Inima

Inima contine nu numai sentimente, ci si idei, intelepciune, ratiune... Voi selecta din materialele unde am dat link, in cursul zilei de azi, pentru a arata aceasta...

Si lucru probabil surprinzator, frate Eugen, daca veti citi o carte de specialitate pe problema naturii/continutului sentimentelor, veti gasi acolo ca sentimentele, spre desosebire de trairi emotionale primare precum afectele, precum si spre deosebire de emotiile curente, pasagere, sentimentele asadar sunt complexe/pachete/sisteme de: emotii, idei, reprezentari, asteptari si dorinte/motive/interese.

Iata doua exemple, unul mai la indemana si unul mai inalt, cel mai inalt:
a) sentimentul de dragoste pentru matematica (alegeti orice alt domeniu)
b) sentimentul de dragoste pentru Dumnezeu ...:), sau, bunaoara "frica de Dumnezeu" (pe care unii o confunda cu spaima, cu un afect primar, intalnit si la nevertebrate...of... dar e de fapt un sentiment complex)

Asadar sentimentul este o mixtura psihologica, cu radacini adinci si cu ramuri in cerebratiile cele mai fine si intelectualizate... chiar speculative uneori...

[Eugen7]

În prealabil postat de ioan cezar

Spunind eu ca despatimirea se face in afara lumii si lumescului, m-am referit desigur in primul rand la retragerea pe care o practica monahii si evident pustnicii.

Subscriu asertiunii ce priveste exclusiv despatimirea monahala.

În prealabil postat de ioan cezar

Insa in al doilea rand, iar acum ajung la noi mirenii si locuitorii oraselor noastre, despatimirea e retragere din anumite locuri, situatii, activitati si moduri de a gandi si resimti lucrurile.

Asa este. Iar acele anumite locuri sunt... cele care indeamna la patimi, pacate, acceptarea conlucrarii cu duhurile necurate.
Crestinul din lume trebuie sa actiuneze potrivit vointei lui Hirstos a omului care traieste in lume dar nu conform lumii (cuprinse de patimi, pacate, acceptarea conlucrarii cu duhurile necurate mai mult sau mai putin constienta).
Crestinul care traieste in lume trebuie sa fie o "lumina" in toate aspectele vieturii in lume: sociale, culturale, politice...
Cum se poate realiza aceasta: Respectand poruncile caci Sfintii Parinti afirma ca "Hristos Iisus este ascuns in poruncile Sale".

În prealabil postat de ioan cezar

M-am exprimat acolo vag, imprecis si sugerind o directie gresita (sa fiu iertat) si a fost cu atat mai oportuna/binevenita precizarea fratiei voastre. Multumesc frumos. Doamne ajuta!

Si eu va multumesc asemnea frate.
Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

[Eugen7]

În prealabil postat de ioan cezar

Si lucru probabil surprinzator, frate Eugen, daca veti citi o carte de specialitate pe problema naturii/continutului sentimentelor, veti gasi acolo ca sentimentele, spre desosebire de trairi emotionale primare precum afectele, precum si spre deosebire de emotiile curente, pasagere, sentimentele asadar sunt complexe/pachete/sisteme de: emotii, idei, reprezentari, asteptari si dorinte/motive/interese.

Iata doua exemple, unul mai la indemana si unul mai inalt, cel mai inalt:
a) sentimentul de dragoste pentru matematica (alegeti orice alt domeniu)
b) sentimentul de dragoste pentru Dumnezeu ...:), sau, bunaoara "frica de Dumnezeu" (pe care unii o confunda cu spaima, cu un afect primar, intalnit si la nevertebrate...of... dar e de fapt un sentiment complex)

Asadar sentimentul este o mixtura psihologica, cu radacini adinci si cu ramuri in cerebratiile cele mai fine si intelectualizate... chiar speculative uneori...

Subscriu asertiunii pertinete (atat din punct de vedere filocalic cat si stiintfic) frate Ioan Cezar.
Mutlumesc. Doamne ajuta.

Scrie Sfantul Grigorie Palama (in textul propus aici: http://www.crestinortodox.ro/diverse...lui-69523.html)

"Astfel se frange inima, se dezbina
si de multe ori traim noi insine sau ii vedem pe altii in aceasta sfasiere:
vointa se intoarce spre Dumnezeu, dar nu iese mintea din necredinta;
se intoarce mintea catre Dumnezeu, dar nu poate vointa, fiind robita de patimi...."

