Venirea Fiului Omului

Asculta tot, daca poti si binevoiesti, insa cuvantul meu pentru tine este la minutul 5. (Te rog nu te repezi acolo direct! Te rog... un strop de binecuvantata disciplina, doctore!)

http://www.youtube.com/watch?v=lOOFdWFk4KY


P.S. "Rugaciunea ciclica", de care aminteste Sfantul, eu am cunoscut-o abia dupa 1 an de exercitii statornice si mult plans pentru pacatele mele, precum si dupa efortul de a cere iertare si de a repara rautatile facute semenilor, cu sau fara voia mea, acolo unde se putea si unde era constructiv (caci unii, nu stiu de ce, cand le-am cerut iertare s-au inrait si mai tare...). Ciclul, ciclicitatea rugaciunii despre care vorbeste Gheron, e perceputa in vedenie ca un cerc diafan care se roteste intre frunte si inima in plan sagital (antero-posterior)...Un nor de azur, o perdea fina ca de vapori nespus de mici si oarecum sfaraitori, sonori, caci au o muzica aparte de nespus, foarte foarte tainica... Un nor de atomi cantareti!... Se misca in cerc, rotitor, inaintea ochilor tai, iar tu esti simplu spectator, nu poti face nimic, doar asisti neputincios si fericit, esti doar uimit si nu ai vrea sa se termine niciodata. Dulceata depaseste cu mult orice desfatare lumeasca. Si e doar in legatura cu rugaciunea...
Inainte de etapa asta exista un semn semiciclic, aproape ca semnul infinitului de fapt, care se perinda inaintea ochilor inclusiv cand ochii sunt inchisi... Semnul acesta dureaza o vreme. La mine venea periodic, cand si cand in rastimpul a 3 luni. Abia apoi am cunoscut cercul rugaciunii dintre frunte si piept (ma feresc sa zic dintre minte si inima...). Dupa acesta etapa, abia, incepe asadar ciclicitatea... Eu insa nu priveam semnul si nici nu il priemeam, ci il combateam cu rugaciunea, il insoteam, cel putin, cu rugaciunea, fiind prevazator intrucat nu voiam sa pun mintea lipita de vreo imagine... Atentie aici! Imaginea, oricare ar fi, e balast si piedica.
Ceea ce se traieste atunci, cand incep "rotocoalele", este de nespus... As vrea sa spun dar nu cunosc termeni in limba romana, ma iertati...
Fara sa te poti opri sau conduce in vreun fel dai slava lui Dumnezeu in continuu... neincetat... Este de neoprit... ca un riu care a prins sa curga in tine.. si curge, curge, iar robinetul nu-i la tine-n mana... Si, cum sa spun, parca nu tu faci asta, parca slava se da prin tine, nu de tine, desi tu participi cu toata faptura... Cred ca doar Dumnezeu stabileste cand vine oprirea. El strange robinetul datului de slava, asa cred.
In urma ramane o pace atat de deosebita incat nu ai vrea sa o pierzi niciodata. Trupul tau e topit, chiar de esti reumatic, ca mine. Nu mai vrei nimic, nici o bunatate, ai simtamantul de necontestat ca esti cu totul implinit. Faci orice corvoada, cat de grea, cu zambetul pe buze. Eu am suportat chiar in acea perioada nedreptati pentru care, altadata, as fi muscat ca o fiara din oameni, cu dintii... Marturisesc, fratilor! Insa atunci, sub pace fiind, le duceam pe toate cu o seninatate, cu o liniste, cu o mila pentru cei ce ma loveau mereu, dur, ca niste bestii, ceva de nespus. Oh, Doamne, ai mila de bietii oameni, ajuta-i sa vina la Tine, sa se linisteasca, bietii de ei, spuneam... (Acum insa nu mai sunt capabil, caci am pierdut harul rugaciunii intre timp.)
Poate ramane pacea o ora, o zi... Eu am pierdut linistea, pacea aceasta, treptat, uneori ea scazind, desfiripindu-se de-a lungul a 3 zile succesiv... Alteori am pierdut-o brusc, instantaneu, pe urma unui gand de marire de sine, de inchipuire ca am vreun rost in toata petrecerea aceea, ca as fi cauzat cumva, ca sa spun asa, acele trairi...

Dar dupa aparitia ciclicitatii urmeaza altele... Vin alte experiente. O, si foarte multe incercari si ispite mari. Atentie! Aici e timpul sa va spun: fara duhovnic cu spovedanie deasa pericolul e nebunia sau moartea. E cert acest lucru! E cert! (am fost aproape, candva...)

