Puterea Rugaciunii Desigur, nimic nu este mai puternic decat rugaciunea. Un imparat in haina de porfira nu e mai marit decat rugatorul pe care il impodobeste vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu imparatul in prezenta intregii ostiri [...] prin aceasta atrage asupra-si ochii tuturor si capata insemnatate, asa se intampla si cu cel ce se roaga. Socoteste numai ce inseamna cand un om, in prezenta tuturor Ingerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor si a tuturor puterilor ceresti, cu toata bucuria si siguranta, se apropie de imparatul imparatilor si cuteaza a vorbi catre Dansul? Care cinste s-ar putea asemana cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci si un mare folos urmeaza pentru noi din rugaciune, chiar inainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugam.
Adica indata ce ridica cineva mainile sale la cer si cheama pe Dumnezeu, deodata retrage inima sa de la toate lucrurile cele pamantesti si se stramuta cu duhul in viata cea viitoare. El atunci gandeste numai la cele ceresti si in timpul rugaciunii nu are nimic comun cu viata cea pamanteasca, daca inca se roaga bine. Daca cumva se atata mania lui, ea usor se potoleste prin rugaciune; daca poftele lui se aprind, focul lui lesne se stinge; de l-ar chinui insa si pizma, el lesne o va alunga, intamplandu-se ceea ce zice prorocul despre rasaritul soarelui. Dar ce zice el? "Pus-ai intuneric si s-a facut noapte, intru aceea vor trece toate fiarele padurii. Puii leilor racnind ca sa apuce si sa ceara de la Dumnezeu mancare lor. Rasarit-a soarele si s-au adunat si in culcusurile lor vor zacea." (Ps.103, 20-22). Deci precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele padurii o iau la fuga si se ascund in culcusurile lor, tot asa, cand rugaciunea, ca raza soarelui, iese din gura noastra si se lumineaza sufletul nostru, fug toate patimile cele fara de minte si dobitocesti, ascunzandu-se in cotloanele lor, insa numai daca ne rugam cu ravna si trezvie.
De ar veni atunci chiar satana, el va trebui sa se departeze. Adica, precum stapanul cand vorbeste cu o sluga a sa, nu cuteaza o alta sluga a se apropia si a-l stingheri, asa cu atat mai putin cuteaza duhurile cele rele a ne stingheri cand vorbim cu Dumnezeu cu ravna cuviincioasa.
Rugaciunea este un liman pentru cei zbuciumati de furtuna, o ancora pentru cei goniti de valuri, un toiag pentru cel ce se clatina, o comoara pentru cei saraci, o siguranta pentru cei bogati, un ajutor impotriva bolilor si o ocrotire pentru sanatate.
Rugaciunea face nepieritoare bunurile ce le avem si cu toata graba goneste relele ce ne bantuie. De vine vreo ispita, ea usor se alunga, de se intampla pierderea averii, sau altceva ce tulbura sufletul, rugaciunea vindeca si aceasta curand. Rugaciunea este scapare impotriva tristetii, temelia veseliei, pricina de bucurie statornica, maica adevaratei intelepciuni. Cine se poate ruga cu toata puterea, fie el cel mai sarac om, el totusi va fi cel mai bogat dintre toti; aceluia insa, caruia ii lipseste rugaciunea, de ar sedea chiar pe scaun imparatesc, tot este cel mai sarac dintre toti. Ahab nu era oare imparat, nu avea el oare aur si argint cu prisosinta? Dar fiindca era lipsit de rugaciune, nu s-a dus el oare sa-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinta, nici alta haina decat un simplu cojoc? Vezi ca Ilie era mai bogat decat Ahab? Ca pana ce el a vorbit si a rugat ploaia de la Dumnezeu, imparatul cu toata oastea sa, se aflau in mare nevoie. Aceasta este puterea rugaciunii! Rugaciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodata nu se desarta, bogatie nesecata, liman fara valuri, temelia pacii, radacina, izvorul, mama tuturor bunatatilor, mai puternica decat o imparatie.
Adeseori domnitori impodobiti cu coroana au zacut doborati de friguri, chinuiti de arsita cea arzatoare; doctorii, sotiile, slugile si generalii sedeau imprejurul lor, dar nici mestesugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut sa aduca vreo ameliorare bolnavului.
Atunci venea un om care si-a pus increderea sa in Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui bolnav savarsind o rugaciune curata si toata boala se indeparta. Ceea ce nu putuse nici bogatia, nici multimea slujitorilor, nici mestesugul si cercarea doctorilor, nici marirea puterii imparatesti, foarte adeseori a savarsit rugaciunea unui singur sarac si nevoias.
Asa puterea rugaciunii a stins si puterea focului, precum la cei trei tineri in cuptorul cel infocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniil, a pus capat razboaielor, a curmat bataile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis portile cerului, a spart catusele mortii, a alungat bolile, a abatut paguba si nenorocirea, a intarit cetatile cele zguduite, a inlaturat si ridicat pedepsele cele dumnezeiesti si panditurile cele omenesti.
