Am să vă arăt acum cum lucrează Dumnezeu în lume, căci nouă ni se pare că nu după vrednicia omului îi dă. Oamenii au obiceiul de a se judeca unii pe alţii. Măi, de ce îi merge bine ăluia care înjură, bea, fumează, e desfrânat şi totuşi e bogat, are copii sănătoşi, iar cutare om deşi e drept, cuminte, evlavios, îi merge tot rău, îi bolnavă soţia, copiii, animalele din ograda... şi uite aşa judecăm noi, oamenii... "Planurile Mele nu sunt ca planurile voastre, ci cât este de departe cerul de pământ, atât de departe sunt judecăţile Mele de judecăţile voastre, zice Domnul"...

Era un călugăr bătrân, cu viaţă înaltă, în pustia Schetică. Călugărul acesta l-a trimis pe ucenicul lui la Alexandria, iar acolo tocmai s-a întâmplat că prefectul cetăţii murise. Prefectul fusese un om rău, care prigonise şi omorâse creştini. Acum însă îl duceau la groapă cu muzică mare şi cu flori, lume multă, o zi frumoasă. Când a venit ucenicul acasă, la pustie, l-a găsit pe pustnicul bătrân, care trăise 50 de ani în pustie, mâncat de un leu... Atunci tânărul ucenic îi zise unui alt pustnic: "Părinte, uite, ucigaşul creştinilor ce înmormântare a avut iar pe bătrânul meu Părinte l-a mâncat leul!!!" Atunci pustnicul răspunde: "Mi se pare că Dumnezeu fiind prea bun îngăduie şi unele lucruri dumnezeieşti". Iar acest bătrân s-a rugat lui Dumnezeu aşa: "Doamne arată-mi mie judecăţile tale! De ce unii sunt bogaţi şi alţii săraci, alţii răi şi o duc bine şi altele..."

Rugându-se aşa, a venit vremea să plece la Alexandria, să vândă coşniţele făcute în pustie şi să-şi cumpere pâine, pe care o uscau şi de aveau pesmeţi cu apă, le era de ajuns; alţii mâncau pâine cu rădăcini, alţii numai rădăcini fără pâine. Tocmai când a ieşit din pădure, îi apare în faţă un călugăr tânăr care îl întreabă: "Unde mergi Avvo?" "Merg la Alexandria să îmi vând lucrul mâinilor!" "Părinte, mata eşti bătrân, lasă că îţi duc eu coşărcile!" Apoi tot tânărul călugăr îl întreabă pe bătrân: "Ştii care e datoria călugărului când merge pe drum?" "Ştiu fiule, să tăcem şi să ne rugăm!" "Te jur părinte bătrân ca până la Alexandria să nu vorbim nici un cuvânt, dar bagă de seamă, părinte, că ai să vezi la mine lucruri, care n-o să-ţi prea convină, dar să nu vorbeşti că ţi-ai călcat jurământul!". Şi a zis bătrânul: „Cred, fiule, căci cu ajutorul lui Dumnezeu n-am să vorbesc!" Şi din momentul acela au început călătoria şi au tăcut. Către seară au ajuns la poala muntelui, la un sat. Acolo era o casă din care iese un tânăr şi zice: "Părinte, hai la noi că e seară acum!". Gazda le-a spălat picioarele la amândoi, le-a dat o cameră şi i-a chemat la masă. Tânăra gazda avea în casă un blid frumos de argint, cu flori, iar pe blid scria bisericeşte (cu litere slavone n.n.). Ca să le arate cinste musafirilor, tânărul a pus fructe în blidul de argint. Când să plece dimineaţa cei 2 călugări, călugărul cel tânăr fură blidul de argint şi îl ascunse sub haină. Cel bătrân a văzut, dar a tăcut, căci era sub jurământ. A zis în sine: "Mare pacoste e călugărul ăsta, să fure blidul de la omul ăsta bun!". Când au ajuns la o apă limpede, călugărul tânăr a luat blidul, a făcut cruce peste el şi l-a aruncat în apă. Când era soarele sus, au ajuns în alt sat, unde îi vede un gospodar care le zice: „Părinţilor, haideţi la noi!" Omul acela avea un câine groaznic, legat în lanţ. Către seară, înainte de a părăsi