Pentru lamuriri in privinta cercurilor acestora, vedeti Sfantul Grigorie Palama, despre energiile necreate....

http://www.youtube.com/watch?v=twcUw...eature=related

[Tartaruga]

În prealabil postat de ioan cezar

Da, desigur, ca doar pentru a pune noi la inima a spus Domnul parabola fiului risipitor.
Insa, vezi tu, iar ne incurcam pe coclauri.... Ca tu zici acolo Tatal, iar ceea ce iti scapa e ca in acea parabola tatal fiului risipitor nu este Tatal, ci Dumnezeu (Tatal, Fiul si Sfantul Duh).

Daca ar fi acela Tatal, cum spui tu, atunci fiul respectiv ar fi Insusi Fiul. Crezi oare, insa, ca fiul acela care si-a risipit averea si a mancat laolalta cu porcii este Insusi Fiul lui Dumnezeu?...
Vezi tu Trataruga ce patesti daca te-ai rupt de Biserica?
Ai uitat ca omul, fiul risipitor care se intoarec Acasa prin cainta si pocainta, intalneste pe Dumnezeu nu orisicum ci tinind cont de Sfanta Treime. E o socoteala aici, pe care au talcuit-o Parintii, pe care o traim in Biserica, pe care tu ai pierdut-o, spre nenorocirea confuziei tale, cand ai aruncat crucea precum zvarle calul naravas din picior.

O, biata testoasa, cum le intelegi tu pe toate pe dos si te tii batoasa si mandra, isteata foc in ratacirile tale...
Imi spunea cineva ca exista riscul ca Tartaruga sa sminteasca pe cineva pe forum. Exclus, i-am spus eu, biata se chinuie in labirintul superstitiilor ei si isi frange sufletul de plans, ratacind, insa nu stie aceasta deoarece mintea (constiinta de sine) e net despartita de inima...

Tie nu ti-e mila de copilasul dinlauntrul tau? Chiar nu ai inima de mama in tine?
Nu stii ca porti in tine, femeie, un copil neasemuit de frumos, cu mult mai bun decat tine, care sufera de foame, de frig, de intuneric?
Esti chiar atat de cruda, femeie, sa lasi sa moara in chinurile cele mai cumplite propriul tau copil? Copilul duhovnicesc, crescut in tine prin Botez. Nu il auzi uneori cum se tanguie, cum striga cu glasciorul lui diafan "Maaamaaa!.."? Chiar atat de nemiloasa esti cu propriul tau copil?
Pana si eu, ca barbat, obisnuit cu tot felul de duritati si mizerii am plans mult cand l-am auzit prima data cum se vaita... Nu stiam cum sa intru acolo, in temnita in care il tintuisem prin nepasarea si neglijenta mea criminala si sa il eliberez din ghiarele intunericului si al frigului de moarte. Imi venea sa imi sfasii coastele cu mainile ca sa il pot elibera, sa il iau in brate, sa il alin, sa se termine odata chinul!

M-am limitat insa, cata vreme nu in inima mea de carne e temnita copilului duhovnicesc, m-am limita asadar sa ii spun: gata copile, acum nu mai esti singur, te-a auzit tata si de acum te vor auzi si Mama ta si Tatal tau din ceruri.
Si de atunci, din ziua aceea grea cand am luat cunostinta de propriul meu copilas launtric, il ingrijesc in fiecare zi: ii dau mancare Cuvantul lui Dumnezeu si rugaciunile mele cat mai adinci, ca sa ajunga pana la el, acolo in adincuri, in vazduhul lui .. Ii dau apa pentru spalat ochisorii plansi si pentru baut, cu lacrimile mele de cainta. Ii dau soare cu fiecare bucurie a credintei, cu fiecare slujba la care participam impreuna. Ii dau jocuri si veselie cu fiecare milostenie, cu fiecare stih care ne inveseleste pe amandoi, cu fiecare act al nadejdii, cu cantecele din biserica (tare mult ii place sa cantam, mai ales la vecernie si am observat ca ii place si pictura, mai ales unii sfinti, intrucat il simt cum bate din palme si da vesel din picioruse atunci cand contemplam minute lungi o sfanta sau un sfant din icoanele noastre). Ii dau dialoguri, il duc la socializare (....:)) de cate ori intalnesc un alt om al carui copilas launtric e la fel de dornic de intalnirea cu alti copii. Ii dau povesti pentru nani de cate ori citim, noptile, Vietile Sfintilor...
Uneori se supara, ca ma aude, de acolo din lacasul lui tainic, cum vorbesc cu alti oameni care lui nu-i plac. Ma loveste cu pumnisorii inlauntru, in dreptul inimii si imi striga tainic: asta e un om rau, de ce pierzi timpul cu el, de ce bei cu el la masa, de ce vorbesti ca el? Tu nu esti asa, ce-i cu tine?... imi zice el.
Uneori e gelos, vrea sa stau doar cu el si atunci il rog sa inteleaga ca mai am si alti copii, afara, si ca am uneori indatoriri fata de alti oameni. Si intelege, insa de obicei vrea sa stau doar cu el...
Nu stiu daca sunt un tata bun pentru el, insa noi ne descoperim unul pe altul tot mai mult, avem reguli bune pentru amandoi, lucram in echipa si, in orice caz, el nu mai este singur. Si nici eu!
Candva, in Baragan, intr-o casa parasita unde era frig, eu nu aveam lumina, foul se stinsese in sobe, viscolul urla afara, gandurile mi-o luau razna si teama de tot felu lpusese stapinire pe mine, in clipa cand imi trecuse prin minte ca sunt pierdut, l-am auzit asa, ca prin vis, ca o parere abia ghicita, ca imi sopteste: sunt aici, cu tine, nu te teme! Si am plans mult, mult si am dat multumita lui Dumnezeu ca puiul meu launtric e un copil recunoscator care isi ajuta prietenul la greu. Si i-am multumit si ne-am rugat impreuna si, nu stiu cum sa-ti spun, am adormit imbratisati, ca doi copii fericiti in bratele mamei lor iubitoare...

