Citat:
În prealabil postat de Lucemferre
Acum, crezi că cunoașterea Sa printr-o dragoste profundă, de tip filia, sună savant, dar ce e contemplația?
CONTEMPLÁ, contémplu, vb. I. Tranz. și refl. A (se) privi îndelung, meditativ, cu admirație și cu emoție. Deci în spatele acestui exercițiu meditativ se ascunde emoția. Să știi că pentru mine, dragostea, atunci când se discută despre ea la modul abstract, capătă cele mai profunde înțelesuri; e acel sentiment din care izvorăște cea mai pură și intensă formă de altruism, care te face să te cobori până în iad să-ți salvezi aproapele cu unicul scop de a te apropia cât mai mult de Dumnezeu. Cum poți să contempli pe cineva fără să-l iubești, fără să-l dorești?
|
Pe Dumnezeu nu putem să-L contemplăm pentru că nu-L vedem. Termenul mistic de contemplație e diferit de termenul obișnuit din dicționar. Contemplația sau isihasmul nu este o privire asupra unor concepte ci o căutare de a fi mereu întors în duh spre Dumnezeu cel nevăzut, în stare de tăcere a minții. Deci nu contemplăm ceva concret, nici niște idei, dimpotrivă, luptăm să ne debarasăm de concepte. Isihasmul este o formă de depășire a conceptelor despre Dumnezeu și despre orice altceva pentru a ajunge la o cunoaștere sensibilă, neteoretică a realităților nevăzute. Cum am mai zis, convingerile, ideile preconcepute sunt obstacole în calea adevăratei cunoașteri.
Dar trebuie să avem grijă să nu luptăm împotriva gândurilor. Efortul de a elimina gândurile involuntare, așa cum se practică în budism, duce la depersonalizare, este foarte periculos. Noi trebuie doar să renunțăm la raționamentele voluntare și la convingerile preconcepute.
Citat:
Sunt momente când rămân singur, fără nimic concret de făcut și mă așez lângă un geam, privind marea și norii și cerul; se mai întâmplă să cânte și un pescăruș răsunând ecoul în tot văzduhul și imediat mă cuprinde un fior lăuntric, o emoție care mă face să mă bucur că exist, că sunt creștin, că natura e atât de frumoasă și mă face să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru viață și să-L iubesc și mai mult. Atunci trăiesc, probabil, contemplația, dar ar fi imposibil în absența dragostei. Ea e cea care produce acea emoție ce dă naștere contemplației. Fără sentiment ar fi, simplu, o constatare a naturii. Și ziceam că dragostea este calea către o posibilă teofanie pentru că ea e cea care naște acea stare de admirație. Nu mi-am propus să încep să contemplu (așa cum îmi propun să mă rog)... ci pur și simplu a izvorât fără niciun impuls cognitiv.
|
Trăirile ca cea descrisă de tine nu sunt isihasm ci opusul isihasmului, sunt îndulcirea cu concepte și sentimente. Sunt manifestări pătimașe, de încântare de sine, mândrie. Neavând o cultură a pericolelor mândriei nu știi cât de multe forme îmbracă această patimă, cum lucruri aparent bune pe care le facem sau gândim sunt de fapt produsul mândriei din noi, dorinței de a ne crede nobili etc. Noi trebuie să cultivăm ura de sine ca să scăpăm de mândrie. Nu să ne urâm în sens distructiv ci să urâm mulțumirea de sine și tot cortegiul de manifestări al închipuirii de sine. Te sfătuiesc să citești Scara, Patericul, Sf. Siluan, arhimandritul Sofronie ca să înțelegi cât de nenorocită este mândria fiindcă din cuvintele tale dai semne de carențe grave de cunoaștere.
