Rasismul oficial si cultura populara in Romania

[Parascheva16]

"Orice naţiune, orice ţară, îşi are începuturile în munca şi trăirea poporului. Fără această muncă şi trăire nicio naţiune nu poate apărea, nicio ţară nu se poate întemeia. Desigur, pas cu pas apar şi fruntaşii poporului şi ai ţării, mai buni sau mai răi, după cum se pricepe naţiunea să şi-i formeze şi să şi-i aleagă. Dar şi după cum există sau nu influenţe străine ori, în cazuri nefericite, ocupaţii şi oprimare străină. În acest ultim caz fiecare pas înseamnă o luptă, fiecare gest naţional este o bătălie cu ocupanţii. Este un drum foarte greu, foarte primejdios, de-a lungul căruia se pot forma unele deprinderi dureroase şi foarte greu de înlăturat. Suferinţele din Irlanda sau Indochina ţin în foarte mare parte de asemenea împrejurări. Totuşi, dincolo de orice astfel de probleme, rămâne ca adevăr fundamental că orice cultură livrescă, orice elită cărtu-rărească, se ridică pe temelia unei culturi populare. Cultura elină veche, de pildă, atât de idolatrizată de europenii apuseni, îşi are temelia ei populară. Aici intră, în primul rând, obiceiurile, datinile, cântecele, baladele, basmele, legendele şi miturile elinilor, tracilor, egiptenilor şi altor popoare care se suprapuneau în pături de populaţie în aria grecească veche. De la tracicii Orfeu şi Dionisos la mistica egipteană, sursele de inspiraţie pentru gânditorii elini au fost nenumărate. Şi pe această temelie au putut ei ridica acea cultură ce a uimit şi uimeşte încă Occidentul european. Conservarea, valorificarea şi, acolo unde se poate, recuperarea vechilor tradiţii, vechilor culturi populare, este o preocupare de primă mână în mai toate ţările şi naţiunile lumii. Peste tot se fac eforturi uriaşe, se cheltuie sume gigantice pentru consemnarea fiecărei mărturii folclorice, pentru apărarea fiecărei tradiţii naţionale încă în viaţă. Peste tot, cu excepţia anumitor (foste) colonii, aflate încă într-o situaţie extrem de instabilă. Şi (uimitor?) cu excepţia României.

A vorbi despre cultura veche românească, despre ceea ce etnologia numea înainte folclor, iar astăzi cultură profundă, este foarte, foarte greu. De ce? Pentru că suntem în România, iar în România cea mai dispreţuită populaţie, cea mai dispreţuită istorie, cea mai dispreţuită cultură este cea română. Mai ales dacă este adevărata, vechea cultură română populară! Există, şi suntem obligaţi de conştiinţa noastră să o spunem, un sistem complex şi complet de persecutare, înlăturare şi marginalizare a tot ceea ce este cu adevărat românesc. Exagerăm? Să vedem câteva cazuri!"

[Parascheva16]

