Poezii din temnițele comuniste

[RappY]

Părintele Iustin Pârvu despre Sfinții Închisorilor:

Aceşti sfinţi ai închisorilor, de la Aiud, Piteşti, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreaţă şi frumoasă coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt soluţia grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea sfântului mir din osemintele lor, aşa după cum se cunosc minunile acestea, e aşa de grăitoare încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta şi eroismul vieţii lor. Acesta este de fapt un alt mesaj pentru neamul nostru. Aceştia sunt ultimii dintre sfinţii români care izvorăsc mireasmă şi vindecări în toate colţurile lumii – mesajul este să le urmăm viaţa, curajul mărturisii. Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Ei vin să ne arate calea.

Mai am o nelinişte: să îi văd pe aceşti martiri canonizaţi. Sfintele lor moaşte izvorăsc pretutindeni mireasmă şi vindecări, osemintele lor au ajuns la închinare până şi în Ţara Sfântă, la Sfântul Munte Athos şi în multe locuri ale pământului, de unde mă sună părinţi şi maici că sfinţii izvorăsc mir şi mireasmă nemaiîntâlnită. Vreau să văd ziua când nu ne vom mai teme că avem în bisericile noastre la închinare moaştele acestor sfinţi mucenici, că au ajuns să fie slăviţi peste hotare mai degrabă decât în ţara lor.

Ţara noastră este ţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.

În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.

Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.

Preluat din cartea: Din învățaturile si minunile Părintelui Justin din online