Oare caruia dintre noi nu i se intampla astazi, aceasta?.....



Iar parintele sintetizeaza, in duh filocalic:
"Omul este un intreg, un tot unitar si in inima lui se afla ratiune, sentimente, vointa.
PENTRU NICI UN MOTIV nu trebuie sa se imparta, sa se dezbine intru sine.

SCOPUL este ca toate functiunile inimii sa se gaseasca in unitate neintrerupta,
ca INIMA SA FIE UNA, iar FINALITATEA TUTUROR FUNCTIILOR INIMII, UNA: DUMNEZEU"

Am primit urmatoarea stire (oferita prin bunavointa lui Eugen) cu neincredere, apoi cu uimire, iar acum incerc sa inteleg cum vine treaba...
Iata stirea:

Craig Lewis, primul om care traieste fara inima.

http://ziarero.antena3.ro/article/view/id/22983

Mai putem sustine ca exista o legatura intre inima de carne (cordul) si inima duhovniceasca? Intreb aceasta pentru ca inca se mai gandeste si sustine, de catre unii oameni, ca inima ca organ anatomic este si sediul vietii duhovnicesti.
Iar eu nu sunt in masura sa sustin ca nu exista nici o legatura intre "cele doua inimi"...


Iata insa cum este prezentata invatatura Parintilor filocalici, in articolul semnat de parintele Panaghiotis:

Deoarece inima duhovniceasca a omului nu este una materiala, Sfintii Parinti o considera ca un loc al omului care exista "deasupra si inauntrul inimii de came, in orice caz, intr-un spatiu tainic cu neputinta de cunoscut sau de inteles cu mintea noastra. Noi primim aceasta invatatura a Parintilor prin credinta, precum primim si celelalte taine ale credintei noastre. Aceasta (inima duhovniceasca) este deci suflarea lui Dumnezeu in inima trupeasca".


Experienta "localizarii" inimii duhovnicesti este capatata la rugaciune. Apoi, eu inteleg ca locul inimii duhovnicesti nu se identifica cu organul cardiac in totalitate (ceea ce lamureste posibilitatea vietii sufletesti chiar si in cazul americanului lipsit de cord). Iar in selectia urmatoare ni se dau repere "topografice" inca mai detaliate:
"Puterea cuvantatoare a sufletului se afla la barbati deasupra inimii, cu doua degete orizontale deasupra sanului stang si tine pana la furca pieptului. Puterea manioasa-irascibila se gaseste in mijlocul inimii. Puterea poftitoare, se afla in mijlocul inimii si tine pana la ombilic."

P.S. O ipoteza la care ma gandesc acum se refera la distributia inervatiei si vascularizatiei la nivelul inimii, apoi toracal si abdominal. La plexuri ma gandesc, de asemenea... Topografia inimii duhovnicesti pare a insoti pe cea a formatiunilor anatomice, dupa cum suna descrierea. (Poate ne ajuta un medic de pe forum...)

Parintele Panaghiotis precizeaza, in duhul filocalic al Bisericii:

"In inima isi are sediu sufletul nostru si aici se cuibaresc patimile care, in ultima analiza sunt insisi gandurile care se repeta si isi primesc puterea prin deprindere.

Se poate sustine ca omul este condus aproape intotdeauna de patimile lui. Iar Sfintii Parinti spun ca patimile au fata lor rea si fata lor buna.

Toate patimile sufletului se impart in iutime si pofta. Din starea lor lucreaza ratiunea noastra.

De aceea Sfintii Parinti recomanda ca iutimii sa-i dam sa lucreze dragostea crestina. Puterii poftitoare-infranarea, iar ratiunii-contemplatii duhovnicesti, pentru ca ele sa nu functioneze cu viciile corespunzatoare: ura, neinfranare si ganduri rele."

Iata o precizare lamuritoare: gandurile, asadar, gandurile... Lupta cu gandurile...
Care ganduri? Orice gand? Nu, gandurile ascunse, adinc cuibarite in inima...
Ganduri despre care uneori noi nu stim nimic toata viata si negam ca le avem in inima.
Suntem orbi fata de gandurile noastre patimase.
Fiecare are zonele lui de orbire si e mirat cand i se spune despre sine, de catre altul, ca are un gand urat sau o intentie ascunsa (uneori i se spune cu dreptate, adica in mod corect, alteori insa i se spune in duh fals, fie si neintentionat dar fals, totusi).