Eu insa vorbesc de rugaciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridica din adancul inimii. Caci precum copacii cei inradacinati adanc nu se rastoarna si nu se smulg nici de inmiitele navaliri ale vijeliei, tocmai pentru ca radacinile cele infipte adanc in pamant sunt tari, asa si rugaciunea care se naste din adancul sufletului se suie cu siguranta la inaltime, pentru ca radacina sa e tare si nu poate fi rasturnata de nici o furtuna a gandurilor. De aceea zice si prorocul: "Dintru adancuri am strigat catre tine Doamne." (Ps.129, 1)
Dar atat mai sus se inalta rugaciunea cand iese dintr-o inima stramtorata si evlavioasa. Precum apa cand curge pe un camp ses si se poate lati pe o mai mare intindere, nu se suie la inaltime, dar cand se strange si se apasa, tasneste la inaltime mai iute ca sageata, tot asa si duhul omenesc, cand se indulceste de o liberare mare, se imprastie oricum; dar cand se strange sau se apasa prin vreo nenorocire, atunci transmite la inaltime o rugaciune curata si bine-sunatoare.
Si, ca sa stii ca rugaciunea care se savarseste in nevoie mai intai decat toata ascultarea, asculta pe prorocul ce zice: "Catre Domnul, cand m-am necajit am strigat si m-a auzit." (Ps. 119, 1)
Rugaciunea totodata usureaza sufletul cel necajit. Caci daca cel necajit capata oarecare alinare cand el poate povesti altor oameni nenorocirea lui si a o descrie, fiindca prin aceasta graire el departeaza oarecum patimile, apoi nu oare cu atat mai vartos vei afla mare mangaiere si alinare, cand vei spune Domnului, patimile sufletului tau?
Unui om adeseori ii este impovarator cel ce se jeluieste de suferintele sale si voieste a plange pe sanul sau; se fereste de el si il impinge la sine; la Dumnezeu nu e asa, El lasa pe oricine, ba inca il atrage; si cu cat mai indelungat ii vei povesti suferintele tale, cu atat mai mult te iubeste si se pleaca la rugaciunea ta. Aceasta ne-o spune insusi Hristos, cand zice: "Veniti catre mine toti cei osteniti si insarcinati, si eu va voi odihni pe voi."(Mt. 11, 28)
Asadar El ne cheama la Sine, pentru aceea nu ne lasa neascultati; ne atrage la Sine, nu ne respinge; si de am avea asupra-ne intunerice de pacate, cu atat mai grabnic sa alergam spre Dansul; ca El a venit nu ca sa-i cheme pe cei drepti, ci pe cei pacatosi (Matei 9, 13).
Numai noi insine sa ne predam Lui, numai noi sa alergam la Dansul si sa nu ne mai lasam de El si ne vom incredinta cat de adevarat este graiul: ca nimica in lume nu ne poate in adevar tulbura, cand noi nu rugam cu ravna si cu sinceritate.
Intampla-se orice, totul se va departa usor prin rugaciune.
Si ce este de mirare ca rugaciunea poate departa necazurile omenesti, cand ea asa de usor starpeste si dezradacineaza pacatul? Deci pentru ca noi sa petrecem cu norocire viata aceasta de fata, totodata sa ne liberam de pacatele noastre si sa putem oricand cu bucurie a ne infatisa la scaunul Judecatii lui Hristos, de-a pururea sa ne gatim noua pentru acest scop locul cel mantuitor al rugaciunii amestecandu-l cu lacrimi, cu ravna, cu indelunga rabdare. Atunci noi vom dobandi o indestulare statornica si indulcirea de bunatatile cele ceresti, de care fie ca noi toti sa ne impartasim, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, se cuvine lauda in vecii vecilor. Amin.
|
Cele zece drahme:
Domnul in chipul unei femei Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine in chipul unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime. Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9) La prima privire, aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului. Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala deloc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator. Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani, in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca umblam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune: Cauta si vei gasi. Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine. Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor cei mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor, numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si precum nisipul de pe malul marii. Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie, deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata? Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi. Trei masuri de faina Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21). Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos, pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si in Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca pe o infatisare sau un simbol al Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru. Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept pilda femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima (painea nedospita) era folosita in mod obisnuit? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine? Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul. Aceasta parabola are o dubla interpretare duhovniceasca. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului. Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor noroadelor si neamurilor omenirii, fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate preschimba faina obisnuita in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, preschimba oamenii obisnuiti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta pricina, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant s-a pogorat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul vremii, cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei tainice despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia tinerii de minte a raului si a fatarniciei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este fatarnicia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botezul in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina cugetarii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului sporesc impreuna in intelegere, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este. Femeia a fost luata drept pilda de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru castig. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretari ale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica. (Aparut in Orthodox Life, 1951, numerele 5 si 6)
|
Citeam zilele trecute într-o carte despre un subiect tare delicat: prietenia, şi m-am gândit să pun câteva lucruri legate de tema aceasta şi aici.
