , înaintea tuturor. / Însă tace şi le-ascultă , fremătând, soliei lor ; / Ba, că piatra-i răsturnată, ba că Giulgiul s-a aflat, / Şi că Ingerul le spune că Hristos a înviat ! / L-a văzut şi Magdalena în aceeaşi dimineaţă / Când a stat cu El de vorbă, ca pe vremuri, faţă-n faţă. / L-au văzut apoi şi alţii, iar spre seară s-au dus / Şi cei doi ce-L intâlniră pe cărare spre Emaus. . . / Chiar necredinciosul Toma L-a văzut şi s-a convins / Că-ntr-groapă nu se poate astupa Cel Necuprins, / Toţi credeau, în van străjerii, mituiţi, spuneau din gură / C-au văzut prin somn cu ochi cum Apostolii il fură. / - În zadar iţi pui, Caiafă, un oblon la ochi, şi spui / Că de astăzi înainte soare-n lumea -ntreagă nu-i ; / Nu întuneci tu lumina, de-ai fi negru ca un corb ! / Dacă vezî numa-ntuneric e un semn că tu eşti orb ! / Şi-n zadar ai vrea cu frigul urii tale să ingheţi, / Sub zăpada iernii grele, râul veşnicei vieţi, / Căci natura se-ncălzeşte şi nămeţii iernii pier, / Sucul fierbe-n rădăcină şi se-avântă către cer ! . . . / Nu vezi tu că numa-n tine, sub obrocul tău de gheaţă, / Dăinuieşte încă iarna, fără murmur de viaţă ? / Dar afară-i primăvară, soare, cântece şi flori, / Căci viaţa e eternă, doar călăii-s pieritori !

[cristiboss56]

Tăinuindu-şi la -nălţare chipul Său văzut, Hristos / A rămas cu duhu-n duhul Maicii Sfinte , luminos ; / Şi-mprejurul ei se-adună ucenicii-n foişor, / Unde-aşteaptă pogorârea Duhului asupra lor. / Stăruind în priveghere şi in post necontenit, / Meditează mai cu seamă un cuvânt ce l-a rostit / -Mi s-au dat puteri depline pe pământ precum şi-n cer ; / De aceea să străbateţi faţa-ntregului pănânt, / Crăinicindu-Mi Vestea Bună în tuspatru părţi de vânt ; / Fiţi lumină din lumină şi lumina lumii-ntregi, / Şi-i spălaţi cu foc obrazul şi cu Duhul Noii Legi. / Luminaţi cu fapta voastră decât vorba mai presus, / Şi-nvăţaţi pe toţi să creadă toate câte vi le-am spus ; / Cel ce crede în Lumină , va fi-n veci Luminii fiu ! / Cel ce n-are crez, rămâne rob al Beznei mort de viu ! / Iată, Eu cu voi de-a pururi voi rămâne prin iubire, / Ca un prieten, ca un frate, ca un tată, ca un mire ! / De vă-ncredeţi in Iubire, Ea rosteşte-n voi Eternul ; / Căci Iubirea-i Paradisul, iar refuzul Ei, Infernul ! / În acest concert de rugă, Preacurata, în tăcere, / Se lasă adânc pătrunsă de divinele mistere / Şi cu dorul ei străbate peste graniţi de văzduh / Să deschidă poarta lumii ca să sufle Sfântul Duh.
<< Va urma >>