Cine isi cunoaste gandurile ascunse ale inimii?... E careva pe-aici? (nu ma astept sa primesc un raspuns, am intrebat oarecum retoric, mai degraba pentru a aminti importanta cercetarii de sine, necrutator, cu strunire si incordare a vigilentei, iar nu cu autoindreptatire si marire de sine)

Poate ca e locul sa punctez un lucru care risca sa deranjeze pe multi de pe forum. Si imi cer iertare de suparare, insa nu fac precizarea decat intr-un singur scop: de a arata ca nu e de gluma cu aventura cunoasterii de sine.
Iata ce sustin: in analiza de sine, pe care o avem in primul rand prin indreptarul de spovedanie si cu ajutorul preotului duhovnic, putem rata anumite constientizari (nu recunoastem, practic, ca am savarsit un pacat sau altul, folosind mecanismul psihologic al negarii, sau minimalizarea, sau interpretarea sucita etc.). Iesim curati ca lacrima... Iesim in orice caz mai curati decat suntem... De ce? Pentru ca suntem victima, printre altele, a mecanismelor pe care le-am enumerat in paranteza de mai sus - negare, rationalizare, deplasare, minimalizare etc. Toate pentru a ne conserva o imagine mirifica despre sine, in orice caz pentru a nu risca sa ne formam o imagine de sine prea negativa (credem noi).
Insa, e dovedit fie si in relatiile terapeutice pe care le cunosc ca psiholog, ca fara o antrenare constanta a "muschiului auto-analitic" nu putem realiza cunoasterea realista a propriei fiinte. Mai mult, e important sa depistam pacalelile personale prin care ne autoinselam vigilenta si constiinta. Insa acest lucru se face in echipa, mai ales la incepator, intrucat pot aparea exagerari, auto-victimizari, atitudini pietiste, tente depresive, pretentii/exigente fata de sine care duc la ruminare si depresie, in final la deznadejde. Este musai, asadar, sa existe un insotitor cu discernamant, care sa ne ajute sa nu fugim de pe calea cea stramta si pline de pericole a intalnirii constiintei proprii cu ascunzisurile inimii.
Nu orice analiza psihologica de sine vizeaza insa inima! Ci mai des se intampla sa vizeze ce ne inchipuim noi ca ne este inima sau ce pune metoda de cunoastere respectiva ca grile si repere de cercetare. E un excurs plin de capcane, aceasta calatorie pe marea interioara...
De aceea, cel ce doreste sa cunoasca adincurile inimii proprii spre a se indrepta si imbunatati inaintea lui Dumnezeu, are nevoie mereu de un povatuitor incercat, cu mult discernamant. Altminteri, mai bine nu pleaca la drum...
Dar cu ce fel de minte cercetam adincurile inimii? Cu o minte trufasa, robita duhului lumesc? Cu o minte bolnava de patimi? Cu o minte sugestionabila de viclenia demonilor?...
Gandurile adinci ale inimii trebuie cercetate cu gandurile insuflate de Duhul Sfant. Cine nu are aceasta gandire insuflata de Duhul, mai bine nu cerceteaza... De aceea, iata, trebuie musai ascultare si indrumare duhovniceasca in cercetarea de sine, de la un duhovnic priceput. Adica de la un barbat sfant, om imbunatatit.

Fericit omul care, cu ravna curata, incepe drumul dureros al descoperirii oneste de sine, impreuna cu un duhovnic incercat, priceput si intelept, calauzit de Duhul Sfant!

Iar pentru cei care nu au un astfel de duhovnic, ramane recomandarea subliniata la inceputul postarii, in jurul careia avem deja multi povatuitori in cartile ziditoare de suflet: Filocalia, cartile Cuviosului Paisie Aghioritul, Gheron Iosif, si multe alte surse, inclusiv pe net. Iata mai jos doua exemple:

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...ca-si-rusinea/


http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...erficialitate/

[Eugen7]

Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Nu întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție, cu exagerările cunoscute – în direcția supraestimării rațiunii și subestimării afectivității sau în direcția supraestimării rolului trăirilor emoționale și subestimării rolului rațiunii.