Ai grija, femeie, de copilasul tau launtric. Hraneste-l, bucura-l, invata-l iar el, mereu recunoscator tie, nu te va lasa niciodata singura si nemangaiata. E foarte rabdator si ieratator. O daca ai sti cat e micutul de iertator!... Pentru ca el, sa stii, seamana cu Tatal lui: este Gentleman si aste puternic cum nu visezi. Si mai seamana si cu Mama lui: este neinchipuit de tandru, de afectuos si de intelept.
Fie ca inima ta sa fie mangaiata de manutele lui delicate ca roua, sarutata de buzele lui mai dulci decat nectarul zeilor antici. AMIN+

Ioan, draga Ioan,

Modificasem acel PS ca sa nu cumva sa te simti judecat, pentru ca stiu ca interpretezi gresit cuvintele mele, si iata rezultatul, m-am trezit eu judecata :))
In cazul acesta, sa-ti spun cum suna PS: "Sa meditezi si la parabola Fiului ratacitor si Tatalui mult milostiv, si sa te gandesti tu pe unde esti in pielea celui ratacitor, cam pe unde te aflii pe cale."
Mi-a fost apoi teama ca o sa interpretezi rau, ca o judecata, cuvintele mele, pentru ca deseori le interpretezi pe dos, asa ca am modificat si am lasat forma pe care ai vazut-o. Ca sa ma trezesc acuzata de ceea ce nici prin minte nu-mi dadea vreodata ca ar putea cineva interpreta din acea parabola: cum ca fiul risipitor ar fi Hristos! Asta da sminteala! Ma si intreb de unde ai scos-o ca eu nici la cel mai ratacit crestin posibil nu am auzit ceva atat de grav.
Draga Ioan, acea parabola este una dintre cele mai limpezi din Biblie, noi toti cei care pacatuim suntem fii ratacitori, si eu, si tu, si noi toti. Iar PS scris in forma initiala te invita sa meditezi la faptul ca fiul risipitor, dupa ce si-a plans faptele si a regretat raul facut, nu a impietrit in acel regret si parere de rau, ci a avut curaj sa faca si urmatorul pas: sa se intoarca la Tatal si sa isi ceara iertare. Iar Tatal nu numai ca l-a iertat, dar l-a asteptat de departe ca sa il ierte, sa-i usuce lacrima pe obraz, sa-l mangaie si sa-i arate cat de mult de fapt El il iubea. Normal ca acest Tata este Dumnezeu iar noi toti (cu exceptia lui Hristos!!) suntem fii risipitori! Si tot noi (cu exceptia lui Hristos!!) suntem si fiul mai mare, fratele cuminte ramas acasa, repede invidios pe cel ratacit ce a primit asa o mare cinste de la Tatal. Ai grija Ioan draga, sa nu aluneci in pielea fratelui cel mare, ca este mult mai amara decat a celui risipitor...