Un oarecare şi-a exprimat public, repetat, în scris, dispreţul profund faţă de Poporul Român, folosind un limbaj „elevat”-obscen. Ca urmare, a fost numit – de oficialităţile „române”! – preşedintele… Institutului Cultural Român! În care calitate, a patronat acţiuni şi expoziţii de cea mai mare mizerie, amestecând nazismul, comunismul şi pornografia. Se pare că sunt singurele pe care, în rasismul său, le-a găsit apte de a exprima „românismul” aşa cum îl vede el… Şi rămâne în funcţie! Un politician străin, venit pe la noi la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, declară public: „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită”. O asemenea afirmaţie nu este doar rasistă, ci este o făţişă incitare la genocid, la exterminarea sau deportarea în masă a populaţiei unei ţări. Dacă era făcută la adresa Norvegiei sau Israelului, Irlandei sau Japoniei ş.a.m.d., o atare afirmaţie ar fi dus la reacţii extrem de dure, de la expulzare şi declararea vorbitorului drept persona non grata până la condamnarea sa pentru incitare la crime împotriva umanităţii (în lipsa unei protecţii diplomatice). Care a fost însă reacţia politicienilor şi „formatorilor de opinie” din România? Au fost încântaţi! Au preluat expresia îndată, folosind-o iar şi iar pentru a-şi exprima şi ei dispreţul şi ura faţă de „poporul înapoiat”, care nu-i apreciază îndeajuns. Incitaţia la genocid a devenit zicătoarea unei întregi categorii a elitei oficiale „româneşti”. Alt caz? Un ideolog al crimelor împotriva umanităţii comise în epoca de ocupaţie sovietică (şi după) declară, după 1989, că românii sunt „un popor tâmpit” [1]. Bietul popor s-a simţit jignit, a reacţionat cu indignare. Au sărit însă „cei mari” în apărarea criminalului politruc, declarându-l „mare gânditor politic” şi sprijinindu-l împotriva poporului „neînţelegător”. Expresia a fost reluată de multe ori, ca atare sau în forme oarecum mascate, după caz, devenind, şi ea, „clasică”.

[Parascheva16]