Pentru fiecare dintre noi prietenia are o însemnătate generală, dar şi una particulară. Eu zic, aşa: prietenia nu-i obligatorie, dar e bine să existe în viaţa noastră, fără ea aş fi mult mai trist, de asta sunt foarte sigur. Părintele arhimandrit Teofil Părăian, zice că prietenia e “confluenţa a două râuri de iubire”...”o realitate din cer adusă pe pământ..” cât e de frumos... aşa de mult îmi plac aceste două comparaţii.
Eu cred în prietenie din toate puterile mele. Cine îmi este prieten, e adânc “prins” în sufletul meu, e “închis bine”... si aş vrea ca mulţi să ajungem la măsura de a putea spune: “sufletul meu are numai intrări, nu şi ieşiri”, “aşa că, cineva odată intrat , nu mai are cale de ieşire”...
Şi aşa stau şi mă gândesc, unde este Pritenia aceea Frumoasă, în care nu există nici un fel de interes, în care Dragostea, să fie pe primul plan?! Am nădejde că acesta nu se va pierde niciodată, pentru că există în adâncul sufletelor noastre. Să pastram prietenia sfântă!PRIETENIA
|
Paradoxul vremurilor noastre este că avem clădiri mai mari dar suflete mai mici, autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin. Avem case mai mari dar familii mai mici, avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate. Cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar… Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.  Am ajuns până pe lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune…
Am curăţat aerul dar am poluat solul. Am cucerit atomul dar nu şi prejudecăţile noastre. Scriem mai mult dar învăţăm mai puţin. Plănuim mai multe dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim dar nu şi să aşteptăm. Am construit mai multe calculatoare să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe copii ca niciodată dar comunicăm din ce în ce mai puţin… Acestea sunt vremurile fast food-urilor şi digestiei încete; a oamenilor mari şi a caracterelor meschine; a profiturilor rapide şi a relaţiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri dar mai multe divorţuri, case mai frumoase dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare de la bucurie la linişte, moarte… Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe în vitrine, dar nimic în interior… Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate… Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te enervează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine. Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima, şi nu te costă nimic. Aminteşte-ţi să spui “te iubesc” partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din inima. O îmbrăţişare va alina durerea atunci când este sinceră. Fă-ţi timp să iubeşti… Fă-ţi timp să vorbeşti… Fă-ţi timp sa împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai…
|
Biserica 'Sf. M. Mc. Gheorghe' din Caransebeş are o istorie bogată, cu realizări şi evenimente importante pentru Caransebeş şi pentru trecutul întregului Banat. La 15 ianuarie 1757 statistica bisericilor din Episcopia Caransebeşului vorbeşte despre: „Biserica răsăriteană sobornicească din piatră, cu hramul «Sf. M. Mc. Gheorghe», înălţată sub episcopul Moise Stancovici, la anul 1725, iar acum a fost înnoită şi s-a împodobit întru toate sub episcopul Ioan Georgevici“. Biserica a fost construită din zid de cărămidă, monumentală prin dimensiuni şi impresionantă prin frumoasa desfăşurare a spaţiului interior.
În anul 1738 avem prima ştire despre biserica „Sf. Gheorghe“, când preotul Ioan Popescu face o însemnare pe coperta unui Apostol slavon. În inscripţiile ulterioare din cărţile de slujbă (1744, 1749, 1752) biserica este numită „mănăstire“, probabil pentru că îndeplinea rolul de catedrală episcopală, iar reşedinţa episcopului era în apropiere.
În anul 1759 Episcopul Ioan Georgevici aşează în prestol o piatră comemorativă cu o inscripţie slavonă ce vorbea despre punerea primului prestol. Motivul acestei sfinţiri nu-l cunoaştem, însă foarte posibil să fie vorba de terminarea decoraţiei interioare a bisericii, fapt consemnat şi de statistica din 1757. În 1796 biserica a fost din nou sfinţită de episcopul Ioan Ioanovici de Şacabent, fiind refăcută după ultima invazie a turcilor (1788).