casa, tânărul călugăr a făcut o cruce peste câine, iar câinele a sărit în sus, a crăpat şi a murit. Spre seară ajung la alt sat, unde îi primesc doi tineri (căsătoriţi n.n.) cu mare evlavie. Aceşti tineri aveau un singur copil, nou născut. La plecare, călugărul tânăr se repede la leagănul în care dormea pruncul, îl dezveleşte, îi suceşte gâtul şi îl omoară. Atât de repede i-a sucit gâtul că n-a putut ţipa deloc, apoi l-a învelit şi l-a lăsat acolo. Zice bătrânul în sine: "No, altă crimă, cine ştie unde merg eu cu criminalul acesta! Vai de capul meu!" A doua zi treceau pe lângă o crâşmă, tânărul călugăr a făcut cruce spre crâşmă şi trei metanii, iar cei din crâşmă au zis: "Uite mă, că popa se închină la noi!" şi râdeau. Au mers înainte şi au ajuns la marginea unei păduri, unde se afla o biserică pustie, fără uşi, geamuri, acoperiş, erau numai zidurile. Călugărul tânăr s-a aplecat la un pârâuţ, a luat nişte pietricele, a făcut cruce peste ele şi a început să arunce cu ele în biserică. După aceea a făcut cruce peste biserică şi a plecat. Cel bătrân zicea: Acesta numai drac poate să fie!" Către amiază ajung într-un sat unde era căldură mare. Văd o căsuţă veche, acoperită cu stuf, trestie şi paie. Pe prispă casei erau nişte copilaşi ce plângeau; bătrânului i-a fost milă de ei şi le-a dat ce-a avut şi el, un pic de pâine, câte un fruct... Copiii plângeau că anul trecut au îngropat pe tatăl lor, iar acum pe mama lor. Călugărul cel tânăr a dat foc casei, iar copilaşii, ca nişte pasarele, au fugit ţipând că a luat foc casa. Până să vină vecinii casa a ars în totalitate. Zise bătrânul: "Doamne, uite că a dat foc casei! Numai rele face acesta!"

Seara ajung în Alexandria. La marginea oraşului era o vilă, o casă cu fântână frumoasă dar nu era nimeni acasă la ora aceea. Ce face tânărul călugăr? Se suie pe casă şi într-o oră o desface pe toată, aruncă uşile, geamurile, tot. Când s-a dat jos, călugărul bătrân n-a mai avut răbdare, căci până aici le-a fost tăcerea şi i-a zis tânărului: „ I-a ascultă mă!! Am ajuns la Alexandria, aşa-i? Mă, până aici am jurat să tac? Să-mi spui ce eşti, DRAC? ÎNGER? Sau OM? Dar tânărul a zis: "Ce ai cu mine părinte?" "Eu n-am văzut oare ce ai făcut până acum? Multe rele ai făcut până acum!" Tânărul i-a zis: „Părinte, trei lucruri mari am făcut: când am aruncat blidul de argint în apă, blidul a fost furat de la biserică de părinţii acelui tânăr şi acum ei se muncesc în iad. Dacă nu luam blidul atunci şi tânărul băiat ar fi ajuns în iad. L-am aruncat în apă aceea curata şi are să vină cântăreţul bisericii şi o să-l ducă înapoi de unde a fost furat. Aceste trei lucruri bune am făcut: părinţii care au furat au ieşit din iad, nu va merge în iad fiul lor iar blidul revine la biserică" Dar câinele de la casa aceea?" "Cei ce aveau câinele erau creştini buni, dar în ziua următoare câinele avea să turbeze şi, muşcându-i, mureau toţi din casă, aşa am omorât câinele şi i-am scăpat pe toţi de la moarte" "Dar de ce ai omorât copilul din leagăn?" "Şi aceşti doi tineri erau creştini buni, însă dacă creştea copilul, devenea hoţ şi avea să îşi omoare părinţii, aşa i-am salvat pe cei doi creştini" "Dar la crâşmă de ce ai făcut semnul crucii şi te-ai închinat?" "În crâşma era primarul satului şi cântăreţul bisericii, care au venit să bea un vin bun şi să se veselească. Şi ce au hotărât cei doi în crâşmă? I-a zis