![]() |
![]() |
|
#71
|
|||
|
|||
![]()
Am inteles, pe vremuri:
Astazi insa: Nu toti apostolii sunt infailibili, ci numai Petru. |
#72
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Nu le-as numi infailibile, ci scrise sub inspiratia Duhului Sfant... |
#73
|
|||
|
|||
![]()
Nu Petru a fost rapit pana la al treilea cer, ci Pavel..
|
#74
|
|||
|
|||
![]() Citat:
|
#75
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Nu cred ca cineva contesta alegerea si rolul pe care Sf. apostol Petru l-a avut. Ortodocsi , cred ,contesta continuitatea principiilor si a moralei si teologiei crestine a apostolilor perpetuata prin conducatorii ajunsi in fruntea Bisericii Crestine.Mi se pare o mare eroare si chiar o grozavie ca unui om ( chiar daca are o functie suprema in conducerea bisericii) sa i se asigure dreptul de a face orice, sau a da orice hotarare, fara nici un control. |
#76
|
|||
|
|||
![]()
Am cautat sa ma informez pe Wikipedia.Am inteles ca se vrea demonstrarea continuitatii papale de la Sf. Apostol Petru pana in prezent de catre catolici.Dar eu constat altceva:
Termenul grecesc πάππας / πάπας (părinte) de la care derivă latinescul papa, este specific limbajului familial și era folosit de primele comunități creștine pentru desemnarea propriului episcop, evidențiind în felul acesta legătura filială dintre credincios și «păstorul» său. "Pentru secolele I-IV izvoarele privind istoria papilor sunt foarte puține și deloc uniforme, cu timpul însă aceste date se înmulțesc. Pe scurt, lucrurile stau astfel: - până la finele secolului al II-lea izvoarele sunt atât de rare încât lasă în întregime fără informații o bună bucată de timp; - secolul al III-lea și prima jumătate a secolului al IV-lea izvoarele încep să se înmulțească, însă nu chiar atât încât să nu lase încă goluri;" "În primele secole, creștinismul a fost permanent proscris din cauză că se opunea venerării împăraților romani și a zeilor romani. În consecință, atunci când Biserica își eticheta inamicii ca "eretici" și îi alunga din comunități sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuși, aceia numiți "eretici" mai erau numiți și cu diverse nume (de exemplu "nebuni", "câini sălbatici", "slujitorii Satanei"), astfel încât, cuvântul "eretic" a avut o asociere negativă încă de la începuturi, așa cum s-a și intenționat. La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri neortodoxe de creștini au aderat la o serie de doctrine care au divizat comunitățile creștine din Roma: * Montanismul, care susținea revărsarea continuă a revelației creștine penticostale asupra profeților creștini în extaz (mișcare numită așa deoarece a fost inițiată de Montanus și discipolele sale feminine) * Marcionismul - învățăturile predicatorului Marcion din Sinope * Gnosticismul - învățăturile lui Valentin din Alexandria Primele atacuri asupra acestor erezii au constituit conținutul lucrării lui Tertulian, Rețete împotriva ereticilor (cu 44 de capitole și scrisă la Roma) și a lui Irineu Contra ereticilor (cca 180, în cinci volume), scrisă la Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisoarile lui Ignatie de Antiohia și a lui Policarp al Smirnei către diverse biserici au avertizat împotriva falselor învățături, iar Epistola lui Barnaba, acceptată de mulți creștini din secolul al II-lea ca parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării iudaismului cu creștinismul, la fel ca și alți scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la Sinodul I Ecumenic, care a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice din cadrul comunităților creștine, în cazul de față disputele ariene privind natura Sfintei Treimi. Irineu a fost singurul care a susținut că poziția "proto-ortodoxă" era aceeași credință pe care Iisus a transmis-o apostolilor și că identitatea apostolilor, a succesorilor și învățăturile acestora sunt cunoștințe publice bine cunoscute. Acesta a fost, așadar, un prim argument, pe baza succesiunii apostolice."