Sub protopopul Ioan Tomici (1804-1839) s-au făcut o serie de lucrări, dintre care cea mai importantă este lungirea bisericii prin încadrarea spaţiului dintre stâlpii turnului construit în preajma anului 1757 şi refăcut în acea perioadă. Turnul iniţial acoperit cu şindrilă, a fost învelit în 1832 cu tablă de cupru. Tot sub protopopul Tomici s-a zugrăvit şi biserica pe cheltuiala lui Manuilă Stancoviciu, proprietarul şi directorul băncii din Caransebeş. Între 1757-1862 biserica a fost pictată în patru etape de către autori diferiţi. Prima în 1757, despre care avem ştiri, apoi în 1796, când sfinţirea ar fi putut să marcheze o nouă pictare a bisericii după invazia turcilor, urmează pictura lui Dimitrie din Vasiova făcută în timpul protopopului Tomici, apoi în 1862, când documentele vremii amintesc despre pictarea bisericii de către Dimitrie Turcu. Pictura a fost restaurată în anul 1927 de pictorul Ioachim Miloia, iar în 1955 de Anastasie Demian. În urma acestei refaceri a picturii, biserica a fost retârnosită de Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului, în ziua de 18 decembrie 1955. Prin purtarea de grijă a Înalt Prea Sfinţitului Părinte Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, pictura a mai fost restaurată şi în 1984-1985 de către pictorul restaurator de monumente istorice, Virginia Videa. Din 1863 datează şi iconostasul actual, a cărui pictură în stil baroc a fost făcută de Eisterlehner, iar icoanele tâmplei au fost pictate între 1863-1864 de pictorul academic vienez Gutsch.
În cursul anilor 2000-2001, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Laurenţiu al Caransebeşului, s-a refăcut tencuiala exterioară a bisericii şi s-a restaurat turla. În anul 2007, la Catedrala „Sf. Gheorghe“, prin grija Prea Sfinţitului Părinte LUCIAN al Caransebeşului, s-au făcut ample lucrări de refacere a exteriorului şi s-a înnoit altarul. Retârnosirea bisericii a avut loc la 23 aprilie 2007, cu ocazia hramului, şi a fost oficiată de prea Sfinţitul Părinte Lucian al Caransebeşului, alături de Prea Sfinţitul Luchian, episcopul sârbilor din Banat.  În anul 2008 s-a continuat refacerea interiorului catedralei prin restaurarea mobilierului şi a pardoselii, iar spaţiul împrejmuitor al locaşului de cult s-a amenajat sub formă de parc. De asemenea, s-au lucrat în mozaic icoanele ce împodobesc portalul de intrare în curtea catedralei şi icoana aşezată deasupra intrării în biserică. Binecuvântarea acestor lucrări s-a făcut de către Prea Sfinţitul Părinte Lucian al Caransebeşului, la Praznicul Sfântului Gheorghe, 23 aprilie, în anul mântuirii 2008. Doamne Dumnezeul nostru, care ai voit să ai în locul acesta locaş sfinţit, caută spre robii Tăi, care îţi aduc ale Tale dintru ale Tale şi îi miluieşte cu puterea Ta cea mare, dă-le mulţimea bunătăţilor Tale cereşti şi pământeşti, iar biserica aceasta fă-o izvor de nesfârşit har şi prisositoare daruri, ca totdeauna să se preamărească numele Tău Cel Sfânt.
|
La Caransebeş, primii episcopi sunt atestaţi la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea. În ce priveşte neamul din care făceau parte, unii din ei au fost români, alţii sârbi. În 1775, scaunul episcopal a fost mutat de la Caransebeş la Vârşeţ. Episcopia Caransebeşului a fost restaurată, ca eparhie ortodoxă românească, în 1865.
Primul cârmuitor al acestei eparhii a fost Ioan Popasu (1865-1889). Era originar din Braşov, a făcut studii la Braşov, Sibiu şi Cluj, iar teologia la Viena. A fost protopop la Braşov şi colaborator apropiat al Mitropolitului Andrei Şaguna. Ca episcop la Caransebeş, deşi a avut de luptat cu greutăţile începutului, a reuşit să înfiinţeze un Institut Teologic - Pedagogic, a ridicat o reşedinţă, a înfiinţat o tipografie eparhială, precum şi Foaia Diecezană, organul de publicitate al eparhiei (1886). În 1874 a fost ales mitropolit al Ardealului, dar împăratul din Viena şi Guvernul din Budapesta au refuzat să-l recunoască. A murit în 1889. În locul său a fost ales arhimandritul Nicolae Popea, vicarul Arhiepiscopiei Sibiului (1889-1908). Făcea parte dintr-o familie preoţească din părţile Braşovului. A învăţat la Braşov, Blaj, Cluj şi Viena. Remarcat de Andrei Şaguna, a fost chemat la Sibiu şi numit profesor la Institut, secretar, apoi consilier al Arhiepiscopiei. Din 1870 a funcţionat ca vicar al lui Şaguna şi al urmaşilor săi. Fiind ales episcop la Caransebeş, a continuat munca rodnică începută de Popasu, îngrijindu-se de Institutul Teologic, de tipografie, de starea materială a eparhiei. Episcopul Nicolae Popea a scris câteva lucrări de istorie: "Vechea Mitropolie a Transilvaniei" (1870), "Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei Şaguna" (Sibiu, 1873), "Memorialul Arhiepiscopului şi Mitropolitului Andrei Şaguna" sau "Luptele naţionale politice ale românilor" (1846-1873), vol. I (1889) şi altele. Pe baza acestor lucrări, Academia Română l-a ales membru activ în 1900, fiind astfel al doilea episcop care s-a învrednicit de această înaltă cinstire (după episcopul Melchisedec Ştefănescu).