cântăreţul, primarului: Mai vărule, hai să facem o biserică în satul nostru, eu pun 100.000 şi tu la fel şi aşa s-au învoit şi le-am binecuvântat hotărârea lor, ca să poată face biserică, iar vinul pe care-l aveau spre a-l bea, a intrat în el un şarpe otrăvitor şi de l-ar fi băut mureau amândoi. Dar făcând semnul crucii peste vin, au scăpat de la moarte şi vor face biserica. De aceea m-am închinat şi am făcut semnul Crucii peste ea". "Dar în biserică de lângă pârâu, de ce ai aruncat cu pietre?" "În ea, fiind părăsită, erau o mulţime de draci care jucau pe masă Sf. Altar, eu i-am alungat de acolo şi acum vor veni oamenii şi o vor repara, şi vor face slujbă în ea" "Dar de ce ai dat foc la casa copiilor orfani?" "Dacă rămânea casă acolo, copii ar fi dus-o greu, dar aşa pe locul unde a ars vor găsi o căldare cu bani, iar o rudă a lor îi va lua şi va zidi altă casă şi aşa toată viaţa lor le va merge bine" "Dar casa de la marginea Alexandriei de ce ai dărâmat-o? " "Vila aceea a fost făcută din bani de furat şi de ar fi trăit în ea cei ce au făcut-o, nu se mai mântuiau, aşa, când vor veni, vor face alta din sudoarea feţei lor şi îşi vor mântui sufletul. A zis bătrânul: „Văd că toate le-ai făcut bine, dar acum spune-mi cine eşti? ÎNGER SAU DRAC?" Şi a zis tânărul: "EU SUNT ÎNGERUL LUI DUMNEZEU ŞI M-A TRIMIS DUMNEZEU SĂ ÎŢI ARĂT JUDECĂŢILE LUI CELE NEPĂTRUNSE DE MINTEA OAMENILOR, PENTRU CĂ JUDECĂŢILE LUI NU SUNT CA JUDECĂŢILE OAMENILOR". "Şi pustnicul ce a murit mâncat de leu, prin durerea morţii şi-a spălat şi ultimele păcate ce le mai avea şi aşa s-a mântuit, iar bogătaşul din Alexandria, înmormântat cu pompă, a făcut şi el ceva fapte bune în viaţă, iar Dumnezeu i-a plătit prin cinstea înmormântării, iar acum este în iad" "Întoarce-te în chilia ta şi nu căuta să înţelegi Judecăţile lui Dumnezeu, care sunt nepătrunse de mintea omenească.

Fraţii mei, să ştiţi că pe doi îi trăsneşte Dumnezeu, pe doi deodată, şi pe cel bun şi pe cel rău. Oare ce se petrece aici? Cel bun prin această moarte îşi găseşte mântuirea, iar cel rău ajunge în iad, prin pedeapsa lui Dumnezeu, după faptele sale. Dumnezeu face cum ştie, cum vrea, dar toate le face bine, Dumnezeu fiind BINELE cel mai mare din lume".

Părintele Cleopa Ilie

~~~Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.


Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”


Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă.


Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.


Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui.


Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.


Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.


Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…” Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopclopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.


Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul~~~

Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:

Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.


Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.

Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “ Ai doar 8 minute!”

Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.

Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.

Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna.

La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu:” Nu uita ce e cel mai important!”

