Fericiti copiii care traiesc in familii cu ambii parinti, in pace si armonie. De multe ori insa, preferam pentru noi "altceva", si in loc sa ne asezam in genunchi in fata icoanei Mantuitorului si a Sfintei Fecioare, ingenunchem in fata patimilor din noi si alergam la tribunal pentru divort! Apoi realizam ca orice-am face, nu vom mai putea aduce niciodata pe chipul copiilor, zambetul si increderea in oameni!
Nu neg ca o mica parte dintre divorturi sunt necesare, dar marea majoritate sunt datorate orgoliilor, slabiciunilor, mofturilor si influentelor straine...

Mama? "O vad" mereu alergand, mereu zambind, mereu in picioarele noastre straduindu-se din toate puterile sa nu ne lipseasca nimic, mereu la fel de iubitoare pentru toti cei 6 copii... "O vad" plangand de dor, "o vad" venind de la biserica si punand de mamaliga cand aveam sarmalute sau pui cu ostropel... Desi "a plecat" de peste 15 ani, inca mai vine in vis, cu chipul ei bland, cu ochii ei albastri... Daca mi-e dor? Nu, nu mi-este dor! O port in suflet mereu si stiu ca acolo ii este mai bine decat aici.
Tata? Mereu vesel si pus pe shotii, mereu ultrageneros, mereu exagerat in parerea lui de sine: "Pe mine nu ma suceste nimeni!", desi cred ca se lasa pacalit cu cea mai mare usurinta, dar pozand oricum in invingator chiar si atunci cand pierdea... "Il vad" stapan pe situatie, niciodata plangandu-se de ceva; "il vad" imbratisandu-ma cu ochii umeziti, spunandu-mi: "Sa fii cuminte, tata, si sa fii cu suflet bun!"
Tata si mama! Bunii mei parinti! Stiu ca le-am oferit de multe ori sansa sa se mandreasca cu mine, mai ales cand le scriam scrisori lungi pe care erau in stare sa le arate la tot satul. Dar as vrea sa cred ca inca le mai pot face cate o bucurie, pomenindu-i mereu la Sf. Liturghie, sau ingrijindu-le mormantul impodobit cu flori (de fapt e mai mult meritul sotiei!).

In amintirea tatei: http://www.youtube.com/watch?v=P1i9pS6yvkw