Ca episcop, s-a îngrijit de şcolile eparhiale şi a ridicat o nouă clădire pentru Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş. Întreaga agoniseală a vieţii a lăsat-o Episcopiei, în vederea acordării de burse tinerilor lipsiţi de mijloace materiale. După moartea lui (8 august 1908), s-au făcut două alegeri de episcop la Caransebeş, pe care împăratul Austro Ungariei, la cererea Guvernului din Budapesta, a refuzat să le recunoască. Abia cel de-al treilea ales, Miron Cristea, a primit recunoaşterea. A păstorit din 1910 până în 1919, când a fost ales mitropolit primat al României, pentru ca în 1925 să devină primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Ca episcop la Caransebeş a avut o intensă activitate culturală şi naţională.
În martie 1920, episcop la Caransebeş a fost ales consilierul eparhial Dr. Iosif Badescu. A păstorit până la moartea sa, întâmplată la 11 iulie 1933. În toamna aceluiaşi an a fost ales episcop arhimandritul Dr. Vasile Lăzărescu (1894 1969), bănăţean cu studii de teologie la Cernăuţi şi de filozofie la Budapesta şi Viena, fost profesor de Dogmatică şi Apologetică la Academiile teologice din Sibiu şi Oradea. În iunie 1940 a fost ales în fruntea noii Episcopii a Timişoarei. În scaunul rămas vacant la Caransebeş a fost ales Veniamin Nistor (1886-1963). Acesta a îndrumat cu grijă activitatea editorială şi noua revistă de la Caransebeş, Altarul Banatului. În februarie 1949, Eparhia Caransebeşului a fost desfiinţată, teritoriul acesteia fiind încorporat de Arhiepiscopia Timişoarei. Episcopul Veniamin s-a retras la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, unde a rămas până la trecerea în veşnicie.
În anul 1994 Episcopia Caransebeşului a fost reactivată, primul ei ierarh fiind episcopul vicar de la Arad, Emilian Birdaş (1921-1996), fost episcop al Alba Iuliei din 1975 până în 1990. La Caransebeş a început construcţia unei catedrale episcopale şi a reluat tipărirea Foii Diecezane şi a Calendarului Românului. Trece la Domnul în 5 aprilie 1996. Din 12 august 1996 şi până în noiembrie 2005, vreme de mai bine de nouă ani, Eparhia Caransebeşului a fost condusă de Prea Sfinţia Sa Dr. Laurenţiu Streza, actualmente Arhiepiscop la Sibiului şi Mitropolit al Ardealului. În 26 februarie 2006 a fost instalat noul episcop al Caransebeşului, Prea Sfinţia Sa Lucian Mic, fost episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei în perioada 2000-2006.
|
1 .Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii.
2. Dumnezeu cheama pe toti la sine dar necredinciosii nu asculta, iar cand vine necazul peste ei si ii inconjoara nenorocirea ei striga si cheama pe Dumnezeu. Atunci si D Dumnezeu nu ii asculta si nu ii aude pe cei care nu se intorc de la pacat.
3. De vrei sa te mantuiesti cu intrebarea sa calatoresti.
4. Mantuirea sta in buna sfatuire; cei care nu se sfatuiesc cad ca frunzele. Ca in orice treaba daca nu te sfatuiesti...
5. Cel ce crede in Dumnezeu se teme de El si implineste poruncile Sale.
6. Crede, cerceteaza si invata credinta ortodoxa.
7. Puneti nadejdea in Dumnezeu din toata inima si nu te bizui pe priceperea ta.
8. Cinsteste pe Dumnezeu din averea ta si din roadele pamantului tau si din roadele muncii tale. Atunci camarile si hambarul tau se va umple de grau, de untdelemn, de vin si de toate bunatatile.
9. Nu te supara cand te cearta si te mustra Dumnezeu, ca Dumnezeu cearta tot omul pe care il iubeste si pedepseste ca un tata pe tot omul care ii este drag iar la urma vine mangaierea si bucuria.
10 .Fereste-te de prietenia cu femeile straine, frumoase si ademenitoare ca sa nu cazi in pacat ca nu poate cineva sa puie carbuni in san si sa nu se friga sau sa mearga pe jaratec si sa nu-si friga talpile.
11. Numai binecuvantarea Domnului imbogateste iar osteneala fara Dumnezeu nu e buna de nimic.
12. Frica de Dumnezeu lungeste viata omului, iar cei necredinciosi vor traii putin.
13. Mandria nu da prilej decat numai la cearta iar cei intelepti primesc sfaturile. La o discutie aprinsa, cel intelept cedeaza primul.