În mod firesc, opozițiile exclusiviste și absolutizările unilaterale nu pot conduce decât la soluții eronate. Realitatea psihologică a omului este de așa natură că nici una din cele două componente ale ei nu poate fi eliminată fără a-i provoca o mutilare gravă. Dimpotrivă, modelul ideal al omului ar fi acela în care ambele componente să atingă niveluri de dezvoltare cât mai înalte și să se echilibreze reciproc: câtă gândire, atâta și sentiment, cât sentiment atâta și gândire. Filogenetic și ontogenetic, proprietatea și disponibilitatea vibrării și trăirii emoționale preced disponibilitatea și capacitatea nu numai a gândirii, ci și a percepției.

La subiectul adult, pragul răspunsului emoțional la un stimul vizual sau auditiv este mai scăzut decât al percepției, astfel că se poate trage concluzia generală că răspunsul primordial al nostru la stimulările din afară este unul emoțional. Activarea emoțională nespecifică pregătește și mediază activarea perceptiv-cognitivă specifică. Pe măsura diferențierii și identificării stimulului, reacția emoțională primară, nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea emoțională specifică, adecvată naturii și semnificației stimulului. Reacția primară intră în componența reflexului necondiționat de orientare, iar cea de-a doua intră în componența actului cognitiv propriu-zis.

De aici decurge dubla condiționare și dublul rol al sferei afective. O primă condiționare rezidă în deficitul de informație despre stimul, iar cea de-a doua în semnificația stimulului, stabilită în urma identificării lui.

Corespunzător celor două tipuri de condiționare, vom avea și cele două roluri: unul de alertă-activare energetică, prin care se accelerează procesul percepției sau interpretării, altul de selectare și potențare a atitudinii și comportamentului în raport cu stimulul. Și într-un caz și într-altul, la baza producerii reacției și trăirii emoționale stă interacțiunea dintre subiect și situație. Semnificația care acționează ca factor determinativ în apariția emoției rezultă din raportarea proprietăților obiective ale stimulului la așteptările și stările de motivație ale subiectului.

În lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor psihice care reflectă, sub forma unor trăiri subiective specifice, raportul de concordanță, respectiv, discordanță, dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de necesitate, motivație) și dinamica evenimentelor externe (stimulii, situațiile obiective și proprietățile lor).

http://ro.wikipedia.org/wiki/Afectivitate

[Eugen7]

http://ia700801.us.archive.org/18/it...reaInimii.html

Consider pertinenta explicatia ortodoxa a Sfantului Luca al Crimeei - "Puterea inimii" si de aceea va rog sa imi permiteti sa fac copy-paste in legatura cu subiectul constiintei din aceasta lucrare (cap 5):
"După presupunerile fiziologilor, activitatea conştiinţei, adică activitatea psihică, trebuie considerată ca un sistem extrem de complex de reflexe necondiţionate şi condiţionate, care au existat dinainte şi care se formează în permanenţă ca înlănţuire de percepţii transmise de receptori către creier şi supuse în creier analizei pentru elaborarea reacţiei motorii de răspuns.

Genialul nostru cercetător al sistemului nervos central, I.P. Pavlov, defineşte conştiinţa astfel:

„Conştiinţa o văd ca activitate nervoasă a unui anumit sector al emisferelor cerebrale mari, la un moment dat, în anumite condiţii de excitaţie optimă (probabil aceasta ar fi una medie). În acelaşi moment, tot restul emisferelor cerebrale mari se află într-o stare de excitaţie mai mult sau mai puţin redusă.

În ariile cu excitabilitate optimă ale emisferelor cerebrale mari, se formează cu uşurinţă reflexe condiţionate noi şi se constituie cu uşurinţă diferenţierea. Altfel spus, acesta este sectorul creativ al emisferelor cerebrale mari. Alte arii, cu excitabilitate redusă, nu sunt capabile de aşa ceva şi funcţiile acestora cuprind, în majoritate, reflexele constituite anterior, care se manifestă stereotip în prezenţa stimulilor corespunzători.