Cei care au urmărit cele întâmplate după 1989 au văzut cum toate valorile populare au fost tratate cu un dispreţ făţiş, cu duşmănie chiar, de către oficialii români – desigur, cu excepţia zilelor de cam-panie electorală. Decenţa populară a fost declarată „pudibonderie”, „înapoiere”, „prejudecată”, chiar „prostie” ş.a.m.d. Cultura populară? „Superstiţie”, „înapoiere” (mereu acest cuvânt rasist!), „primitivism” (desigur!) ş.a.m.d. În toată această perioadă alte popoare îşi transformă eroii naţionali în eroi de film şi chiar de jocuri pe calculator, promovându-şi mereu viziunea personală asupra lumii şi asupra istoriei. La noi, dimpotrivă, „demitizarea”, de fapt demonizarea eroilor naţionali este considerată cea mai vrednică îndeletnicire a intelectualilor. S-a recurs la lansarea de nenumărate învinuiri şi invective la adresa lui Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Mihai Eminescu, sau la adresa oricărei personalităţi ori grupări istorice pe drept intrate în sufletul poporului. S-au promovat în schimb şi se promovează cu tărie cei care au luptat împotriva Poporului Român. Conducerea ţării nu a inaugurat niciodată un monument cât de cât semnificativ pentru eroii români căzuţi în luptele anti-comuniste, pentru cei căzuţi pe front împotriva invadatorilor bolşevici, pentru cei ucişi în luptele împotriva colectivizării, pentru cei ucişi de invadatorii unguri în Ardealul ocupat, pentru cei care au apărat Dobrogea împotriva năvălitorilor bulgari ş.a.m.d. În schimb, au inaugurat cu mare pompă, împreună cu demnitari străini, monumentul generalilor unguri de la 1848-1849, criminali de război vinovaţi de asasinarea a zeci de mii de români, de raderea de pe faţa pământului a zeci de sate româneşti, de asasinarea a mii de germani şi de alţi etnici ne-unguri din Transilvania, Crişana şi alte regiuni. Un asemenea act de slăvire şi promovare a rasismului anti-românesc pare de necrezut, dar s-a întâmplat. Oameni care sunt ruşinea istoriei omenirii, care ar fi condamnaţi alături de Hitler şi ciracii lui în orice tribunal democratic, au monument la Arad, monument ridicat cu sprijinul făţiş al autorităţilor „române”! E ca şi când cineva ar ridica în Israel, cu sprijinul autorităţii de stat, un monument închinat „eroicilor generali germani” Ribbentrop, Goebbels, Heydrich şi Göring!! Dar aşa ceva este, desigur, imposibil! Evreii ştiu să-şi apere demnitatea naţională. Acelaşi lucru însă este interzis românilor, după cum se poate vedea, nu doar la Arad, ci în toată ţara şi în toată istoria ultimilor trei veacuri. Exagerăm? Între 1711-1715 în Muntenia şi Moldova se instaurează o conducere străină, formată din aşa-numiţii fanarioţi. Sprijinul ei? Armatele turceşti şi feluriţi trădători din interior. Epoca fanariotă, încheiată în 1821, este prezentată până astăzi, în nenumărate lucrări, ca o epocă bună pentru români, dincolo de „unele probleme sociale”. Se spune de către mulţi – promovaţi de guvernele de ieri şi de astăzi – cum că domnitorii fanarioţi au adus „reforme sociale” şi „reforme culturale”, au deschis „înapoiata” şi „închistata” cultură românească „luminilor” din afară. Memoriile lui F. G. de Bauer menţionează că, în timpul celui mai lăudat „reformist fanariot” [2], numărul contribuabililor români scade în Muntenia de la 147.000 familii la… 35.000!!! Unde erau ceilalţi? Fuseseră ucişi ori fugiseră din ţară, ca să scape cu viaţă! Iar unele manuale şcolare şi multe cărţi „de prestigiu” îl laudă pe acest domnitor fanariot… Deci, un tiran de o asemenea bestialitate încât ucide sau izgoneşte peste 75% din populaţia unei ţări româneşti este considerat de conducătorii României contemporane ca personaj pozitiv! Pare pur şi simplu ireal, imposibil, de necrezut. Nici o naţiune de pe faţa pământului nu a fost supusă unei asemenea îndoctrinări ultra-rasiste de către propria conducere, fără presiunea unor armate străine. La noi, însă, nu a fost nevoie de nici o ocupaţie efectivă. Însăşi conducerea „românească” a practicat de bună voie politica respectivă. Exagerăm? Păi nu erau fanarioţii „conducerea românească”? Nu erau boierii şi ciocoii din jurul lor „patrioţii ţării”? Nu erau ei aceia care, dispreţuind poporul de care, teoretic, ţineau, îşi trimiteau fiii la îndoctrinare fie în mâinile „educatorilor greci”, fie în pensioane şi şcoli străine, romano-catolice ori protestante, franţuzeşti şi germane mai ales, austriece sau ungureşti câteodată, uneori italieneşti? [3] Şi se întorceau de acolo cu cel mai adânc dispreţ faţă de popor şi cultura sa… Sigur, sentimentele naţionale au existat, mai ales că făceau parte din educaţia apuseană. Doar că aceste sentimente naţionale erau deja deturnate, nu mai ţineau seama de gândirea, simţirea şi trăirea naţiunii, ci de concepte străine, de cele mai multe ori cu totul nepotrivite Poporului Român. S-a ajuns până acolo încât, chiar după 1821, când regimul fanariot este formal înlăturat [4], lupta „intelectualilor români” – şi, alăturat, a politicienilor români – nu este aceea de a forma o Românie şi o Românime puternică, dezvoltată firesc din tradiţia populară. Dimpotrivă, pe lângă lupta cu unele sau altele din forţele străine – dar în favoarea altora, văzute ca „prietene” –, marea bătălie, neîncetatul război, a fost chiar cu felul de a fi al românilor, cu trăirea şi gândirea lor, cu vechea lor cultură. Celebrul „vizir” al sfârşitului de secol XIX, mare politician şi prim-ministru, vestită personalitate, declara în Parlament, pe faţă şi cu multă mândrie, că a luptat o viaţă pentru „distrugerea superstiţiilor populare româneşti”, pentru ca astfel românii să devină o „naţiune modernă”. Modernă, poate, dar sigur nu românească, pentru că ceea ce acel politician rasist numea „superstiţii populare româneşti” era tocmai ceea ce-i definea pe români: credinţă, gândire, tradiţie, fel de a fi. Dar din punctul lui de vedere acestea nu aveau nici o valoare, ceea ce arată că, departe de a fi un patriot, „marele politician” habar nu avea ce înseamnă naţiune, prin ce se defineşte. Sau, poate ştia… ceea ce e şi mai rău. Pentru că o naţiune se defineşte în primul rând prin cultura sa, şi doar apoi prin limbă. Sunt multe naţiuni ce vorbesc aceeaşi limbă, dar formează state separate [5], aşa cum sunt naţiuni ce nu vorbesc o singură limbă, dar sunt unite, sunt o naţiune [6]. Deci, adevărata definire a unei naţiuni se face prin cultura sa naturală, prin ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a se exprima al poporului. Atacând exact aceste lucruri, fanarioţii, paşoptişii şi urmaşii lor au atacat însăşi fiinţa Poporului Român. Au atacat-o repetat şi sistematic, tratând-o cu un dispreţ puternic, neîncetat. Mereu au proclamat, pe toate căile care le-au stat la dispoziţie – şi câte nu au avut, având puterea în Ţară! – că românii nu pot avea un viitor decât renunţând la cultura lor veche, adoptând o cultură nouă, străină, „superioară”.