Numai bine si usurel cu judecata pe data viitoare

[Tartaruga]

În prealabil postat de ioan cezar

Asculta tot, daca poti si binevoiesti, insa cuvantul meu pentru tine este la minutul 5. (Te rog nu te repezi acolo direct! Te rog... un strop de binecuvantata disciplina, doctore!)

http://www.youtube.com/watch?v=lOOFdWFk4KY


P.S. "Rugaciunea ciclica", de care aminteste Sfantul, eu am cunoscut-o abia dupa 1 an de exercitii statornice si mult plans pentru pacatele mele, precum si dupa efortul de a cere iertare si de a repara rautatile facute semenilor, cu sau fara voia mea, acolo unde se putea si unde era constructiv (caci unii, nu stiu de ce, cand le-am cerut iertare s-au inrait si mai tare...). Ciclul, ciclicitatea rugaciunii despre care vorbeste Gheron, e perceputa in vedenie ca un cerc diafan care se roteste intre frunte si inima in plan sagital (antero-posterior)...Un nor de azur, o perdea fina ca de vapori nespus de mici si oarecum sfaraitori, sonori, caci au o muzica aparte de nespus, foarte foarte tainica... Un nor de atomi cantareti!... Se misca in cerc, rotitor, inaintea ochilor tai, iar tu esti simplu spectator, nu poti face nimic, doar asisti neputincios si fericit, esti doar uimit si nu ai vrea sa se termine niciodata. Dulceata depaseste cu mult orice desfatare lumeasca. Si e doar in legatura cu rugaciunea...
Inainte de etapa asta exista un semn semiciclic, aproape ca semnul infinitului de fapt, care se perinda inaintea ochilor inclusiv cand ochii sunt inchisi... Semnul acesta dureaza o vreme. La mine venea periodic, cand si cand in rastimpul a 3 luni. Abia apoi am cunoscut cercul rugaciunii dintre frunte si piept (ma feresc sa zic dintre minte si inima...). Dupa acesta etapa, abia, incepe asadar ciclicitatea... Eu insa nu priveam semnul si nici nu il priemeam, ci il combateam cu rugaciunea, il insoteam, cel putin, cu rugaciunea, fiind prevazator intrucat nu voiam sa pun mintea lipita de vreo imagine... Atentie aici! Imaginea, oricare ar fi, e balast si piedica.
Ceea ce se traieste atunci, cand incep "rotocoalele", este de nespus... As vrea sa spun dar nu cunosc termeni in limba romana, ma iertati...
Fara sa te poti opri sau conduce in vreun fel dai slava lui Dumnezeu in continuu... neincetat... Este de neoprit... ca un riu care a prins sa curga in tine.. si curge, curge, iar robinetul nu-i la tine-n mana... Si, cum sa spun, parca nu tu faci asta, parca slava se da prin tine, nu de tine, desi tu participi cu toata faptura... Cred ca doar Dumnezeu stabileste cand vine oprirea. El strange robinetul datului de slava, asa cred.
In urma ramane o pace atat de deosebita incat nu ai vrea sa o pierzi niciodata. Trupul tau e topit, chiar de esti reumatic, ca mine. Nu mai vrei nimic, nici o bunatate, ai simtamantul de necontestat ca esti cu totul implinit. Faci orice corvoada, cat de grea, cu zambetul pe buze. Eu am suportat chiar in acea perioada nedreptati pentru care, altadata, as fi muscat ca o fiara din oameni, cu dintii... Marturisesc, fratilor! Insa atunci, sub pace fiind, le duceam pe toate cu o seninatate, cu o liniste, cu o mila pentru cei ce ma loveau mereu, dur, ca niste bestii, ceva de nespus. Oh, Doamne, ai mila de bietii oameni, ajuta-i sa vina la Tine, sa se linisteasca, bietii de ei, spuneam... (Acum insa nu mai sunt capabil, caci am pierdut harul rugaciunii intre timp.)
Poate ramane pacea o ora, o zi... Eu am pierdut linistea, pacea aceasta, treptat, uneori ea scazind, desfiripindu-se de-a lungul a 3 zile succesiv... Alteori am pierdut-o brusc, instantaneu, pe urma unui gand de marire de sine, de inchipuire ca am vreun rost in toata petrecerea aceea, ca as fi cauzat cumva, ca sa spun asa, acele trairi...

Dar dupa aparitia ciclicitatii urmeaza altele... Vin alte experiente. O, si foarte multe incercari si ispite mari. Atentie! Aici e timpul sa va spun: fara duhovnic cu spovedanie deasa pericolul e nebunia sau moartea. E cert acest lucru! E cert! (am fost aproape, candva...)

