Ortodoxia si ecumenismul

[cezar_ioan]

În prealabil postat de adrian7

Ortodoxia trebuie sa ramana neschimbata dupa cum a fost intemeiata si sustinuta de cele 7 Sinoade Ecumenice, cand Sfintii Parinti s-au adunat sa apere credinta adevarata, savarsind si minuni.

Am mai spus-o şi altora, care se arată atât de stricţi şi războinici pe aici, susţinînd creştinismul de parc-ar fi jihadul islamic, nu alta:
Tradiţia Bisericii este o împletire continuă între statornicie şi dinamică vie. Păstrăm neschimbat, mai întâi, Duhul Părinţilor noştri, iar nu litera legii.
Pentru Biserică a fost mereu necesar să îşi păstreze miezul şi să îşi nuanţeze suplu forma de expresie, adaptat la timpuri şi epoci.

Când, însă, creştinul ţine tare de cuvinte, adică de coaja Învăţăturii, dar nu trece dincolo de ea şi nu degustă miezul dulce, se întâmplă cam ce văd pe aici: o limbă de lemn (când de fapt credinţa ar trebui să fie de piatră), utilizabil eventual pe post de bâtă în capul semenilor care nu declamă spumos împreună cu noi.

Ce e mai bun? Un comportament care se mlădiază cu înţelepciune pe formele lumii ("Daţi cezarului ce-i al cezarului...") şi păstrează nealterat şi trofic duhul vieţii lăuntrice, ori un discurs cu aparenţă creştină dar plin de mizerii ofensatorii şi simţăminte din cele mai odioase?

Cei care nu disting bine litera de duh, aparenţa de esenţă, coaja de miez, fac mare deserviciu semenilor şi lor înşile.
Un discurs sforăitor, fără pic de evlavie şi înfrângere a inimii, un discurs triumfalist şi gol pe dinăuntru, un discurs care flutură demagogic formule de credinţă dar dincolo de care cineva fluieră a pustiu: asta vrem să fie Biserica Ortodoxă?
Ferească Bunul Dumnezeu!

Una e să deviezi învăţătura spre inovaţii străine, alta e să jonglezi cu mijloacele de expresie pentru a păstra miezul şi a duce mai departe focul viu al credinţei mântuitoare.
Nu ştiu unde e mai mare răul: la cei care se vădesc cu totul schismatici prin inovaţiile lor lumeşti
sau la cei care au rămas împietriţi în forme fără fond, arătîndu-şi în schimb o goliciune sufletească străină cu desăvârşire de Duhul Adevărului, de Mângâietorul?

Biserica ne solicită simultan atât capacitatea de a păstra neştirbit adevărul de credinţă, cât şi plasticitatea isteaţă a nuanţării formelor (măcar a unora dintre ele). Rigizii împietriţi în formule verbale şi alte conduite stereotipe şi imperative nu prea dau semne de sănătate şi Viaţă, ci de boală şi moarte.
Eu aşa cred, să fiu iertat dacă am greşit sau dacă am supărat prin intervenţia mea.