Povestea sufletului meu.

[Un_trecator]

Sunt o fata de 26 de ani, casatorita de 2 ani cu un om minunat. Dintotdeauna am avut o relatie normala cu credinta, cu biserica, cu Dumnezeu. Recunosc umil ca se intensifica aceasta dorinta de mai mare si mai multa credinta ori de cate ori viata avea si anumite "coborasuri". Insa per ansamblu eu ma consideram cat de cat credincioasa.
In ultimul timp insa departarea de tara, de familia mea, de parintii mei, m-au transpus intr-o stare hai sa o numim ciudata.
Initial cand am ajuns aici totul parea ok, toate bune si frumoase, mirajul unei tari civilizate, al unor oameni altfel. In timp ce sotul meu lucra, imi petreceam cam zii de zii pe internet, la tv, nefacand mai nimic.
Am descoperit si o biserica ortodoxa unde am mers, am cumparat o icoana pentru ca ne lipsea din casa si multe alte lucruri frumoase.
M-am si spovedit in postul pastelui, insa nu in totalitatea. erau multe lucruri pe care as mai fii vrut sa i le spun preotului insa ce sa spun se statea la coada ca la paine si parca nu m-am simtit in largul meu. Am apucat insa sa-i spun ce ma rodea pe mine atunci cel mai tare si m-am bucurat macar pentru atat.
Evident ca dupa il invinovateam pe preot ca domle nici nu am apucat ce sa-i spun, insa apoi mi-am amintit ca el a asteptat cateva secunde in tacere sa-i mai spun eu, insa cum a vazut ca nu mai continui a inceput sa imi puna anumite intrebari . A trecut si spovedania, trebuia sa mai merg si la sf postului. Nu am fost, de comoditate, de grija pregatirilor pentru sarbatori, cert e ca nu am mai ajuns. Si asa am terminat postul pastelui doar cu spovedania de la inceputul postului. Bineinteles ca de impartasit nu se mai pune problema. Uitam sa mai spun un lucru: in duminica in care m-am spovedit, dupa ce am ajuns acasa, in post fiind m-am infruptat . De ce? Nu stiu, insa asa am facut. Vreo cateva zile am mancat iar de dulce, dupa care, in credinta mea am inceput iar sa tin post.

Normal ca nu am inteles mare lucru, normal ca incepeam sa ma simt foarte rau cu mine insumi.

Apoi a inceput ceea ce numesc eu referirea credintei la minuni, sfinti facatori de minuni , rugaciuni facatoare de minuni.
Si toate astea pentru ca imi doream un loc de munca...Dar trebuie sa va spun ca eu nu fac nimic pentru asta, adica nici macar un cv nu depun, nici nu vb cu nimeni. Insa citeam acatiste si rugaciuni facatoare de minuni.

la mine toata credinta se rezuma la minuni. Tot ce se intampla bun era clar o minune.
Acum nu vreau nici sa spun ca poate nu e asa, nu vreau sa spun ca Sfantul Nectarie nu m-a ajutat deloc si ca nu a facut atatea lucruri bune sa mi se intample, insa vreau sa va spun cat de tare rezumam eu totul la aceste lucruri.

Cand ma uit acum in spate ma ingrozesc si imi dau seama cat pacatoasa am fost. Cum ma rugam ca sa se intample ceva. Tot felul de ganduri imi treceau prin minte.
Incepusem sa fac acatistul sfantului Nectarie. Nu conta ca nu stiam ce citesc, ca nu gandeam ce citesc, ca nu faceam asta din suflet, conta insa numarul pe zile pe care aveam grija sa il notez tot timpul. Si cu cat bifam o zi cu atat asteptam sa se imtample ceva...Probabil ca cititi asta si vi se pare penibil, insa asa s-a intamplat...Am gresit insa sper sa nu fie prea tarziu .
Am postat aici pentru a va impartasi ceea ce simt, cum ma simt, de ce ma simt asa, unde am gresit.
M-ar ajuta mult si cuvintele voastre in aceste momente:).

seara buna