Activitatea acestor arii constituie ceea ce noi numim subiectiv activitate inconştientă, automată. Sectorul cu activitate optimă nu este, desigur, un compartiment consolidat, dimpotrivă, se deplasează pe întreaga suprafaţă a emisferelor cerebrale, în funcţie de conexiunile dintre centre şi, sub influenţa stimulilor corespunzători, se modifică şi sectorul cu excitabilitate redusă. Însă, dacă ar fi fost posibil să vedem prin cutia craniană şi dacă zonele cu excitabilitate redusă a emisferelor cerebrale ar fi luminoase, atunci am putea vedea la un om, ​care gândeşte conştient, cum pe suprafaţa emisferelor lui cerebrale se deplasează în permanenţă o pată luminoasă care îşi schimbă neîncetat forma şi dimensiunile, cu contururi neregulate, înconjurată în restul suprafeţei emisferelor cerebrale de o umbră mai mult sau mai puţin intensă”.

Noi acceptăm o astfel de imagine profund ştiinţifică despre activitatea conştiinţei, însă nu o considerăm exhaustivă (întreagă, completă). Chiar suntem dispuşi să subscriem ideii de bază a materialismului, anume că „existenţa determină conştiinţa”, însă cu condiţia unei concepţii materialiste mult mai puţin înguste asupra existenţei.

Pentru a înfăţişa înţelegerea noastră asupra conştiinţei, trebuie să o subdivizăm în acte, stări şi volum. Gândul curge asemenea unui izvor. Gândul străluceşte cu o lumină vie. Gândul pătrunde adâncurile existenţei.

Atitudini volitive (determinate de voința proprie) liniştite şi gândite. Explozii volitive neaşteptate - o lovitură cu cuţitul în inima celui care te-a jignit. Permanenta încordare a voinţei pe parcursul vieţii, orientată spre atingerea planurilor şi a scopurilor principale. O iubire liniştită şi nepătimaşă. O bucurie estetică adâncă, liniştită. Patimi înverşunate, mânie, frică. Credincioşie faţă de Dumnezeu, Care călăuzeşte întreaga viaţă. Acestea sunt acţiuni ale conştiinţei şi sunt determinate de către: 1) percepţiile organelor de simţ, 2) senzaţiile organice ale corpului nostru, 3) percepţiile fiinţei noastre transcendentale, 4) percepţii din lumea duhovnicească superioară, 5) acţiunile duhului nostru.

Actele conştiinţei noastre nu sunt izolate. Gândul este însoţit mereu de trăire [simţire]; trăirea şi voinţa - de către gând; iar trăirea - de acţiuni volitive, actele voinţei fiind întotdeauna legate de trăire şi de gânduri, complexul acestor acte desfăşurate concomitent determinând starea conştiinţei. Aceste stări ale conştiinţei se schimbă în permanenţă, căci actele conştiinţei sunt în continuă mişcare.

Prin bogăţia, diversitatea şi profunzimea actelor şi a stărilor conştiinţei se conturează volumul conştiinţei care, de asemenea, se modifică în permanenţă, de obicei în sensul sporirii sale. La actele şi la stările conştiinţei participă permanent duhul nostru, determinându-le şi orientându-le. La rândul său, duhul sporeşte şi se modifică în funcţie de activitatea conştiinţei noastre, de actele şi de stările ei în parte.

Aceasta este înţelegerea noastră despre plinătatea activităţii psihice a omului. Însă nu doar omul are suflet, ci şi animalele. „Sufletul animalului este în sângele lui” şi animalul, ca şi omul, este alcătuit din duh, suflet şi trup.

Ce este sufletul? În reprezentarea cea mai simplă, la animale este un complex de percepţii organice şi senzoriale, gânduri şi trăiri, urme de amintiri sau doar un complex de senzaţii organice (la animalele inferior organizate), ​consolidate de conştiinţa de sine (de către minte la animalele superior organizate). Duhul primitiv al animalelor constituie doar suflarea vieţii (la cele inferioare). Pe măsura avansării pe scara complexităţii, sporeşte şi duhovnicescul (partea duhovnicească) lor şi la suflarea vieţii se adaugă mugurii minţii, voinţei şi simţirii.

La om, sufletul este mult mai înalt în esenţa lui, căci duhul care participă la lucrarea sa este de necomparat cu duhul animalelor. El se poate învrednici de darurile cele mai înalte ale Duhului Sfânt, pe care Sfântul Prooroc Isaia (11, 2-3) le numeşte duhul temerii de Dumnezeu, duhul cunoştinţei, duhul sfatului şi al tăriei, duhul luminării, duhul înţelegerii, duhul înţelepciunii, Duhul Domnului sau darul bunei-credinţe şi al desăvârşitei luminări.