14. Cine cruta nuiaua isi uraste copilul iar cel care il iubeste il cearta la vreme.
15. Cel ce incet la manie este bogat in intelepciune iar cel ce se manie degraba isi da pe fata prostia.
16. Nu sta la masa omului zgarcit si nu manca mancarea lui, caci el zice ia, mananca, iar inima lui nu-i pntru tine si iti numara bucatile pe care le mananci.
17. Trei lucruri, trei naravuri, trei patimi il saracesc pe om si il fac de poarta zdrente: lenea, betia, distractia. Deci sa nu fii printre lenesi, printre betivi si printre cei care se distreaza.
18. De trei feluri de oameni se scarbeste Dumnezeu si toata lumea inteleapta: omul bogat si mincinos, omul sarac si mandru, omul batran si desfranat.
19. Pacatosii sunt ca sacii carbunarului, se murdaresc unul de altul. Deci fereste-te tu, cel cu sufletul curat si haina alba de cei ce stau in carbuni si mocirla pacatelor ca sa nu te faci negru si murdar ca ei.
20. Dreptatea ii place oricui dar sa fie de partea lui.
21. Sa te laude altii si nu gura ta, un strain si nu buzele tale.
22. Ce sa-i cerem lui Dumnezeu: Doamne, nu imi da prea multa bogatie ca sa nu ma mandresc si sa uit de Dumnezeu. Nu-mi da nici prea multa saracie ca sa nu ma apuc de furat, ci da-mi numai painea care-mi este de trebuinta.
23. Tinere, feciorule: cauta-ti un tovaras de viata din fetele credincioase cu multa frica de Dumnezeu, timida, rusinoasa, harnica, modesta si blanda, ea va fi pentru tine cea mai mare bogatie si iti va lungi viata, ea se da in dar celor ce se tem de Dumnezeu.
24. Nu te lasa a doua oara tras la pacat, ca si pentru o singura data nu vei scapa nevinovat.
25. Mai bine sa nu fagaduiesti, decat sa fagaduiesti si sa nu implinesti.
26. Cauta pe Dumnezeu cata vreme il poti gasi si striga la el cata vreme este aproape de tine.
27. Aduna la tinerete ca sa ai la batranete.
28. Sa nu fii lenes cu mainile si harnic cu gura.
29. Adu-ti aminte de Dumnezeu din tinerete si slujeste-I Lui, nu lasa pana la batranete, ca atunci nu vei mai putea face nimic pentru mantuirea sufletului tau.
30. Multi sa fie prietenii tai, dar inima sa o dai unuia dintr-o mie. Secretul nimanui sa nu-l dai.
31. De vrei sa faci un prieten, mai intai pune-l la incercare.
32. A fi mare nu-i mirare, a fi om, e lucru mare.
33. Cine ajuta Biserica, Manastirile si pe saraci, acela imprumuta lui Dumnezeu.
34. De vrei sa fii fericit in Rai si pep amant, cu un ochi sa privesti cerul si cu unul pamantul, cu o mana sa aduni painea si cele de trebuinta si cu o mana sa te tii de Dumnezeu, sa fii in permanenta in legatura cu Dumnezeu.
35. Barbatilor, nu imbracati haine femeiesti, femeilor nu imbracati haine barbatesti. Cei ce fac aceasta, uraciune este in fata lui Dumnezeu.(Deuteronom 22-5)
36. Pe cei vii invata-i, vorbeste-le, iar pentru cei morti te roaga, jeleste si plangi la inmormantarea lor.
37. Mare urgie este femeia betiva la casa omului si rusinea ei cu nimic nu se poate acoperi.
38. Mare dar este femeia rusinoasa la casa omului. Este cea mai mare bogatie.
39. Din gura omului prost nu cauta sa primesti sfaturi si invataturi.
40. Nu asculta pe nimeni cand este vorba de paguba sufletului tau.
41. Sa nu-ti fie rusine sa-ti marturisesti pacatele tale.
42. Nu te supune omului nebun si nu maguli fata celui puternic.
43. Sa fii repede la ascultat si incet la raspuns.
44. Bani sa nu imprumuti iar daca ai imprumutat socoate-i ca pierduti.
45. Nu te pune garant(chezas) pentru nimeni.
46. Gandeste-te la ceasul mortii cum vei sta in fata judecatii lui Dumnezeu si niciodata nu vei gresi.
47. In tot momentul pune-ti intrebarea si da raspunsul. Cine esti, ce esti, de unde vii si unde te duci ?
Esti un muritor, esti un pacatos, vii de la Dumnezeu si te intorci tot la Dumnezeu.
