Este rău râsul? Când și cât?

[Moroco]

El e în întregime bunătate care nu se schimbă. Așa este iubirea Lui, așa este mila revărsată în firea Lui, ca și preștiința lucrării Sale creatoare.
A ne închipui că ura, mânia, furia sau altele asemănătoare acestora au ceva de-a face cu firea dumnezeiască ne umple de oroare, căci nimeni care are o minte sănătoasă și inteligență nu poate ajunge la o asemenea nebunie, încât să gândească așa ceva despre Dumnezeu.
Nu putem spune nici măcar că El s-ar putea purta așa pentru a „răsplăti” răul, chiar dacă Scripturile par să spună acest lucru. Chiar și numai a gândi așa ceva despre Dumnezeu și a spune că El „răsplătește” cele rele cu rău este o urâciune.
A gândi că în Dumnezeu există ură sau ranchiună chiar și față de făpturile demonice e un lucru odios și blasfemiator, ca și acela de a atribui slăvitei lui firii oricare din slăbiciunile sau patimile noastre pretinzând că ar fi vorba de răsplătirea binelui și răului.
Dreapta gândire despre Dumnezeu ar fi, așadar, următoarea: blândul Dumnezeu, care în tot ce face caută moduri în care să ajute ființele raționale, îndreaptă și judecata spre folosul celor ce trebuie să primească acest lucru atât de greu.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)
…
Cuvinte, desigur, greu de înghițit pentru cei ce Îl asociază inept pe Dumnezeu cu Judecătorul neîndurător care abia așteaptă să ne aplice pedepse pentru orice călcare strâmbă pe calea vieții pământești și suplicii veșnice pentru păcate mai mult sau mai puțin imaginate.
Cuvinte ale lucidității conferite de sfințenie, batjocorite sacrileg de „pravoslavnicii nucleari” ce fac din creștinism o armă de ucidere în masă și din expansionismul lor scelerat „război sfânt” împotriva altor creștini.
Imaginarea minuțioasă a iadului pentru ceilalți, implicarea „creștină” în a le face noi înșine viața un iad, dar și a lui Dumnezeu Însuși în reveria malefică și barbară din care Evanghelia iubirii nesfârșite a fost evacuată „în întunericul cel mai din afară”, acestea sunt de fapt semnele propriei demonizări, întrucât știm sau am putea intui cum dorește diavolul să ne folosim de creștinism.
Cei ce și-au făcut o profesie din a predica despre iad ca „loc” al chinurilor veșnice, orchestrate cu sadism de Cel ce a creat doar din iubire - și cu preștiința „căderii” lor - ființele raționale, acești nefericiți locuiți de fantasma unui creștinism amenajat după planurile inspirate de vicleanul arhitect al răului, acești circari ai dresajului turmei prin frică, ignoră în rătăcirea lor că singurul „iad” la care avem acces e cel din noi înșine. Ceea ce, desigur, nu e de neglijat, întrucât investirea ființei noastre în ură, minciună, uneltiri, trădări, ucideri de tot felul, e infernală pe termen lung, chiar „veșnic”.
La polul opus prestează zgomotos pe scenă, electoral sau contra cost, predicatorii creștinismului antieuropean sau doar însiropat care livrează patetic, unui public iubitor de „influenceri” în costume țipătoare sau reverendă, dulcegării despre Iisus, dar mai ales despre ei înșiși.
Mai puțin guralivi, dar mai fermi în convingeri, iubitorii de iad (pentru ceilalți) îl bănuiesc de exagerare mistică chiar și pe apostolul Ioan:
„Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.
Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.”

Pai de ce am fi crestini proeuropa? Adica vrem sa devenim erectici? Averica e sectant-neoprotestanta si catolica ca Beuropa care mai e si protestanta, reformata si sateista, neomarxista si neocomunista, socialista, laburista deci sunt pline aceste continente de toate eresurile si erectopatiile vopsite cu bune intentii. Asta e iubirea? Sa mergem in iad impreuna cu ei si noi mai la fund de dragul minciunilor si propagandelor moraliste a politicilor justitiar erectice ale lor?