Ignorati sectantii

[Illuminatu]

În prealabil postat de UNNOOM

Am vazut pe unii care nu au realizat nimic in viata lor si nu au cine sti ce educatie si care au ajuns la adventisti. Acesti oameni au gasit in doctrina adventista ceva care sa le ofere motive pentru a se crede mai buni decat altii! Simpla vanitate! E amuzant sa vezi cate un individ de felul asta atunci cand nu reuseste sa convinga un om mai educat de "adevarul" in care crede! El se consoleaza cu faptul ca si-a facut datoria fata de respectivul om si considera ca e treaba acelui om sa se decida daca vreau sa nu sa fie mantuit (pe unii de felul acestia ii mai auzi zicand ca astfel de oameni care nu le accepta adevarul vor plati la judecata... religia in general si adventismul in particular este in general ceea ce Friedrich Nietzsche numeste "razbunarea sclavilor"). Majoritatea adventistilor (ar fi necinstit din partea mea sa-i bag pe toti in aceeasi oala) nu sunt de felul acesta insa am dat un exemplu extrem ca sa arat cam ce "nuante" are adventismul!

Voi reveni ca sa termin ce am inceput: adica mai trebuie sa descriu modul in care religia (si adventismul in particular) zdrobeste individualismul si omul ca entitate independenta. Nu sunt batran... daca as fi fost batran, nu as fi putut sa ma rup de religie... si nu ar mai fi avut sens sa fac asta. Prin cuvantul "moarte" am vorbit metaforic descriind un intreg univers psihologic care sa prabusit odata cu prabusirea covingerilor adventiste.

Iarta-ma daca sunt prea indraznet!
Sa-nteleg ca ai renuntat cu totul la religie sau ai mai pastrat doar o idee filosofica despre Dumnezeu?

Afirmatia ta legata de zdrobirea individualismului intr-adevar o regasesc la Sf.Ap.Pavel: "Iar dacă Hristos n'a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră" si iarasi - nu mai stiu exact unde - tot Sf.Ap.spune ca lucrurile facute din teama sunt pacate.
Subscriu si eu pana la un punct - nu ca ai avea nevoie de opinia mea - afirmatiei tale: religia anihileaza personalitatea doar in cazul in care eforturile ascetice fie sunt nesincere, fie nu sunt insotite de faptele mantuitoare.
Atunci, da, se poate afirma ca am alergat degeaba si am cheltuit timpul vanand vant. Dar si in acest caz nefericit, se poate spune ca efortul ascetic este un plus fata de omul care niciodata nu a iesit din cercul inchis al vietuirii zilnice.

Imi amintesc de stradaniile extraordinare - si cam zadarnice - ale unui pustnic care, intr-o zi auzi o bataie puternica in usa. La intrebarea sa, de dincolo de usa se auzi glasul fioros al demonului: "A sosit timpul, am venit sa te iau cu mine!" Iti poti imagina cum s-a inflacarat saracul pustnic si ce rugaciune a rostit din toata fiinta sa: "Doamne, nu ma lasa!"
Mai apoi, ingerul sau i-a marturisit ca abia in acele momente s-a rugat cu adevarat.