48. Mai fericit este sa dai milostenie decat sa prmesti milostenie.
49. Sa fie mana ta intinsa la dat si stransa la luat.
50. Cu omul betiv sa nu te intovarasesti ca el nu va putea pastra secretul.
51. Omul betiv se aseamana cu omul nebun si fara minte.
52. In tot timpul sa te gandesti cum este Dumnezeu.
53. Dumnezeu este atotputernic, peste totul.
54. Dumnezeu este atotvazator, vede totul.
55. Dumnezeu este atotdrept, face numai dreptate. Omul este dator sa faca pace iar Dumnezeu sa faca dreptate.
56. Dumnezeu este atotiertator, iarta pe toti cei care se intorc de la pacat.
57. Dumnezeu este atotmilostiv.
58. Cei mai mari dusmani ai bisericii lui Hristos sunt sectantii. Sfantul Apostol Pavel spune: « cu omul sectant(eretic) sa nu stai de vorba decat cel mult de doua ori. La el sa nu te duci, la tine sa nu-l primesti si nici o prietenie sa nu ai cu el. »
59. Crestinul ortodox este fiul Bisericii lui Hristos si ostas al lui Hristos care lupta pana la moarte pentru a dobandi cununa vesniciei si viata vesnica, facandu-si cruce la tot pasul inlatura raul, luptand contra pacatului.
60. Ce sunt ereticii (sectantii ) ? Dezarmati de Sfanta Cruce, despartiti de Biserica si de toate tainele pe care le-a lasat Dumnezeu numai in Biserica, Rataciti.
61. Crestinul care lipseste trei duminici la rand de la Sfanta Biserica pierde pe ingerul pazitor de la Botez.
62. Ce este un calugar ?
Este un inger in trup, asemanator cu Sf. Ioan Botezatorul, un ostas devotat al lui hristos care se da de buna voie jertfa pentru triumful Bisericii lui Hristos si care pastreaza sfintele canoane, tipicul tuturor slujbelor crestine ortodoxe. Iar daca calca juramantul si se casatoreste , se aseamana cu Iuda vanzatorul si cu diavolul cel cazut din cer, din inger luminat, diavol intunecat.
63. Credinta este in cele nevazute, dar se simte cu mintea si sufletul din care se naste Nadejdea si Dragostea.
64. Ce este rugaciunea ?
Rugaciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Ea este de trei feluri: de cerere, de multumire si de lauda.
65. Ce este postul ?
Postul este porunca dumnezeiasca data primilor oameni, Adam si Eva din Vechiul Testament. Postul este porunca data de Iisus Hristos in Noul Testament. Postul este porunca data de Dumnezeu prin Sf. Parinti in Sfintele Canoane. De la leagan si pana la mormant suntem datori sa postim cele 4 posturi de peste an, precum si miercurea si vinerea si cele trei zile de peste an: Ajunul Bobotezei, Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul, Inaltarea Sf. Cruci. Nimeni nu poate fi dezlegat sa nu posteasca posturile de mai sus oricat de tanar sau oricat de batran ar fi. Postul este aripa rugaciunii. Cel ce nu poate posti sa ceara sfatul preotului duhovnic. Postul este pravila sanatatii. Postul este calauza tineretului. Postul este cinstea si lauda batranilor.
66. Placut lucru este inaintea lui Dumnezeu sa te impartasesti, dar pregatit! Nepregatit si cu nepasare, este mare pacat, foc si osanda.
67. Cel ce injura pe Dumnezeu, pe Creatorul sau, savarseste pacat strigator la cer si asa isi va auzi glasul sau la judecata, cum L-a injurat pe Dumnezeu. Deci paraseste acest obicei, roaga-te si plangi sa te ierte Dumnezeu.
68. Cel ce fumeaza savarseste pacat pentru ca distruge ‘salasul sufletului’ care este trupul. Fumatul este o sinucidere lenta.
69. Cel ce fura sau a furat, sa dea inapoi si sa nu mai fure, cum a facut si vamesul Zaheu. Altfel nu va fi iertat.
70. Dumnezeu va nimici inainte de vreme pe mamele ucigase, nu le va lasa sa imbatraneasca pep amant ci le va duce inainte de vreme in Iad, asa cum si ele au omorat pe copiii lor inainte de a se naste. In aceeasi osanda si pedeapsa vor cadea si sotii acelor mame ucigase, ca tatii ucigasi ai acelor copii lipsiti de aparare. ( Intelepciunea lui Solomon 12,5-6 ).
71. Nu vrei sa fii tata, nu vrei sa fii mama, nu ti-e drag sa ai copii mai multi cat ti-i randuieste Dumnezeu, nu te casatori, nu te injunga la caruta familiala, nu batjocori taina cununiei, traieste in feciorie.
72. In viata ta, cum voiesti sa se poarte si sa-ti faca tie altii, tot asa fa si tu altora.
73. Din tot sufletul tau teme-te de Dumnezeu si pe toti preotii Lui cinsteste-i.
74. In viata ta, tot binele si toata milostenia sa o faci la cel credincios si cu frica de Dumnezeu si nu cu cel necredincios si vei avea plata la Dumnezeu.