(ro.orthodoxwiki.org/Erezii) Mie mi se pare ca papii erau, de fapt, episcopi crestini, ai Romei. "Despre Sfântul Silvestru I Papă( Episcop) se cunosc foarte puține date, afară de faptul că a condus Biserica Romei de la anul 314, ca urmaș al Sfântului Melhiade și până la anul 335; un pontificat de lungă durată, care a mers paralel cu domnia împăratului Constantin cel Mare (306-377), într-o perioadă de mare importanță pentru Biserică. Prin Edictul da la Milano (312) persecuțiile au luat sfârșit și s-a început organizarea vieții bisericești, operă la care Constantin cel Mare a avut o contribuție însemnată. Împăratul, crescut în vechea tradiție romană, se considera că este reprezentantul legitim al divinității, prin urmare și al Dumnezeului creștinilor, și ca atare îi revine dreptul să supravegheze Biserica; el nu a renunțat niciodată să folosească titlul de «pontifex maximus». Papa Silvestru I a dovedit o înțelegere adâncă a lucrurilor și o viziune largă, respectând bunele intenții ale împăratului față de credința creștină și acceptând inițiativele luate de el." Conciliul de la Niceea "Constantin cel Mare, și nu Papa Silvestru, a convocat în anul 314 Conciliul care a potolit o schismă izbucnită în Africa, și în anul 325 a convocat primul Conciliu Ecumenic din istorie - Conciliul de la Niceea, în Bitinia, locuința de vară a împăratului. La acest prim Conciliu Ecumenic s-a stabilit Crezul de la Niceea și a condamnat erezia lui Arie de Alexandria, Silvestru nu a putut lua parte «din pricina vârstei sale înaintate», dar a trimis ca reprezentanți pe Episcopul Osius din Cordoba împreună cu doi preoți - Vitus si Vincentius. În timpul pontificatului Papei Silvestru, Episcopii din Occident, adunați în Conciliul de la Arles au stabilit principiul conform căruia validitatea sacramentelor nu depinde de sfințenia celui ce le conferă; Episcopii din Orient, în conciliul de la Ancira (astăzi Ancara), au hotărât admiterea la Sfânta Împărtășanie a tuturor celor ce se pocăiesc cu adevărat, oricare ar fi fost păcatele săvârșite." "Buna înțelegere între Papa( Episcopul) Silvestru și împăratul Constantin a dus la o mare dezvoltare a construirii lăcașurilor de cult. Istoricul contemporan lor, Eusebiu din Cezareea, scrie: «Noi care ne-am pus toată speranța în Hristos eram cuprinși de o bucurie de nedescris și pe fețele tuturor strălucea un fel de veselie divină, când vedeam cum reînviau ca după o îndelungă și ucigătoare boală toate lăcașurile care cu puțin mai înainte fuseseră ruinate de impietatea tiranilor; și multe temple se ridicau din nou, de la pământ până în înaltul cerului, strălucind de curățenie și frumusețe cu mult mai mult decât cele ce au fost dărâmate» (Historia ecclesiastica X, l-3). Conform legislației romane, distrugerea unui cimitir constituia un «sacrilegium», o profanare, și numai «pontifex maximus» avea dreptul să decidă soarta cimitirelor. Constantin cel Mare, folosind calitatea de «pontifex maximus», a hotărât desființarea și acoperirea cu pământ a unui cimitir de pe colina Vaticană, pentru a se ridica o mare bazilică pe locul unde fusese înmormântat Sfântul Petru. Colaborării strânse între împărat și Papa Silvestru se datorează și construirea altor două mari Bazilici romane, una în cinstea Sfântului Pavel și alta în cinstea Sfântului Apostol Ioan. Pentru a-și putea arăta simpatia față de Papa( Episcop) Silvestru, Constantin i-a dăruit Palatul Lateran, care de atunci a fost timp de multe secole locuința Papilor. Sfântul Silvestru a murit în anul 335, nemulțumit în suflet că nu a putut să-l convingă pe marele său prieten Constantin cel Mare să primească botezul, deoarece acesta dorea să fie botezat aproape de ziua morții, pentru a se prezenta în fața lui Dumnezeu cu sufletul curat. Cartea «Deposito episcoporum», scrisă în 354, notează că Papa Silvestru a fost înmormântat la 31 decembrie, în cimitirul Priscilla de pe Via Salaria." Dupa parerea mea pana la conciliul de la Niceea Biserica Crestina era in 'ilegalitate', persecutata, martirizata si condusa de episcopi( papi) locali. |
#77
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Nici ortodocsii, nici catolicii, din nefericire, nu sunt feriti de pacate. In ceea ce priveste "toate aberatiile si crimele facute prin niste hotarari 'infailibile'", te-as ruga sa dai macar un exemplu. In ceea ce priveste "marea eroare si grozavie" - in primul rand, nu i se da dreptul de a face orice, este a suta oara oare cand trebuie sa explicam ce inseamna infailibilitatea ? iar in al doilea rand, ce se intampla daca drepturile, sau mai corect spus charisma, pe care o are, i-au fost date de Dumnezeu prin mijlocirea Duhului Sfant ? E tot o grozavie ? Last edited by Erethorn; 17.05.2010 at 13:07:41. |
#78
|
|||
|
|||
![]() Citat:
După Liber Pontificalis, Papa Damasus a fost acuzat de diaconii Concordiu și Calixt de adulter, cel mai probabil din cauza stilului său de viață opulent și influenței asupra soțiilor aristocraților (creștinismul în cercurile aristocratice), sinodul care s-a întrunit, pentru a discuta aceste acuzații grave, l-a exonerat pe Damasus de orice vină și i-a expulzat pe acuzatori din Biserică.În timpul pontificatului său, Papa Damas a continuat lupta predecesorului său, Papa Liberiu, atât împotriva ereziei ariene care avea o influență tot mai mare la curtea împăratului roman, cât și împotriva episcopilor care nu păstrau comuniunea cu Scaunului Apostolic. Toată osteneala Papei Damas a avut un succes neașteptat, când împărat roman Teodosiu cel Mare prin Edictul de la Tesalonic 380, sprijină hotărât Creștinismul care devine religia de stat obligatorie pentru toți supușii imperiului, îndepărtându-se de arianism care, în Conciliul ecumenic de la Constantinopol 381, este condamnat definitiv." "Papa Sixt al III-lea a fost papă al Romei în perioada 31 Iulie 432 - 18 August 440. Înainte de a fi ales în funcția pontificală, Papa Sixt al III-lea a fost patronul lui Pelagian, a fost judecat (fără succes) de către ceilalți clerici pentru seducerea unei călugărițe[1], iar ulterior a fost condamnat pentru erezie. "Papa Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar fi fost el însuși. Într-o predică ținută la slujirea de aniversare a încoronării sale, spunea: „Deși în Biserica lui Dumnezeu există trepte și grade diferite, totuși, după cum ne învață Apostolul, în Cristos suntem cu toții unul. Prin unitatea credinței și a Botezului, preaiubiților, formăm fără deosebiri o singură societate și egală este demnitatea noastră, după cuvântul preasfânt al fericitului apostol Petru: «Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoțime sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos» (1Pt 2,5), și mai jos: «Voi, însă, sânteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu și l-a câștigat să fie al Lui ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată»” (1Pt 2,9). Simpliciu a apărat destul de slab biserica în fața ereziei monofizite care câștiga destul de mare teren în est, lucru care a dus mai apoi la pierderea supremației sale asupra bisericilor răsăritene. În timpul ponticatului său, la 28 august 476, Romulus Augustulus, ultimul împărat roman apusean, este îndepărtat de la tron de către Odoacru, căpetenia herulilor (neam germanic din uniunea de triburi a goților), care se proclamă apoi rege al Italiei. Odată ce Imperiul Roman de Apus se dezintegrează în mai multe principate, Biserica va rămâne singura moștenitoare a pestigiului imperial roman, lucru discutabil, având în vedere că insignele imperiale au fost trimise de la Roma la Constantinopol, după înlăturarea lui Romulus Augustus Papa Ioan al II-lea a fost un Papă al Romei în anii 533 - 535. În această perioadă simonia din timpul alegerilor episcopilor și papilor a infectat majoritatea clerului și a laicilor. În timpul perioadei de sede vacante care a durat două luni, până și vasele sfinte au fost scoase la vânzare. Intrigile și corupția devenise atât de mare, încât succesorul lui Theodoric cel Mare, Athalaric, a emis o lege specială pentru a preveni aceste fapte. Până la urmă a fost ales Papa Ioan al II-lea care era în relații bune atât cu Athalaric, creștin arian, cât și cu noul împărat răsăritean, Iustinian Papa Agapet I a fost Papă al Romei în perioada 13 Mai 535 - 22 Aprilie 536. Primul lucru pe care s-a grabit să-l facă după alegere, a fost convocarea unui conciliu, la care a adus documentul de anatemizare al lui Dioscur , luat din arhiva Vaticanului, și i-a dat foc. Prin acest gest, el declara nedreaptă excomunicarea pe care o obținuseră de la Bonifaciu al II-lea partizanii acestuia și în plus condamna pentru viitor ideea desemnării de către papă a unui succesor în timpul vieții." Papa Honoriu I a fost papă al Romei din 3 noiembrie 625 până în 12 octombrie 638. Numele lui înseamnă "cel Onorific". Se spune că în timpul pontificatului său ar fi avut loc o activitate intensă de misionare. La fel, se pare că din timpul lui se trage sărbătoarea Ridicării Sfintei Cruci. Pentru poziția lui permisivă față de monoteleți (era de aceeași părere ca Împăratul Herakleios), al III-lea Conciliu de la Constantinopol l-a pedepsit la 40 de ani după decesul lui cu anatema. În cadrul ședinței din data de 28 martie 682 monoteletismul a fost condamnat ca o convingere eretică. Apoi a mai fost confirmată de diferiți papi, prin care și Leon al II-lea. Anatema de atunci a fost un argument principal împotriva Dogmei Infaibilității papilor (vezi Conciliul Vatican I din 1870). |
#79
|
|||
|
|||
![]() Citat:
|
#80
|
||||
|
||||
![]()
Papa Honoriu (638) a fost declarat eretic de catre un Sinod Eumenic
|
|