| 
				 16 mai 1812 
 
			
			Daca s-a mentionat despre tristul eveniment din 16 mai 1812, imi cer scuze ca repet. Împlinirea a 200 de  ani de la raptul Basarabiei prin pacea ruso-turcă de la București a  scos în stradă circa 7 000 de persoane la Chișinău. Manifestanți de  toate vârstele au cerut reunirea teritoriului pruto-nistrean la România  și plecarea armatei ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.Prima oprire a coloanei de unioniști a fost la ambasada Rusiei, unde  s-a ținut un moment de reculegere și s-a scandat dur împotriva trupelor  din Transnistria considerate de ocupație. “Toată istoria noastră au făcut așa, au spus că ne eliberează când de fapt ne-au subjugat. Vrem să plece de la Nistru” a spus Tatiana Miron, venită special din Italia pentru eveniment.
 
 Marșul  a continuat pe strazile capitalei Republicii Moldova, spre ambasada  Turciei, cealalăt semnatară a tratatului de la 16 mai 1812.  Manifestația a luat sfârșit printr-un concert organizat la Teatrul de  Vară, locație folosită  deseori în timpul mișcării de eliberare  națională de la sfrșitul anilor ’80 din Basarabia.
 
 Cei mai vocali pe tot parcursul marșului au fost tinerii. Sergiu Grosu, din satul Chișcăreni, raionul Sîngerei a declarat:  “Nu putem aștepta încă o generație pentru a înfăptui unirea. Trebuie să  fim împreună în statul român, așa cum strămoșii noștri au decis.”.  Manifestanți au venit de pe întreg teritoriul Republicii Moldova, dar  și din România, un autocar și multe alte mașini și delegații sosind  sâmbătă și duminică.
 Evenimentul a fost organizat de Consiliul Unirii și de Acțiunea 2012,  două platforme care înglobează zeci de asociații și partide de pe  ambele maluri ale Prutului.  (…)
 
 Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruși. Adecă  acum o sută de ani, prin pacea de la București, din mai 1812, ei au  luat partea de răsărit a Moldovei, și anume partea cea mai bună, mai  mănoasă, mai potrivită pentru creșterea vitelor, – cum ziceau plângând  boierii de atunci, într-o vreme când fruntașii țerii nu mai știau să se  lupte. Aceste întinse și frumoase ținuturi n-aveau pe atunci un  nume osebitor, ca și Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii  se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-și pot ascunde astfel  fapta rea, ceea ce au răpit.
 
 La pacea din București deci,  Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostași fuseseră  primiți totdeauna bine la noi, în țară ospitalieră, primiți cu crucea și  evanghelia de clerici, poate și pentru a se aminti astfel acestor  vânători de pământ străin dreptatea și cruțarea creștinească, ni-a luat  Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia.Crezuse  că poate opri amândouă țerile românești întregi, cu binecuvântarea lui  Napoleon I, care numai Dumnezeu știe de câte ori ne-a dat și unora și  altora: au fost câțiva ani când numele Împăratului Alexandru  Pavlovici, și nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie și  scris deasupra ușii bisericilor ce se ridicau. Francezii  pătrunseră însă în Rusia, și atunci vecinii se mulțămiră și cu o pradă  mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat  la aceasta.
 
 Rușii vor serba ca o zi de  bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de  durere și ca o zi de trezire a speranțelor pe care le dă totdeauna  dreptul veșnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.
 