Si cele mai importante sunt valorile spirituale, familia si copii, viata, educatia, bunul simt, reputatia, dragostea, adevarul si demnitatea de om.

In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.

Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “ Bogatia sufletului.”
Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!”

Furnica alearga disperata prin padure.
La un moment dat se intalneste cu leul:
- Ce faci, furnicuto, unde alergi?
- Pai, marite rege, n-ai auzit? S-a produs un accident ingrozitor.
- Zi odata, ce e?!
- Pai, s-au ciocnit elefantul si hipopotamul, rau de tot..
- Bine, si ce treaba ai tu, de ce alergi ca disperata?
- Ma duc sa donez sange.

Din acest banc vedem ce inseamna sa fii marinimos...
O imima mare  uneori sta intr-un om mic si nebagat in seama.
Nici o legenda nu elogiaza marimea elefantului sau a hipopotamului,insa toata lumea admira harnicia ,marinimia  si curajul furnicii !
Sa invatam si noi ceva macar de la vietatile pamantului daca pe Dumnezeu nu il credem!

Duhul Sfant: Roata credintei

Intr-o zi, un om credincios fu intrebat de un prieten al sau:

- Spune-mi, frate, cand omul se intoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri incep sa lucreze mai intai in viata lui: credinta, cainta, frica de iad, nadejdea?

Credinciosul i-a raspuns:

- Spune-mi, prietene, cand o roata incepe sa se invarta, care-i spita care porneste mai intai?

- Pornesc toate deodata, raspunse prietenul.

- Vezi, zise credinciosul, asa e si cand, sub bataia vantului Duhului Sfant, sufletul nostru porneste la drum nou. Toate darurile ceresti si sufletesti se pornesc deodata, spre o rodnica lucrare, intocmai ca spitele rotii.

Dumnezeu: Copilul intelept

Un gospodar, fiind incercat de nevoi, fu silit sa-si mute familia intr-o casa mai mica.

Nevasta lui, auzind vestea aceasta, plangea. Unul dintre copii o intreba:

- De ce plangi, mama?

Ea se jelui, zicand:

- De-acu' vom sta intr-o casa mica, urata, si vom fi saraci.

Copilul o intreba din nou:

- Mama, in casa aceea mica si urata n-are sa mai fie Dumnezeu?

Rusinata de vorbele copilului, mama isi sterse lacrimile si nu se mai jelui.

Recolta buna si Dumnezeu

Doi sateni stateau de vorba.

Unul zise:

- Sunt foarte multumit de recolta mea si-ti multumesc si dumitale pentru ajutorul pe care mi l-ai dat la carat.

Celalalt raspunse:

- Si eu iti multumesc ca mi-ai dat o mana de ajutor cand am secerat.

Un copil al unuia din ei, care se afla de fata, ii zise tatalui sau:

- Tata, dar lui Dumnezeu nu-i multumesti ca ti-a dat recolta buna?

Cei doi sateni, rusinati, se privira si-si zisera in sinea lor: "Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu".

Iertarea: Chiar de nu esti vinovat, cere iertare!

Un satean era certat cu altul. Diavolul ii puse in minte gandul sa ucida pe cel cu care se dusmanea.

Celalalt, care era un om credincios, cand se duse la spovedit, ii spuse parintelui despre aceasta vrajmasie.

Preotul ii spuse ca se va putea impartasi numai daca se impaca cu dusmanul sau.

Omul merse atunci la cel cu care era certat si-i zise:

- Iata, prietene, am venit sa-ti cer iertare si sa ma impac cu tine, ca vin Sfintele Pasti si as vrea sa ma impartasesc...

Celalalt ii raspunse:

- Bine-ai facut c-ai venit, pentru ca, uite, trebuie sa-ti spun ca de trei ori te-am pandit la loc dosnic sa te omor. Multumesc lui Dumnezeu c-ai venit si m-ai ferit astfel de mare pacat.

