Ganduri despre dogmatica in general

[sophia]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

"Fericit bărbatul care (...) ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea" (Psalmul 1).

Aceste cuvinte, aşezate chiar la începutul Psaltirii, ne arată importanţa eminentă a dogmaticii între ştiinţele sacre.
Trei sunt virtuţile teologale: credinţa, speranţa şi iubirea. În această ordine. Baza este credinţa: în ce anume să speri dacă nu crezi ? Şi, mai ales, cum ai putea să iubeşti pe Cineva despre care nu ştii nimic ?

Şi totuşi, vedem limpede cum azi, mai mult decât în oricare epocă anterioară, importanţa fundamentală a dogmaticii este subminată. Nimeni nu ştie mai bine decât duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor că nu se poate speranţă, nici iubire autentică, fără credinţă şi fără fundamentul dogmatic al ei. Or, constatăm că mulţi oameni, chiar dintre cei care îşi spun creştini şi nu mai pot de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, îi subminează importanţa, făcându-se agenţii lui inconştienţi. Despre deriva iubiristă am mai scris cu alt prilej. Aici vreau să mai adaug doar observaţia că în majoritatea, chiar în covârşitoarea majoritate a cazurilor, eu aud cuvântul "dogmă" şi flexiunile lui în conotaţie negativă. În cadrul luptei pe toate planurile pe care modernismul o duce contra regulei de orice fel, nimic nu întrece aversiunea faţă de dogmă, cu care doreşte să inoculeze minţile oamenilor. Astfel, dogma ajunge, din adevăr de credinţă pe care îl cunoaştem de la Dumnezeu, ceva care încorsetează libertatea oamenilor. Dogmaticul este un cap pătrat. Un om cu gândire rectangulară, dacă nu chiar obtuză. Este un cineva lipsit de inimă şi incapabil de emoţie. Hotărât lucru: dogma este o nenorocire, iar dogmaticul un monstru.

Care sunt primele consecinţe ale unui asemenea tip de mentalitate antidogmatică ? În mod clar, primele consecinţe sunt de ordin moral. Adevăr de credinţă şi adevăr moral sunt ca obiectul şi imaginea lui în oglindă. Fracturează-l pe primul şi îl vei vedea încă şi mai fracturat pe al doilea. Nu există teologie morală fără teologie dogmatică. Conceptului pe care îl numim "morală naturală" îi corespunde, de fapt, o "dogmatică naturală" dacă se poate spune astfel. Unei dogmatici mişcătoare îi va corespunde o morală mişcătoare. Dacă adevărurile noastre de azi sunt altele decât adevărurile în care au crezut cei cu 100 de ani în urmă, atunci nu e cel mai firesc lucru ca morala de azi să fie alta decât morala de acum un secol ?

Mai intai ceva off-topic (oarecum):
Si eu am inteles cam ca Iustin, din ceea ce ai scris aici.
Pe urma am incercat sa urmaresc discutia, pentru ca mi s-a parut interesanta si din pacate dupa 1-2 pagini am abandonat pentru ca s-a imprastiat prea mult. Ati ajuns sa va luptati cu Tartaruga si Decebal si altii si ati pierdut tema firului.
Asa se intampla pe fiecare fir de discutie. Chiar ma surprinde ca nu pot oamenii sa tina o discutie si tema ei si tot ies "pe aratura".

Acum on-topic:
Postarea ta a vrut sa fie interesanta, dar te-ai pierdut in termeni si pana la urma se pare ca lumea a inteles altceva decat trebuia.
Incearca sa citesti si tu ce ai scris si vezi ce pricepi.

1. Ce este aia "iubirism"?
2. Cred ca se facde aici o confuzie intre dogma si canoane/reguli, poate si traditie.
3. Cred ca ideea cuiva de aici de a porni discutia de la intrebarea "cum l-am descoperit noi pe Dumnezeu si cum traim credinta" este f.buna.
Asta trebuie sa fie de fapt punctul de plecare.
4. Mi se pare f.gresita afirmatia ta ca nu putem sa-l cunoastem pe Dumnezeu decat prin dogma.

Deci sa o luam de la capat:

a. Dogma = invatatura, teza fundamentala a unei religii, care nu admite obiectii
Aici ar trebui sa definim in cateva cuvinte dogma ortodoxiei, a catolicismului, etc.
Incerc eu: dogma ortodoxiei: smerenie, iubire de aproape plus cele 7 porunci.
Eu asa vad.
A fost adusa prin Noul Testament. Vechiul Testament (pentru ca s-a adus si acest aspect in discutie) era altceva. Nu vorbea despre iubire, ci de "ochi pentru ochi", violenta, pedepsirea omului, etc.
Noul Testament a venit si a adus/explicat/propovaduit iubirea. Cel mai frumos exemplu este definitia din Cor.1.

b. Canoane/reguli - sunt regulile de functionare ca sa spun asa.
Din pacate sunt dure si ele sperie oamenii. De aceea multi vad credinta ca fiind fara iubire, fara uman, ca "bau-bau". Multe interdictii.