Pentru lamuriri in privinta cercurilor acestora, vedeti Sfantul Grigorie Palama, despre energiile necreate....

Este interesant ceea ce il marcheza pe fiecare in urma experientei cu rugaciunea inimii (paranteza: este pentru prima oara ca o aud chemata rugaciunea mintii, iar in manualul de la scoala este chemata rugaciunea Numelui. Eu prefer insa numele de rugaciunea inimii). Ceea ce m-a impresionat pe mine insa a fost cu totul altceva: faptul ca s-a pornit de una singura din inima in timp ce creierul gandea la activitatile obisnuite, cu senzatia strana ca as fi avut doua creiere, unul in cap si altul in inima, unul care facea activitatea cotidiana si celalat care se ruga, apoi m-a surpris caldura pe care o simt in dreptul pieptului si ceea ce cuprinde apoi tot trupul si care nu poate fi descris in cuvinte, ceva care te rupe complet de realitate de parca lumea in jur nici nu ar mai exista, apoi ceea ce spunea si in clip, faptul ca dintr-o data incepi sa te rogi cu cuvintele tale, iar ruga se transforma destul de repede in ruga pentru ceilalti, iar ceea mai surprinzatoare parte sunt lacrimile care curg din senin, in timp ce sufletul se simte de fapt in pace, impacat si mangaiat, si mai ales incredintat ca rugaciunea a fost ascultata (in sensul de bagata in seama, luata in considerare)... Cat despre ceea ce vad atata stiu ca traiesc intr-o zona unde ploua mai tot timpul, unde sunt mereu nori pe cer, unde exista oameni care se sinucid chiar din cauza timpului vesnic urat, insa eu nu vad practic niciodata toate astea decat daca imi propun in mod constient sa ma uit mai bine sa vad ce timp este, pentru ca altfel ceea ce vad cu ochii fizici este mai tot timpul multa lumina... De aceea cand cineva ma intreaba la telefon cum este timpul la noi, sau cineva intors din vacanta ma intreaba cum a fost in absenta lui, sunt incapabila sa dau un raspuns, eu vad mereu soare, lumina, chiar si atunci cand de fapt este innorat si ploua cu zilele sau saptamanile... Si stiu ca a plouat non-stop pentru ca se plang ceilalti si nu pentru ca as fi remarcat eu... Si vice-versa, toti erau morti de caldura cat am fost in vacanta in Italia si la noi, pleostiti de caldura si fara vlaga in timp ce eu nu simteam decat o caldura placuta, ca si cum ar fi fost cu cel putin 10-15 grade mai putin decat erau in realitate. La un moment dat chiar am avut retineri sa le spun ca in casa mie chiar imi era racoare, retinere pentru ca ei chiar si in casa nu mai puteau de caldura... Iar iarna, cand toti sunt infofoliti, eu sunt mereu cu gatul gol, si capul bine-nteles... Toate acestea ma surprind pe mine, faptul ca parca traiesc pe alta lume si totusi sunt in lumea aceasta...


Acum nu stiu cum o sa ma judeci iar, si nu-i prea bine de spus acestea in public, dar cum am devenit imuna la orice fel de judecata, si buna si rea, am riscat aceasta marturisire...

Faptul pentru care am intrerupt lucrarea rugaciunii a fost, in primul rand, teama (prudenta) ca nu cumva sa fiu in inselare.
Pentru un rugator incepator, cum am fost eu vreo doi ani, ceea ce mi s-a dat a fost mult peste asteptari si mi-a ridicat o serie de probleme nebanuite.
Duhovnicul a inteles despre ce e vorba si m-a pus sa aleg: ori imi sporesc curatia vietii (si mi-a dat sa citesc, printre altele, cum traiau efectiv cei din obstea lui Gheron Iosif, de pilda) ori incetez lucrarea.
Ca sa ma dumiresc (intrucat devenisem ca sa zic asa dependent de rugaciune) am citit mult, am intrebat, am ascultat, etc. etc.
In final am ajuns la concluzia ca inselarea poate fi atat de perfida incat, mergind pe firul ravnei tale, ajutindu-te chiar in moduri numai de el stiute, perversul acela te asteapta la cotitura exact cand ti-e lumea mai draga. Si daca nu esti cu toate actele in regula, te baga pe veci la beci. Desi tu inca te mai crezi in Rai! Am inteles clar aceasta si a trebuit sa aleg: ori imbunatatirea substantiala a vietii, intru curatie si ascultare totala de duhovnic, ori renuntarea la lucrarea rugaciunii sau mai bine zis la nivelul destul de solicitant la care lucram atunci.
Dupa aproximativ un an am inteles ca facusem o alegere buna scazind treptat lucrarea.
Intrucat, acum pot spune clar, ma aflam in inselare sau, in orice caz, mult influentat spre o cotitura periculoasa.