Cu sufletul plin de dragoste, cei doi sateni isi dadura mana si de-atunci ramasera prieteni buni.

"N-a stiut ce face..."

Sfantul Eusebiu, mergand intr-un oras unde se aflau multi necredinciosi, fu lovit greu si pe negandite de o piatra aruncata de unul dintre ei.

Cazu la pamant si intra in agonie.

Inainte de a muri, fu adus in fata lui cel care aruncase piatra.

Norodul voia sa-l ucida.

Sfantul Eusebiu ii opri pe oameni si-i ruga:

- Crutati-l, ca n-a stiut ce face... Eu il iert.

Si peste cateva clipe muri.

Paganii, vazand atata bunatate si iertare, crezura si ei in Iisus Hristos si se botezara.

Invatatura Domnului: Din lume, dar nu ai ei

Un crestin ii spunea unui prieten ca el nu intelege vorbele Mantuitorului: «Voi sa fiti din lume, dar nu sa fiti ai lumii».

Atunci, prietenul sau, care era un om mai zidit in invatatura Domnului, i-a raspuns:

- In lume, cu oamenii se petrece intocmai ca si cu pestii in mare. Cu toate ca apa marii e sarata, pestii nu sunt sarati. Asa si cu oamenii: ei pot trai in lume fara sa ia «saratura» ei, adica pacatele ei.

Maica Domnului: "Fara stricaciune..."

- Cum a putut naste fara stricaciune Sfanta Fecioara Maria pe Domnul nostru? il intreaba un om pe un preot.

Preotul ii raspunse:

- Lumina soarelui trece prin geam si vine la noi fara sa strice sticla geamului. Tot deasemenea, lumina vietii a trecut prin Maica Preacurata fara sa-i strice trupul.

Mantuirea: Azi, nu maine...

Un om plin de pacate, ascultand o predica despre mantuirea sufletului, prin primirea sfintei invataturi a Domnului nostru Iisus Hristos, se hotari sa inceapa si el o viata lipsita de greseli, dar isi zise:

"Incep de maine".

Peste noapte insa, pacatosul muri.

"Maine" este vorba Diavolului, numai "azi" este vorba lui Dumnezeu.

Patimile: Cununa virtutii

Un intelept din vechime, care toata viata luptase si biruise toate pornirile rele, iesi intr-o zi la plimbare avand in jurul capului o coroana verde de stejar.

Niste trecatori il oprira, spunandu-i:

- Numai vitejilor din razboaie li se cuvine aceasta...

Iar el le raspunse:

- Oameni buni, eu am biruit dusmani mai tari si mai cumpliti decat cei de pe campul de lupta. Am biruit saracia, am infrant lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupesti...

Cei ce strigasera la el ramasera rusinati la aceste vorbe, dandu-si seama ca inteleptul acela avea dreptate.

Pocainta: Drumul lacrimilor

Un mare bandit, dupa ce a trait o viata de nelegiuiri, si-a luat indemnul sa se pocaiasca.

A mers la un pustnic si i-a spus gandul lui.

Pustnicul l-a sfatuit:

- Ia un butoi mare si umple-l cu apa. Si cand o fi plin, sa stii ca Dumnezeu te-a iertat.

Omul merse si facu asa. Dar din ce turna, din aia butoiul ramanea gol. Turna zadarnic.

Incepu el atunci sa se mahneasca, zicandu-si: "Se vede treaba ca nu gasesc iertare la Dumnezeu...".

Asa de mare era mahnirea lui, ca incepura sa-i curga lacrimile.

Atunci s-a petrecut o minune.

Butoiul s-a umplut pe data, iar omul a simtit in suflet mangaierea iertarii lui Dumnezeu.

Numai prin lacrimile caintei putem capata de la Dumnezeu iertarea pacatelor noastre.