Duhul şi sufletul omului sunt unite în chip nedespărţit, în timpul vieţii, într-o singură alcătuire; însă la oameni pot fi văzute felurite măsuri [trepte] de înduhovnicire. Sunt oameni „duhovniceşti”, după cuvântul Apostolului Pavel (1 Corinteni 2, 13-15). Așa cum am citat pe Sfântului Antonie cel Mare mai sus, sunt oameni-dobitoace, oameni-iarbă şi oameni-îngeri. Cei dintâi nu se deosebesc prea mult de dobitoace, căci înduhovnicirea lor este extrem de scăzută, iar cei din urmă se aseamănă duhurilor celor fără de trup, care nu au nici suflet, nici trup.

Aşadar, sufletul poate fi definit ca o totalitate de percepţii organice şi senzitive, urme de amintiri, gânduri, trăiri şi acte volitive, dar fără participarea obligatorie în acest complex a manifestărilor superioare ale duhului, care nu sunt proprii animalelor şi unor oameni [în sensul că manifestările superioare ale duhului nu sunt caracteristice, nu sunt specifice unor oameni tocmai din propria lor voinţă, lucrare şi închidere în cugetul trupesc şi stricăcios, căci altfel fiecare om are potenţial deplin pentru a atinge desăvârşirea]. Despre aceştia vorbeşte Apostolul Iuda, spunând că sunt „oameni fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1, 19). [„Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup»” (Facerea 6, 3)]

În timpul vieţii, în conştiinţa de sine, viaţa duhului se întrepătrunde strâns cu acele acte psihice care sunt comune oamenilor şi animalelor, adică cu senzaţiile organice şi percepţiile senzitive; acestea din urmă, la rândul lor, sunt indisolubil legate de viaţa trupului - în special a creierului - şi dispar odată cu moartea trupului. De aceea, sufletul primitiv al animalelor este muritor, cum muritoare sunt şi acele elemente ale conştiinţei omului care izvorăsc din trupul mort (percepţiile organice şi senzoriale).

Sunt nemuritoare acele elemente ale conştiinţei care sunt legate de viaţa duhului. Nemuritor este duhul, care, după cum vom arăta în continuare, poate exista fără legătura cu sufletul şi cu trupul. Materialiştii neagă nemurirea sufletului tocmai pentru că nu vor nicidecum să cunoască ceva despre duh. Iar ​despre nemurirea conştiinţei, înţeleasă strict fiziologic, noi nici nu vorbim."

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

[Eugen7]

În prealabil postat de ioan cezar

Mai putem sustine ca exista o legatura intre inima de carne (cordul) si inima duhovniceasca? Intreb aceasta pentru ca inca se mai gandeste si sustine, de catre unii oameni, ca inima ca organ anatomic este si sediul vietii duhovnicesti.
Iar eu nu sunt in masura sa sustin ca nu exista nici o legatura intre "cele doua inimi"...

Frate Ioan Cezar, din cate am priceput pana in prezent (de la Sfantul Ioan Damaschin, putinul studiu si traire filocalica, Sfantul Luca al Crimeei... precum si studiul stiintific adecvat) consider pertinete urmatoarele afrimatii:
a) Una este mintea si altceva este creierul. Creierul este "interfata" (organul) mintii si nu creierul genereaza (creaza) mintea desi exista o legatura interdependenta intre minte si creier in sesnul ca daca creierul este fiziologic afectat atunci omul are si mintea afectata ("nu mai este in toate mintile". Pe de alta parte daca mintea este afectata de patimi atunci este vorba de o nebunie temporara care nu afecteaza creierul fiziologic... insa sunt si situatii in care o face...)
b) Ceva este inima fiziologica si alt ceva este inima duhovniceasca. Afectivitatea tine de inima duhovniceasca. Constiinta umana implica atat activitatea intelectuala a mintii cat si activitatea afectiva a inimii... insa care este legatura intre inima ca organ fiziologic si inima duhovniceasca (centrul afectiv) desi stim ca este o legatura totusi in prezent nu cunosc o abordare pertinenta... In ce sens putem vorbi despre progres duhovnicesc afectiv la un om fara inima biologica? Cum ii tresalta inima biologica? Cum ii poate creste ritmul cardiac sub actiunea adrenalinei? Mai poate simti teama... simtire desigur in aceea ce priveste raspunsul fiziologic al organismului (atat cel instinctual incostient cat si cel cognitiv)...

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.