Ei, exact asta nu mi-as fi dorit sa spui niciodata, nici tu nici altcineva. De ce crezi, tu, mai Ana ca nu te plac? Eu as zice ca dimpotriva. Dar e ceva "magic"... E atata zbucium in sufletul tau ca nu poate trece omul sa nu te observe. Si asa ajungem de unde am plecat: "Sminteala si Dezbinare". Ajungem, (pentru ca mi-am permis sa "ma opresc" o clipa si sa-mi spun parerea), sa ne ratacim in ganduri inutile, sa scormonim prin tot felul de "amintiri", sa ne intrebam: "Oare de ce-a zis asa? S-o iau ca pe o ofensa sau ca pe o vorba de duh? Dar, daca n-am inteles eu bine, si el rade de mine? Cum sa reactionez?" si tot asa; si tot asa... Pai nu se cheama asta sminteala? Si - culmea! - pe un thread unde ar trebui sa se evite astfel de "neintelegeri". Imi pare sincer rau; nu vreau sa simt povara vreunor ganduri negative din partea nimanui, fiindca eu sincer NU am nimic cu nimeni, iar daca scriu cum scriu, n-o fac din rautate si nici din dorinta de a demonstra altora ce destpt sunt, sau ce... om bun!... Totul vine din interior, evident, in ton cu dispozitia, cu inspiratia, cu subiectul ( daca "ma prinde" sau nu...) Ultimul lucru pe care mi-l doresc este acela de a supara pe cineva. Cu toate astea, se pare ca reusesc aceasta performanta destul de des! Iarta-ma Ana! Indiferent ce interpretari dai tu mesajelor mele, eu chiar te plac! Inca... te mai plac. Atat timp cat nu ne jignim, si avem un dialog cat de cat in limita bunului simt, eu n-am ce-ti reprosa, la modul personal.

Ia sa vedem ce nu intelegi tu de fapt de spui ca sunt mesaje alambicate?
Eu spun: Iarta-ma, Ana, se pare ca am trecut de la teorie la... practica!
Adica faceam teorie despre sminteala, iar acum o punem in practica! Mie raspunsul tau mi s-a parut mai mult decat edificator in acest sens!
Despre citatele date unul dupa altul, eu personal gasesc contradictie. Adica, daca mesajele tale ii scot din rabdari pe necredinciosi, se presupune ca tu te declari foarte clar o... credincioasa. (Ca esti sau nu, acum nu conteaza... Cine poate spune ca ESTE?)
Apoi imediat spui despre cei de aceeasi credinta (deci nu de necredinciosi era vorba... Sau era? ) carora trebuie sa le arati Adevarul. Deci, acum, tu, detii Adevarul!
Apoi recunosti ca vorbesti despre lucruri pe care abia le pricepi... Pai cu Adevarul stiut de tine pe care-l impui credinciosilor si necredinciosilor, cum ramane? Si oare ei, credinciosii si necredinciosii nu vad ca Adevarul tau e cam ambiguu? Si cum ar trebui sa reactioneze? Dar TU? Cum te aperi tu cand sar pe tine 2, 3, 4 cu advaruri false? Cum te descurci tu, care recunosti singura ca nu stapanesti si nu prea intelegi?

Nu stiu cum sa te fac sa intelegi ca sunt sincer! Te rog sa ma crezi pe cuvant! Nu glumesc. Si... NU MINT!!!
Ce te face sa crezi ca "m-a deranjat"? Dimpotriva, ideea mi se pare cu adevarat sublima, dar ceea ce se vede din extreior (cel putin din unghiul meu...) este ca tie iti place cum suna, nu ca simti vibratia tacerii si a stapanirii de sine!

Cat despre cazurile tale din familie, nu cred ca sunt discutabile. Doar referitor la: Ce este iubirea fara adevar? am un comentariu destul de dur: Daca Dumnezeu se intoarce cu spatele, ne i-a dracu' cu tot cu adevar! Mai clar de-atat, eu unul nu mai pot!