75. Nu uita sa faci si raposatilor, parte din roadele pamantului.
76. Roaga-te si munceste.
77. Cine nu vrea sa munceasca, acela sa nu manance.
78. Bunatatea nu interzice umilinta.
79. Sa umplem timpul cu esentialul.
80. Mai inainte de a merge la Sfanta Biserica impaca-te cu toti cu care esti certat.
81. Lasa si tu din inima si iarta tuturor celor ce ti-au gresit cu ceva.
82. Imbracate intr-o tinuta curata, dar modesta, ba chiar smerita, stiind ca nu mergi la teatru, ci ca sa te rogi lui Dumnezeu cu umilinta si cu lacrimi, pentru iertarea pacatelor tale.
83. Daca duci un dar, cat de mic, in biserica : lumanari, tamaie curata si un pomelnic pentru a fi pomenit, tu si toti ai casei tale la Sfanta Liturghie, impaca-te cu apropiatii tai si cu Dumnezeu.
84. Sileste-te dupa putere ca sa fii la Sfanta Biserica mai inainte de a incepe slujba, ca sa ai timp sa te inchini in liniste pe la sfintele icoane si sa poti da din vreme spre pomenire pomelnicul.
85. Daca din intamplare ai sosit dupa inceperea slujbei, apoi stai linistit la locul tau; ca sa nu faci tulburare si altora prin umblarea ta de colo pana colo. Aceasta sminteala este mai mare pacat decat binele ce-l faci. Pacea si desavarsita liniste este de absoluta trebuinta. Cauta pacea cu tine insuti, pacea cu aproapele si pacea cu Dumnezeu in tot timpul vietii tale.
86. Stand in biserica, nu privi in dreapta si in stanga caci aceasta te sustrage de la gandirea spre Dumnezeu.
87. Vorbirea in biserica e un pacat foarte mare. Nici tu nu te rogi si impiedici sip e altul de a se ruga. De aceea starea ta in biserica in loc sa-ti fie spre folos si spre iertare iti va fi spre osanda si pacat.
88. Urmareste cu mintea tot ce se citeste si se canta si repeta si tu in minte rugaciunile, macar cele mai insemnate.
89. Sileste-te in timpul slujbei sa nu te abati cu mintea la nimic pamantesc, pentru ca macar doua ceasuri din saptamana sa traiesti si tu in adevarata reculegere si rugaciune.
90. Cand te inchini, fa semnul Crucii complet si cu luare aminte. Facand semnul Sfintei Cruci in batjocura inseamna ca batjocoresti pe Stapanul ei, in numele caruia te inchini. Mai de folos este sa faci Crucea odata cum se cuvine, decat sa fluturi de multe ori cu mana fara sa stii tu, nici altii, ce voiesti sa faci; prin aceasta vei starni rasul celor care te vad, facand sminteala altora si tie iti va fi spre pacat.
91. Asculta cu luare aminte toata slujba pana la sfarsit. Numai asa ti-ai facut datoria deplina catre sufletul tau. Dupa cum dai hrana indestulata corpului tau toata saptamana, da si sufletului tau macar odata sa se sature de cuvantul lui Dumnezeu, cel dadator de viata.
92. Sfanta Evanghelie, Apostolul si Cazania sau predica, asculta-le cu luare aminte, in asa fel ca sa poti spune si tu altora despre folosul si invatatura ce-ai luat din cuprinsul lor.
93. Cand se imparte Sfanta Anafora inchina-te si pe la Sfintele Icoane cu toata credinta si smerenia cuvenita.
94. Cand te inchini icoanelor, saruta chipul Sfantului la picioare, sau cel mult mainile iar nu la fata.
95. Plecand din biserica mergi grabnic acasa, ferindu-te de a te abate pe la carciumi sau locuri unde se spun vorbe nefolositoare.
96. Dupa ce stai la masa si te odihnesti putin apoi citeste carti morale religioase si mediteaza si te roaga. Povatuieste pe toti ai tai spre cele sufletesti.
97. Daca ai de unde, cerceteaza si bucura pe saraci prin milostenie, cu bucate, cu haine, cu bani si din toate darurile ce ti-a dat Bunul Dumnezeu. Asemenea si cu cuvinte bune povatuieste pe cei nestiutori pe calea Domnului.
98. Daca vei serba Duminicile si sarbatorile in acest fel, apoi vei ave ape Dumnezeu cu tine.
99. Plictiseala. De ce, in toiul fericirii pamantesti noi ne plictisim si simtim un gol in sufletus nostru? Pentru ca un glas expresiv al inimii ne spune: Omule, nu cauta bunatatile satisfacatoare pep amant, in aceasta vale a desertaciunii si pieirii, fericirea ta nu e decat in Unicul Dumnezeu.
100. Dumnezeu se descopera nu unei minti ascutite ci unei inimi curate!
|
|
|