 Cine va putea face această comemorație? Statul? Dar el are datorii internaționale de care nu se va putea depărta. Cel mult dacă nu va trimete din spirit de bună vecinătate o telegramă de felicitări la Chișinău. Altă dată statul român, care-și amintea încă bine de unde a venit, dintr-o mișcare a sufletelor, fiind  mai puțin desăvârșit în corectitudine, mai puțin aplaudat de Europa,  avea unele îndrăzneli pe care nici nu cutezăm a i le cere acuma.  Când s-au împlinit o sută de ani de la răpirea Bucovinei, austriecii au  serbat acea zi de bucurie, austriecii, reprezintanții “culturii”, ai  “spiritului german”, ai “credinței germane”, adecă, firește, rusnecii  vagabonzi și cerșitori, aventurierii poloni, cehi și de alte neamuri, și  mai ales “austriecii” pe cari-i vedeți și răbdați aici lângă  dumneavoastră, europenii de rasă asiatică. Au întemeiat în numele  culturii o Universitate provocătoare, insultătoare, pentru a răspândi  lumina între barbari: s-a întâmplat, ce e dreptul, că razele acelei  lumini n-au ajuns pănă la noi, dar din Universitatea noastră, cea  barbară, de la Iași, întărită ca spirit, pornesc tot mai multe raze,  care descopăr românilor din Bucovina un trecut și-i fac să întrevadă un  viitor. Și s-a mai întâmplat un lucru: că, nevenind la Cernăuți barbarii  Moldovei, barbarii români din Bucovina se grămădesc tot mai mulți în  Universitatea feciorilor de evrei, nu pentru a sorbi spiritul străin, ci  pentru a întroduce pe cel românesc. Mâni energice de tineri  lucrează pe frontonul Universității jubiliare, scriind pe dânsa  “Universitate românească” și începând a însemna în locul datei de  anexare o altă dată, pe care o așteaptă ei și o așteptăm și noi.
 
 Când discursurile triumfătoare răsunau la Cernăuți, lumea se aduna la  Iași, cu autoritatea comunală în frunte, pentru a inaugura într-un colț  năpădit de jidovime bustul de marmură al lui Grigore Alexandru-Vodă  Ghica. Ghica a fost, cu tot sângele românesc revărsat în neamul său, un  grec; moartea lui, doi ani după luarea Bucovinei, nu se datorește  acestui eveniment. Îl pârâseră boierii la turci pentru simpatii  față de Rusia și pentru biruri luate pe nedrept de la țară, și turcul  trimes să-l prindă a crezut că e mai ușor să ducă la Țarigrad un cap  tăiat decât un om viu. Dar popoarele au nevoie de oameni  simbolici, cari să întrupeze o luptă, o biruință, o înfrângere, o  tragedie. Când nu-i are, îi creează, și astfel durerea noastră a  înfăptuit pe acestălalt Grigore Ghica, deosebit de cel istoric, fals din  punct de vedere al adevărului, dar care va trăi totuși atâta timp cât  și durerea noastră.
 
 Rusia nu obișnuiește a face Universități de rusificare, pentru românii ei și – mai știi?- pentru noi; nu îndrăznește a le face. Cu  ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o  temniță mare. Cu una în care să între toți românii de acolo cari vreau  să fie români și îndrăznesc a o spune. Dacă o astfel de temniță s-ar  face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeții  într-însa. Cea din Chișinău ar rămâne goală: menirea noastră e să  pregătim locuitori, cât mai mulți, pentru dânsa.
 Căci fără vamă de suferinți, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieții nu se mântuie din robie un neam.
 Statul român nu va cuteza poate nici măcar să orânduiască în mai 1912  publicarea unei cărți despre Basarabia românească, despre cei o mie de  ani cât au fost ale noastre aceste ținuturi, ca un răspuns la cartea în  care rușii ar vorbi despre cei o sută de ani de când au această țară.  Să comemoreze măcar opinia publică; s-o dezvețe Liga Culturală de  obiceiul ce are de a întreba la ușile partidului respectiv ce trebuie să  facă în asemenea chestii, care admit pentru politiciani aceeași soluție  negativă. Să se facă oriunde comemorația, dar mai ales în  orașe ca acesta, care trebuie să fie turnuri de strajă, pentru a vedea  peste hotar, pentru a pândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cu  izbândă.
 
 |