Imi amintesc multe despre acele experiente (eu le numesc exercitii). Uneori mai scriu pe aici cate ceva, nostalgic, si sfasiat ca am pierdut harul acela.

Insa am incredere ca Domnul Insusi mi-a vorbit prin duhovnic, pentru ca eu sa capat ragazul sa ma dumiresc. Domnului nu Ii plac baieteii si fetitele care sufera de impulsivitate si onirism. Din simplul motiv ca acestea sunt, la o analiza mai adincita, fructele mandriei.

Ca urmare, oricat de minunate si incurajatoare sunt roadele momentane ale rugaciunii (mai ales cand ea se rosteste singura in inima, chiar si in somn in cazul meu, aproape permanent) eu am ajuns la concluzia ca totul poate deveni exact calea spre iad.
Cine se aventureaza pe aici e bine sa stie ca miza jocului este extrem de mare. Poti castiga, dar asta numai daca esti printre fericitii aceia de 1 la 10 000...

(Intre timp am auzit de multe nenorociri ca urmare a practicarii fara duhovnic si/sau fara curatie a rugaciunii mintii/inimii. S-a intamplat inclusiv pe Athos cu un calugar foarte ravnitor, cativa ani in urma - e o poveste intreaga... Unul dintre amicii mei, localnic in cartierul nostru, mi-a povestit ce a patit el insusi cand era calugar. Grozavii atat de mari... Acestea mi-au confirmat ca am facut bine ca m-am oprit la timp. Omul acela, printre alte necazuri, a innebunit... Iar cand are momente de luciditate isi deplange zilele bune catre mine, el nestiind ca eu am practicat o vreme rugaciunea... Dar lucididtatea lui tine doar cateva minute apoi incep manifestarile psihotice si nu mai e nimic de discutat, caci delireaza, fluiera, urla... In fine...)

Multa trezvie, asadar!
Smerire mare prin ascultare totala de duhovnic!
Exclus diverse adictii/patimi. (Astea sunt patinele ratacirii, chiar si banala tigara fie si una pe zi, chiar si joggingul atunci cand a devenit adictiv, oricat ar parea de surprinzator.)
Daca duhovnicul e cel potrivit, ascultarea e o fericire. Dar poate fi si un chin uneori, fructuos totusi in plan duhovnicesc... Cel putin, asa am citit.

[andra_v]

Consider ca nimeni nu trebuie sa inceteze lucrarea rugaciunii. odata inceputa, rugaciunea mintii/a inimii nu mai are sfarsit. Desigur, corectarea unor stari/dispozitii la sfatul duhovnicului este mai mult decat necesara, insa rostirea neincetata a numelui Domnului nostru Iisus Hristos este singura solutie pentru a te elibera de patimi (cu deosebire mandrie si iubire de sine). Cunosc din experienta ca Rugaciunea lui Iisus este insotita ani buni de un potop de ganduri si stari sufletesti, insa, pe cat de necesara este aceasta rugaciune pentru suflet (este vitala precum oxigenul pentru intretinerea vietii biologice), pe atat de util este SA NU BAGAM IN SEAMA VARIATELE GANDURI DE INSELARE CARE TE VOR INSOTI TOATA VIATA.

[Tartaruga]

În prealabil postat de ioan cezar

Faptul pentru care am intrerupt lucrarea rugaciunii a fost, in primul rand, teama (prudenta) ca nu cumva sa fiu in inselare.
Pentru un rugator incepator, cum am fost eu vreo doi ani, ceea ce mi s-a dat a fost mult peste asteptari si mi-a ridicat o serie de probleme nebanuite.
Duhovnicul a inteles despre ce e vorba si m-a pus sa aleg: ori imi sporesc curatia vietii (si mi-a dat sa citesc, printre altele, cum traiau efectiv cei din obstea lui Gheron Iosif, de pilda) ori incetez lucrarea.
Ca sa ma dumiresc (intrucat devenisem ca sa zic asa dependent de rugaciune) am citit mult, am intrebat, am ascultat, etc. etc.
In final am ajuns la concluzia ca inselarea poate fi atat de perfida incat, mergind pe firul ravnei tale, ajutindu-te chiar in moduri numai de el stiute, perversul acela te asteapta la cotitura exact cand ti-e lumea mai draga. Si daca nu esti cu toate actele in regula, te baga pe veci la beci. Desi tu inca te mai crezi in Rai! Am inteles clar aceasta si a trebuit sa aleg: ori imbunatatirea substantiala a vietii, intru curatie si ascultare totala de duhovnic, ori renuntarea la lucrarea rugaciunii sau mai bine zis la nivelul destul de solicitant la care lucram atunci.
Dupa aproximativ un an am inteles ca facusem o alegere buna scazind treptat lucrarea.
Intrucat, acum pot spune clar, ma aflam in inselare sau, in orice caz, mult influentat spre o cotitura periculoasa.