c. Credinta - termenul are mai multe acceptiuni, asa cum a explicat si Mihnea.
Eu cred - presupun, dar nu sunt sigur
Eu cred in Dumnezeu - stiu ca exista, Il accept si Il traiesc
In general : credinta = religie, sau confesiune (dupa caz)

d. Cum il cunoastem pe Dumnezeu?
In general exista doua cai: din scripturi sau din experiente de viata/social.
Mersul la biserica l-as considera ca un efect acelor de mai sus, dar poate fi inclus la partea de scripturi.
Eu n-am auzit sa spuna Iisus undeva ca trebuie ca oamenii sa citeasca pentru a-L cunoaste si a se numi credincios.
Dar peste tot spune despre iubirea de aproape, despre ajutat, fapte bune, ceva concret.
As spune ca majoritatea oamenilor l-au cunoscut pe Dumnezeu prin a doua cale, adica prin iubire de aproape, fapte bune. Ceva ce a trait persoana insasi, respectiv prin minuni directe (lucruri pozitive care i s-au intamplat).
Asa a fost si in vremea lui. Toti cei pe care Iisus i-a ajutat prin minuni, l-au cunoscut atunci, direct si fara a citi din carti, fara a cunoaste mai intai o dogma.
Nici nu stiau atunci ca ceea ce propovaduia El se numea crestinism.
Il iubeau pe Iisus pentru bucuria pe care le-a facut-o. Atat.
Si se ducea apoi si spuneau lumii.
Si apostolii tot astfel l-au cunoscut. Unde sa fii citit?
Poate ca esenta credintei si a modului de cunoastere a ei a fost pilda de la lacul Vitezda: cautarea Omului.

Si as spune ca de fapt omul nici nu poate sa-l cunoasca pe Dumnezeu altfel decat prin iubire.

Si ca sa intelegem mai bine as face si o paralela: un medic (fiindca Mihnea este medic).
Un medic poate fi teoretician sau mai mult orientat spre practica si pacient.
Primul este f.bun la teorie, la a preda medicina, la a pune diagnostice. Dar...il lipseste iubirea de om. Nu se pricepe sa umble cu pacientul, sa comunice cu el, sa-l mangaie, sa-l linisteasca. Si mai ales nu prea stie nici cum sa-l trateze practic. Zic eu.

Al doilea nu stie sa fie profesor la facultate, nu stie sa puna diagnostice sofisticate, sa scrie carti sau mai stiu eu. Dar...stie sa ingrijeasca un bolnav, sa comunice cu el, sa-l mangaie.

Am cunoscut medici care stiau multe, dar la capitolul pacient...l-au facut pur si simplu praf (psihic mai ales).

In credinta exista in acelasi fel: oameni care stiu multa teorie, citesc mult, pricep mult, au talent, filozofeaza, jongleaza cu termenii.
Stiu dogma. Ei poate ca asa l-au cunoscut pe Dumnezeu si asa il traiesc.
Si la categoria asta intra: teologi, multi preoti, monahi (cei de rand si cei binecunoscuti), fariseii din pilda, etc.
Ei l-au cunoscut pe Dumnezeu si traiesc credinta la modul dogmatic, adica teoretic (n.b - rugaciunea monahilor o pun tot la partea teoretica).

Si exista si oameni care nu stiu teorie, nu citesc (ori ca nu au scoala, ori ca nu pricep scripturile, ori ca nu le spun nimic), dar traiesc practic credinta si pe Dumnezeu, asa cum a indemnat El, prin iubire de aproape: cei care se implica in social.

Ce reprosa Iisus fariseilor: ei stiau dogma, canoanele, traiau asa cum scriau ele: post, rugaciune, mers la biserica, etc. Dar le lipsea iubirea. Traiau pentru ei, judecau pe aproapele.

Credinta, iubire, speranta - iubesc aceste trei surori (de altfel fiicele Sophiei, adica ale intelepciunii).
Nu se pot pune intr-o anumita ordine, ele se intrepatrund.
Nu poti crede fara a iubi, nu poti spera fara a crede si iubi, nu poti iubi fara a spera si a crede.

Eu fac parte dintre aceia care nu stiu teorie, dogme, canoane si nu le iubesc. Eu l-am cunoscut pe Dumnezeu, pe toti cei ai lui (maica Lui, sfintii) prin iubire.
Am avut ocazia sa cunosc lucruri palpabile, traibile.
Eu fac parte din generatiile care nu au avut unde sa gaseasca cateheza, carti (nu existau). Dar am avut ocazia sa cunosc un mare preot (par. Galeriu) care si el traia credinta prin iubire, prin fapte concrete.
Apoi am aflat la biserica pildele Lui si asa am inteles nu dogma ci...iubirea care sta la baza credintei.

In incheiere inca ceva: toate religiile si confesiunile au dogma si reguli, care sunt de fapt lucruri bune, te invata la bine si cam la aceleasi lucruri. Ceea ce le diferentiaza este modul de aplicare, practica. Mai multa sau mai putina...iubire, pace.