[Parascheva16]

De aici au izvorât acei „intelectualişti” care, într-un snobism apropiat de rasism până la confundare, negau (şi neagă!) orice valoare reală şi practică folclorului – culturii populare româneşti. Aceştia nu văd absolut nici o şansă pentru o cultură românească, pentru un stat românesc, pentru o dezvoltare românească, decât prin renunţarea la ceea ce este românesc, prin adoptarea civilizaţiei străine. O parte din intelectualitatea interbelică, dar mai ales cea a secolului XIX, s-a caracterizat la noi prin această gândire anti-românească. Pentru cei care încă mai cred că termenii folosiţi de noi sunt prea duri sau exageraţi, îi rugăm să aplice această gândire la alte popoare. Dacă cineva zice că ruşii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc., decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie rusească, nu este rasist? Dacă cineva zice că evreii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc., decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie evreiască, nu este rasist? Ba da, este rasist şi, totodată, ridicol. Pentru că esenţa culturii ruseşti izvorăşte din trăirea şi exprimarea trăirii populare, adunate în secole de creştere istorică, mai mult sau mai puţin zbuciumată. Acelaşi lucru este valabil, desigur, şi pentru evrei: cultura populară evreiască şi tradiţiile evreieşti sunt fundamentul pe care se clădeşte cultura evreiască de astăzi. La fel este la greci, la bulgari, la finlandezi ori la chinezi. Iar dacă cineva ar încerca să conteste ruşilor, evreilor, chinezilor sau oricărei alte naţiuni dreptul unei asemenea dezvoltări, ar intra îndată, firesc, în rândul rasiştilor. Doar la noi persistă mentalitatea coloni-alistă de secol XVI-XIX, de „civilizaţie inferioară a băştinaşi-lor” (românii, la noi), de „civilizaţie superioară a străini-lor” (indiferent, la noi, de originea lor). De ce persistă? Sunt multe pricini, iar prezentarea lor depăşeşte, cu siguranţă, cadrul prezentului articol. Limpede este însă că această gândire de sclavi, inoculată românilor pe multe căi, se manifestă în toată cultura livrescă. Peste tot intelectualul român oscilează între frica şi uimirea „primitivului” care accede la sălile nobiliare şi revolta semi-raţională împotriva inferiorităţii în care cel revoltat crede (totuşi) că se află. Lipseşte, în cea mai mare parte, firescul dezvoltării culturii naţionale, abordarea naturală a provocărilor contemporane fiecărei epoci într-o manieră proprie.