Imi amintesc multe despre acele experiente (eu le numesc exercitii). Uneori mai scriu pe aici cate ceva, nostalgic, si sfasiat ca am pierdut harul acela.

Insa am incredere ca Domnul Insusi mi-a vorbit prin duhovnic, pentru ca eu sa capat ragazul sa ma dumiresc. Domnului nu Ii plac baieteii si fetitele care sufera de impulsivitate si onirism. Din simplul motiv ca acestea sunt, la o analiza mai adincita, fructele mandriei.

Ca urmare, oricat de minunate si incurajatoare sunt roadele momentane ale rugaciunii (mai ales cand ea se rosteste singura in inima, chiar si in somn in cazul meu, aproape permanent) eu am ajuns la concluzia ca totul poate deveni exact calea spre iad.
Cine se aventureaza pe aici e bine sa stie ca miza jocului este extrem de mare. Poti castiga, dar asta numai daca esti printre fericitii aceia de 1 la 10 000...

(Intre timp am auzit de multe nenorociri ca urmare a practicarii fara duhovnic si/sau fara curatie a rugaciunii mintii/inimii. S-a intamplat inclusiv pe Athos cu un calugar foarte ravnitor, cativa ani in urma - e o poveste intreaga... Unul dintre amicii mei, localnic in cartierul nostru, mi-a povestit ce a patit el insusi cand era calugar. Grozavii atat de mari... Acestea mi-au confirmat ca am facut bine ca m-am oprit la timp. Omul acela, printre alte necazuri, a innebunit... Iar cand are momente de luciditate isi deplange zilele bune catre mine, el nestiind ca eu am practicat o vreme rugaciunea... Dar lucididtatea lui tine doar cateva minute apoi incep manifestarile psihotice si nu mai e nimic de discutat, caci delireaza, fluiera, urla... In fine...)

Multa trezvie, asadar!
Smerire mare prin ascultare totala de duhovnic!
Exclus diverse adictii/patimi. (Astea sunt patinele ratacirii, chiar si banala tigara fie si una pe zi, chiar si joggingul atunci cand a devenit adictiv, oricat ar parea de surprinzator.)
Daca duhovnicul e cel potrivit, ascultarea e o fericire. Dar poate fi si un chin uneori, fructuos totusi in plan duhovnicesc... Cel putin, asa am citit.

Cand mi s-a intamplat prima oara sa simt cum se porneste singura din inima, si eu am oprit-o gandind ca nu pot fi vrednica de asa ceva. Si oprita a fost ani de zile in sir. Astazi pot spune: rau am facut, exact asta doreste cel rau, sa oprim rugaciunile. Acum nu mai opresc nimic, in Biblie scrie foarte clar: sa ne rugam fara oprire. Eu personal am cunoscut un singur caz de om care facea aceasta rugaciune si a innebunit, diagnosticat fiind cu schizofrenie. Avea ca si duhovnic pe unul dintre cei mai mari ai nostri (ii tin numele sub tacere aici), era dintre aceia care convins pana in maduva oaselor ca in afara Ortodoxiei nu se afla decat inselarea diavolului, ma deplangea pentru ca am vederi ecumenice in conditiile in care avusesem rugaciunea inimii, iar viata lui de familie tocmai esua si nu dau detalii. Ceea ce pentru mine a fost flagrant a fost exact amestecul asta de mandrie si asa zisa smerenie, in care cu cuvantul isi zicea cel mai pacatos, si tot cu cuvantul isi permitea sa ma judece cam pe unde sunt eu (nicaieri) cu credinta si cand vorbea cu mine, zicea tot la doua trei propozitii "fugi necuratule" spunandu-mi ca zicea asta diavolului care ma insela si care era langa mine. Ca atare concluzia mea a fost extrem de simpla: innebunesc doar cei care fac rugaciunea ca pe un fel de sport sau ca pe o datorie a bunului credincios sau alte motive asemenea. Cand insa este facuta din inima din iubire fata de Dumnezeu si ceilalti, nu exista absolut nici un risc, iubirea este singura de care cel rau nu se poate apropia, il arde. De aceea il arde si numele Domnului cand il pronuntam in rugaciune: pentru ca este iubire pura. Si ca atare am reluat rugaciunea si nu imi pare rau, traiesc in sfarsit zilele cele mai frumoase din viata.
O zi minunata iti doresc!