Citat:
Chiar nu cred asta. Atunci când afirm ceva, îmi expun doar punctul meu de vedere. Dacă expunerea lasă impresia de certitudine, înseamnă că am și argumente scripturistice.
|
Cunoașterea lui Dumnezeu e infinită. Tu nu ai început să-L cunoști și nici nu vrei să faci asta, pentru că ești convins că Dumnezeu corespunde cu descrierile din Scriptură și, cunoscând Scriptura, crezi că-L cunoști pe Dumnezeu. Dar El poate fi diferit de Scriptură și de aceea trebuie să încetezi să te mai călăuzești cu ea. Când vei ajunge la cunoașterea directă vei putea să apreciezi Scriptura în mod corect, dar dacă te bazezi pe ea nu vei începe cu adevărat să cunoști. Ea poate fi falsă, tu trebuie să-L cunoști pe Dumnezeu așa cum este.
Citat:
"29. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre.
30. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară. "
Vrea Hristos frica noastră? Pacea Lui ne-o lasă nouă.
|
Ți-am copiat degeaba pasajele din arhimandritul Sofronie. Frica de Dumnezeu e urmarea cunoașterii.
Cu cât omul e mai departe de Dumnezeu cu atât e mai mulțumit de sine. Cu cât se apropie de Dumnezeu cu atât nemulțumirea de sine crește, precum și dorința de a-I fi plăcut. Aceasta este teama de Dumnezeu.
Tot arhimandritul spunea că mulțumirea de sine e fie semnul unei căderi duhovnicești fie al împietririi. Prin păcat, inima se împietrește. Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acele păcate care modifică sufletul de așa natură încât nu mai poate fi vindecat prin pocăință. Trebuie să ne cercetăm, să ne rememorăm întreaga viață și să descoperim în care momente din viață L-am trădat pe Dumnezeu, am călcat vocea conștiinței. Dacă ne pocăim cu adevărat, dacă ne întoarcem din toată inima la Dumnezeu cu dorința de a nu mai trăi pentru noi ci doar pentru El, atunci El ne va lumina cu Duhul Sfânt și ne va aduce în memorie toate păcatele, nu doar în forma lor exterioară, trupească ci în forma mișcării lăuntrice din inimă. Îți repet cuvintele minunate ale arhimandritului:
Frica de Dumnezeu este trezirea din somnul de veacuri al păcatului. Păcatul ne face să devenim nepăsători față de Dumnezeu iar o inimă cu adevărat curată tremură de frica Domnului.
Frica de Dumnezeu nu este ceva ce trebuie să cultivăm (decât în sensul străduinței de a fi plăcuți Lui). Teama de Dumnezeu e sentimentul de nevrednicie ce apare atunci când ne cunoaștem cu adevărat, în urma luminării Duhului Sfânt.
Citat:
Din moment ce nu cere niciun efort mintal, nu e clar că trebuie să existe un fond afectiv care să întrețină această stare? Contemplație fără dragoste, nu cred că se poate (din moment ce ești și tu de-acord că exclude efortul activ), însă dragostea există și fără contemplare. Ultima e doar un produs al primei.
De ce mai are nevoie omul să i se revelze Dumnezeu, când Acesta S-a arătat întregii omeniri deja? Cine știe, poate toți cei care se vor mântui Îl vor cunoaște cum niciun sfânt nu a reușit pe Pământ. Dumnezeu ne-a creat din dragoste, și cred că dintre a-L cunoaște și a-L iubi, își dorește mai mult să-L iubim.
|
Contemplația nu cere un fond afectiv. Afectele sunt de fapt patimi, înclinații păcătoase. Contemplația consistă într-o serie de alegeri: atunci când în conștiință se ivește necesitatea de a alege între a fi cu Dumnezeu în rugăciune și a ne abate atenția spre ceva lumesc, trebuie s-o alegem pe prima. Așa păstrăm vie conștiința lui Dumnezeu în noi.
Conceptul teoretic de iubire am impresia că acționează ca o capcană pentru mulți. Acest concept se opune conceptului de cunoaștere, oferind o iluzorie superioritate și suficiență. Prin asta oamenii sunt menținuți la un nivel mintal, al credinței, rămân neroditori.