[Parascheva16]

Nu se poate aşa ceva? Nu poate exista o dezvoltare firească a culturii naţionale, o abordare naturală şi de o manieră proprie naţiunii respective a provocărilor aduse de fiecare epocă istorică? Să vedem! Olandezii au putut trece de la activităţile ţărănesc-meşteşugăreşti la o economie (ultra)modernă, fără a-şi nega trecutul. Saboţii şi lalele, morile de vânt, arhitectura tradiţională, canalele şi barajele îi însoţesc şi astăzi, alături de multe alte elemente populare definitorii, sublimate într-o cultură modernă, dar nu mai puţin olandeză. Morile de apă şi de vânt ale românilor, moara cu făcaie şi vagonetul cu şine, uriaşul tezaur paremiologic românesc, vistieria nesecată a muzicii populare sau a basmului, iazurile şi stupinele, vinul şi grâul, crucerii şi olarii, şi nenumărate alte „mărci” ale vechii civilizaţii româneşti sunt însă doar o amintire – adesea dispreţuită – într-o Românie care poate că este modernă, dar sigur nu prea mai este românească. Este vorba de o ruptură foarte adâncă şi foarte primejdioasă între azi şi ieri (sau alaltăieri). O asemenea ruptură este cu atât mai gravă cu cât nu are absolut nici o cauză naturală. După cum am arătat mai sus, ea se datorează unei mentalităţi colonialiste, rasiste, la modă în anumite medii apusene ale secolului XIX, dar cu totul depăşită astăzi; şi, mai grav decât orice, dovedită de întreaga istorie a umanităţii ca profund negativă. Aceasta este mentalitatea care a determinat de-a lungul timpului dispreţul şi chiar ura faţă de alte popoare, naţiuni, culturi şi civilizaţii. Aceasta este mentalitatea care stă la baza a nenumărate atitudini de înjosire, izolaţionism, excludere. Aceasta este mentalitatea care a provocat nenumărate conflicte, de la cele între persoane particulare până la războaie coloniale, crime de război, genocid.

Această mentalitate a imperiilor coloniale şi sclavagismului a fost impregnată gândirii româneşti oficiale şi livreşti în epoca fanariotă şi rafinată în vremurile următoare. Ca urmare, chiar şi iubitorii culturii populare, admiratorii vechimii, precum Alecsandri, Sadoveanu ori Noica, ajung a oscila între această admiraţie şi „retuşul” cerut de conştiinţa „inferiorităţii”. Un Eminescu sau Simion Mehedinţi rămân, până la urmă, voci aproape singulare în încercarea lor de încurajare a unei linii proprii de dezvoltare a culturii româneşti.

[Parascheva16]

Aşa cum era de aşteptat, ocupaţia sovietică a accentuat dispreţul – subtil sau brutal – pentru ceea ce este cu adevărat românesc. Plin de durere, Ernest Bernea observa, la începutul anilor ’50, că „vechea cultură populară a dispărut”. De ce? Pentru că dispăruse modul de viaţă, felul de a fi, de a trăi, al „românului natural”, al ţăranului, ciobanului sau meşterului popular român. Nu cu totul. Pe alocuri mai erau sate de olari şi de cruceri, de ciobani şi zarzavagii, de ţărani adevăraţi. Dar Ernest Bernea vedea scăderea accelerată a numărului lor, demolarea sistematică a culturii populare, începând cu insuportabila – pentru comunişti – credinţă ortodoxă, înlocuirea tradiţiilor vii cu „festivale folclorice” şi altele asemenea. Şi a fost sigur că, prin distrugerea firelor ce ţineau poporul în străvechea sa cultură, aceasta va dispărea. Va dispărea o dată cu dispariţia târgurilor şi a horelor, cu dispariţia mânăstirilor şi drumurilor vechi, cu noile legi privind pământul şi pădurile, apele şi morile. Va dispărea o dată cu odioasa colectivizare forţată, cu închiderea în puşcărie a mii şi mii de preoţi ortodocşi, cu închiderea celor mai însemnaţi oameni cu adevărat din popor – gospodari harnici, oameni ai credinţei, iubitori ai adevărului.