Foarte frumos, Tartaruga! De acord si cu Andra.
Eu insa le stiu pe ale mele, dupa ani de practica, studiu, reflectie, incercari, ispite si ascultare de duhovnic.
Rugaciunea o practic, desigur, ca tot crestinul, insa la alt nivel, in alti parametri, mai usurel, mai domol...
Rugaciunea creste cand voieste Duhul! Cred ca asta stie orice rugator...
Dar eu vorbeam de lucrare, adica de ceea ce face omul, de staruinta si activitatea lui. Nu de rugaciune ca har, ca parte a Duhului. Aici nu am ce discuta, Domnul stie, nu eu!

Sa ne rugam tot timpul?...Verset dezbatut si rasdezbatut de mii de ani...
Pai, iata o varianta: gandesc acum asa "As vrea ca Tartaruga sa fie linistita" si pun inainte cuvantul Doamne. Iar gandul meu devine rugaciune (zice Parintele Rafail Noica): "Doamne, as vrea ca Tartaruga sa se linisteasca". Simplu, nu? Si ma rog tot timpul. Ati incercat?

P.S. Mi-ar placea ca aceia care zic "uite-l si pe Cezar cum bate campii" sa puna in fata "Doamne..." Cred ca mi-ar fi de mare folos...:)

[Tartaruga]

În prealabil postat de ioan cezar

Foarte frumos, Tartaruga! De acord si cu Andra.
Eu insa le stiu pe ale mele, dupa ani de practica, studiu, reflectie, incercari, ispite si ascultare de duhovnic.
Rugaciunea o practic, desigur, ca tot crestinul, insa la alt nivel, in alti parametri, mai usurel, mai domol...
Rugaciunea creste cand voieste Duhul! Cred ca asta stie orice rugator...
Dar eu vorbeam de lucrare, adica de ceea ce face omul, de staruinta si activitatea lui. Nu de rugaciune ca har, ca parte a Duhului. Aici nu am ce discuta, Domnul stie, nu eu!

Sa ne rugam tot timpul?...Verset dezbatut si rasdezbatut de mii de ani...
Pai, iata o varianta: gandesc acum asa "As vrea ca Tartaruga sa fie linistita" si pun inainte cuvantul Doamne. Iar gandul meu devine rugaciune (zice Parintele Rafail Noica): "Doamne, as vrea ca Tartaruga sa se linisteasca". Simplu, nu? Si ma rog tot timpul. Ati incercat?

P.S. Mi-ar placea ca aceia care zic "uite-l si pe Cezar cum bate campii" sa puna in fata "Doamne..." Cred ca mi-ar fi de mare folos...:)

La nivel de incercare a fost candva, acum este la nivel de practica curenta. Este si motivul pentru care nu ma mai ating suturile, m-am obisnuit sa actionez la fel ca in profesia mea: cel care este bolnav are nevoie de tratament nu de ocara, iar tratamentul incepe cu rugaciunea pentru el, si in acelasi timp ma rog si pentru mine, ca niciodata nu se stie care din doi este mai bolnav, asa ca trebuie acoperiti amandoi cu rugaciuni.

O seara minunata!

În prealabil postat de Tartaruga

La nivel de incercare a fost candva, acum este la nivel de practica curenta. Este si motivul pentru care nu ma mai ating suturile, m-am obisnuit sa actionez la fel ca in profesia mea: cel care este bolnav are nevoie de tratament nu de ocara, iar tratamentul incepe cu rugaciunea pentru el, si in acelasi timp ma rog si pentru mine, ca niciodata nu se stie care din doi este mai bolnav, asa ca trebuie acoperiti amandoi cu rugaciuni.

O seara minunata!

Dar NU in afara Bisericii! Asta e clar si nu am ce negocia sau explica.
De aici provine toata problema si toata inselarea... Nu face doi bani rugaciunea unui om care s-a lepadat de Biserica.
Acesta e locul unde nu am nimic de comentat in plus.

A face rugaciuni si altele asazis religioase fara a fi in Biserica este, pe scurt spus, masturbatie. Cel mult, raporturi cu papusi gonflabile. Seamana cu viata sexuala reala, se poate simula si pe computer, dar nu-i acelasi lucru... Sa fiu iertat.