Mantuirea in afara Bisericii

[Erethorn]

Această poveste cu mântuirea lui Traian are două mari neajunsuri:

1. În primul rând, prezintă imaginea unui dumnezeu nedrept (practic, recunoaşte că a mântuit pe cineva, deşi nu trebuia sau nu voia să facă acest lucru, pentru că solicită în mod expres ca acest lucru să nu se mai întâmple);

2. În al doilea rând, sabotează întregul eşafodaj logic (atenţie, logic, nu duhovnicesc) pe care se sprijină interpretările extremiste de genul celei a lui Cătălin2.

Introduce o contradicţie logică directă între ceea ce învaţă Catehismul şi ceea ce învaţă Sfinţii (în Catehism scrie că nimeni nu se poate mântui fără a fi membru al Bisericii, iar Cătălin2, culmea, consideră catehismul adevărat 100%).

Prezintă imaginea unui om mântuit fără niciun fel de merit, fără fapte, fără credinţă şi fără har, şi a unui dumnezeu care regretă că l-a mântuit (pentru că numai atunci când regreţi ceri să nu se mai repete ceea ce s-a întâmplat).

Pe scurt, nu este o poveste creştină.