Rugaciunea: Potolirea fricii

Fiind furtuna mare, capitanul unei corabii ii dadu porunca celui mai tanar marinar sa se urce pe catarg si sa lege o franghie ce se rupsese.

Marinarul se infricosa si, inainte de a se urca, se duse putin in cabina sa.

Cum se intorsese inviorat la fata, capitanul il ispiti:

- Ai baut o gura de rachiu!?

- Nu, raspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.

Sfanta Impartasanie: Leacul minunat

Intr-o casa de muncitor sarac dar plin de credinta in bunatatea lui Dumnezeu zacea de grea boala un copilas. Doctorul nu mai avea nici o nadejde sa-l scape. Mama copilului, ostenita de veghe, astepta voia lui Dumnezeu.

Vazand ca boala nu se da batuta, femeia il cheama pe preot sa-l impartaseasca pe copil.

Dupa ce-i dadu sfanta impartasanie, parintele il intreaba pe copil:

- Cum iti este?

Copilul isi aduna toate puterile si raspunse:

- Da, mi-e foarte bine.

A doua zi, cand veni doctorul, fu tare uimit: copilul era mult mai bine.

Peste o saptamana, copilasul se juca in ograda cu fratii lui, insanatosit pe deplin, cu toate ca nu mai fusese nici o nadejde.

Fiindca una-i puterea omului si alta este cea a lui Dumnezeu.

Sfanta Scriptura: Ceea ce nu arde

Luand foc odata casa unui om credincios din Scandinavia, au ars toate lucrurile, afara de Biblie, care fu gasita neatinsa.

Tot asa s-a intamplat la focul din biserica de la Costesti. Sfanta Evanghelie a scapat neatinsa de foc.

Cuvantul lui Dumnezeu nu poate fi atins de foc, ci el e stapan pe foc.

Sfanta Treime: Unul si trei, trei si unul

- Cum se poate inchipui Sfanta Treime in una si aceeasi fiinta? intreaba odata un om pe un preot.

Preotul ii raspunse:

- Ia pilda, fiule, soarele. El unul este, si totusi, trei chipuri are. El, cu lumina si caldura lui una sunt, cu toate ca-s trei. Si-s trei, cu toate ca-s una.

Adevaratul prieten

Sfantul Grigore cel Mare atata de smerit era, ca intotdeauna zicea:

- Prieten imi este cel ce-mi arata greselile si dusman cel ce ma lauda.

Si aceste vorbe erau ale unui sfant...

"Spune-mi de cele rele ale mele..."

Daca mergea cineva la Sfantul Macarie si-i spunea ca e om mare si sfant, el nici nu voia sa-i raspunda.

Dar daca venea cineva si-i spunea: "Tii minte, parinte, cand erai in lume si furai silitra ca s-o vinzi?", cu acela Macarie statea de vorba bucuros, raspunzandu-i la tot ce-l intreba.

Cu ce-l biruim pe Diavol

Sfantul Macarie, cel traitor in pustie, se intalni intr-o zi cu Diavolul.

Si i-a spus acesta:

- Multe rabd eu, Macarie, de la tine si nu pot sa te birui. Toate cate faci tu, fac si eu. Postesti tu, postesc si eu; priveghezi, nici eu nu dorm deloc. Dar una este cu care tu ma biruiesti pe mine...

Si Macarie l-a intrebat:

- Ce este aceea?

Diavolul i-a raspuns:

- Smerenia ta.

Viata: Saculetul cu pietre

Umbland odata pe tarmul marii, un om a gasit un saculet cu pietre negre si marunte.

Mergand incet pe drum si neavand ce face, scotea pietre din saculet si le arunca in pasari cu ele. A zvarlit asa toate pietrele afara de una, pe care a dus-o acasa.

Acolo i-a aratat-o unui vecin care, vazand-o, l-a intrebat cu mirare:

- Unde ai gasit-o? Piatra aceasta este de mare pret.

Afland aceasta, omul acela nepriceput s-a intors pe tarmul marii sa caute pietrele aruncate, dar n-a mai gasit nimic.

Asa facem si noi cu zilele vietii noastre. Fiecare an, fiecare luna, fiecare zi sau ceas al vietii noastre sunt tot atatea comori pe care ni le da Dumnezeu ca sa le folosim pentru mantuirea noastra si ajutorarea semenilor, iar noi adesea le mistuim pe lucruri desarte. Iar vremea trece si intoarcere n-are, asa ca patimim si noi ca omul care arunca zadarnic pietrele gasite pe tarmul marii.

Viata vesnica: Cand se ispraveste, abia incepe...

Doi oameni taiau lemne in padure.

Doborand un copac, unul din ei, care parea a fi un om fara credinta, zise:

- Iata, asa e si cu viata noastra... Traim, ne zbatem, si la urma vine moartea si ne doboara ca pe busteanul acesta, si nimic nu se alege de noi...

Celalalt, care era un credincios, ii raspunse:

- Nu-i asa, prietene. Abia dupa ce am doborat acest bustean vom putea vedea daca e bun de cladit sau daca e scorburos si bun numai de aruncat pe foc. Asa e si cu noi. Abia dupa ce murim vede bunul Dumnezeu ce trebuie sa faca cu noi: sa ne aseze de-a dreapta Lui, intru viata cea vesnica, sau sa ne arunce in focul cel nestins...

"Era odata un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a
patra sotie, pe care o imbraca cu straie din cele mai scumpe si o trata cu
cele mai fine delicatese. Ii dadea tot ce era mai bun.
De asemenea, o iubea si pe cea de-a treia sotie si ea era cea cu care se
mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi, regele traia cu
teama ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul.
Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era
intotdeauna draguta, intelegatoaresi rabdatoare cu el. De cate ori regele
avea o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste
momentele grele.
Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare contributie
in mentinerea regatului. Totusi, regele nu o iubea pe prima sotie. Desi
eail iubea cu adevarat, el de abia o observa!

Intr-o zi, regele simti ca sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata lui
plina si isi spuse: "Acum am 4 sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi singur."
O intreba pe cea de-a patra nevasta: "Te-am iubit cel mai mult, ti-am
daruit cele mai frumose haine si ti-am aratat cea mai mare grija. Acum, eu
am sa mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?"
"Nici vorba!" replica cea de-a patra sotie, si pleca fara un alt cuvant.
Raspunsul ei strapunse inima regelui ca un cutit.

Regele o intreba si pe cea de-a treia sotie: "Te-am iubit toata viata mea.
Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?" "Nu!" veni
raspunsul celei de-a treia sotii. "Viata e prea buna! Cand vei
muri, ma voi recasatori!" Inima regelui se stranse de durere.

Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie: "Intotdeauna am gasit la tine
intelegere si ajutor si mereu ai fost acolo pentru mine. Cand voi muri,
vreisa vii cu mine si sa-mi tii companie?"
"Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta!" replica cea de-a doua
sotie. "Te pot doar inmormanta si veni la mormantul tau." Regele fu
devastat si de acest raspuns.

Apoi se auzi o voce: "Eu te voi urma oriunde vei merge!" Regele se uita
imprejur si vazu ca cea care rostise aceste cuvinte era prima sotie.Era
atat de slaba, pentru ca suferise mult din cauza foamei si a neglijarii
sale. Adanc indurerat, regele spuse: "Trebuia sa fi avut mult mai multa
grija detine cand am avut ocazia!"

In realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra:

Cea de-a patra sotie este TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si effort
investim in a-l face sa arate bine, el ne va lasa cand murim.

Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim, merge la altii.

Cea de-a doua sotie este FAMILIA SI PRIETENII. Indiferent cat de apropiati
ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina la mormantul nostru
dupa ce nu mai suntem.

Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat in goana dupa averi,
bunastare si putere. Totusi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge.