Iubirea prin ura de sine

[Traditie1]

În prealabil postat de Melissa

Mi se pare o afirmatie TOTAL ERONATA!Priviti copiii ! Cand sunt mici, ei nu au sentimente negative -frica,invidie,rautate,ura,etc.Ei au doar o dragoste imensa pe care o emana in jurul lor prin tot ce fac.Ar trebui sa fim mai atenti la copii!Sa invatam de la ei.Un copil cand a invatat ce inseamna expresia "te iubesc", el spune "te iubesc" si mamei si pisicii si postasului si bunici si vecinei si jucariei preferate si porumbelului,etc..Copiii sunt singurii plini de iubire.Greseala adultului este tocmai ca "indruma" copilul spre sentimente negative,cultivandu-le cu perseverenta frica( cainele musca, vine bau-bau,etc), distantarea fatza de iubire prin sentimentul de superioritate vis-a-vis de anumite persoane de exemplu(diferente sociale) care curand nasc alte sentimente negative :mandria,sfidarea,ignoranta,etc..
Lupta consta in a redobandi starea de dragoste universala cu care ne-am nascut!

Copiii nu au sentimente negative dar nici iubire; ei sunt egoişti, pe măsura formării conştiinţei lor. Nu este nimic în om care să preceadă conştiinţa iar conştiinţa se formează treptat pe măsura experienţelor. Cu toţii am fost copii şi ne putem aminti ce gândeam, a inventa că copiii ar avea virtuţi este irealist.


Teama de Dumnezeu este o manifestare corectă a respectului faţă de El. Numai împietrirea excesivă face pe unii să-L perceapă pe Dumnezeu ca pe un om, când El este infinit de mare. Cum zicea tot arhimandritul Sofronie, nu am primit poruncă să-L iubim pe Dumnezeu ca pe aproapele nostru nici pe aproapele din toate puterile noastre. Pe Dumnezeu Îl iubim prin supunere (a tuturor manifestărilor) şi teamă fiindcă este Stăpânul. Pe aproapele îl iubim dorindu-i binele în aceeaşi măsură ca nouă înşine.


Ura de sine este urmarea unei inspiraţii divine. Paradoxal, cu cât suntem mai departe de Dumnezeu cu atât suntem mai mulţumiţi de sine şi cu cât ne apropiem de El cu atât nemulţumirea de sine creşte, ajungând la ură de sine.

În mod natural, noi credem că totul e bine şi frumos, Dumnezeu e un fel de servitor din umbră care ne va face toate poftele şi totul va fi bine în viitorul nostru.

Dar cine se străduie să-I fie plăcut, va simţi, pe măsura străduinţei sale, adevărul, prin darul iluminării harice. Iar adevărul este că suntem extrem de depărtaţi de Dumnezeu, extrem de scufundaţi în egoism. Şi răspunsul sănătos la cunoaşterea acestei depărtări este ura de sine. Nu o ură distructivă, dimpotrivă, o acuzare de sine menită să ne repună în iubirea lui Dumnezeu, deci ceva spre binele nostru.

Trăirea în adevăr este ceva ce survine extrem de rar pentru că puţini sunt cei ce îşi asumă "nebunia" de a lăsa toate pentru Dumnezeu şi astfel puţini pot primi vindecarea înţelegerii. Începutul înţelegerii răutăţii noastre este un moment de cotitură în viaţa noastră, mai important poate decât convertirea sau orice alt eveniment. Este o renaştere în iubire, în adevărata recunoştinţă şi adevăratul respect pentru Dumnezeu.

[Marius22]

Pacatul rastoarna sensuri si perverteste realitati. Asa se face ca omul care se iubeste pe sine, de fapt face dovada urii de sine, deoarece efectele iubirii egoiste ii aduc multa vatamare. Omul care se uraste pe sine, omul smerit, care nu-si acorda siesi multa importanta, lucreaza de fapt iubirea de sine cea ziditoare.

Este de fapt un alt fel de a spune "oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta".

În prealabil postat de Traditie1

Copiii nu au sentimente negative dar nici iubire; ei sunt egoişti, pe măsura formării conştiinţei lor. Nu este nimic în om care să preceadă conştiinţa iar conştiinţa se formează treptat pe măsura experienţelor. Cu toţii am fost copii şi ne putem aminti ce gândeam, a inventa că copiii ar avea virtuţi este irealist.

Cand o sa ai propriul copil, eu te rog sa-l studiezi bine pana in jurul varstei de 3 ani.Si vei observa in ce stare de iubire s-a nascut.

Eu nu vorbeam despre copiii mari,cei care-si pot aduce aminte copilaria.Nu degeaba nu avem amintiri decat dupa varsta de 3 ani.Te-ai gandit de ce?

În prealabil postat de Traditie1

Teama de Dumnezeu este o manifestare corectă a respectului faţă de El.

Poate teama sa nu-L superi,pentru ca EL nu merita sa sufere din cauza ta,pentru ca e atat de bun si iubitor.Nicidecum TEAMA de a nu Se razbuna pe tine!

Nici o forma de respect nu se castiga prin TEAMA!

În prealabil postat de Traditie1

Ura de sine este urmarea unei inspiraţii divine. Paradoxal, cu cât suntem mai departe de Dumnezeu cu atât suntem mai mulţumiţi de sine şi cu cât ne apropiem de El cu atât nemulţumirea de sine creşte, ajungând la ură de sine.

În mod natural, noi credem că totul e bine şi frumos, Dumnezeu e un fel de servitor din umbră care ne va face toate poftele şi totul va fi bine în viitorul nostru.

Dar cine se străduie să-I fie plăcut, va simţi, pe măsura străduinţei sale, adevărul, prin darul iluminării harice. Iar adevărul este că suntem extrem de depărtaţi de Dumnezeu, extrem de scufundaţi în egoism. Şi răspunsul sănătos la cunoaşterea acestei depărtări este ura de sine. Nu o ură distructivă, dimpotrivă, o acuzare de sine menită să ne repună în iubirea lui Dumnezeu, deci ceva spre binele nostru.

1. URA niciodata NU POATE FI urmare a UNEI INSPIRATII DIVINE! Ura este opusul iubirii.

2.Nu exista URA CONSTRUCTIVA.Ura prin insasi natura ei,prin cauza care o produce si efectul ei, este totalmente NEGATIVA.

3. Jertfa de sine nu este totuna cu ura de sine!

În prealabil postat de Traditie1

Trăirea în adevăr este ceva ce survine extrem de rar pentru că puţini sunt cei ce îşi asumă "nebunia" de a lăsa toate pentru Dumnezeu şi astfel puţini pot primi vindecarea înţelegerii. Începutul înţelegerii răutăţii noastre este un moment de cotitură în viaţa noastră, mai important poate decât convertirea sau orice alt eveniment. Este o renaştere în iubire, în adevărata recunoştinţă şi adevăratul respect pentru Dumnezeu.

1.Vindecarea intelegerii o au toate oitele ratacite care s-au intors la turma.

2.Iar o renastere in iubire,traim de fiecare data cand ne impartasim cu Hristos.

[anna21]

Melissa, cred ca Traditie 1 are dreptate in ce priveste copiii mici. Copiii mici sunt de un egocentrism crancen. Si eforturile parintilor in perioada copilariei mici sunt tocmai in sensul facilitarii deschiderii copiilor catre ceilalti.
Nu e chiar asa.. a un copil mic emana iubire in toate partile. Ai mei emana in egala masura pumni si palme.. Cate conflicte nu am aplanat la "nisip" pt ca toti copiii vor galetusa roz etc.. In timp elaborezi strategii, in functie de situatie, sa se paruiasca mai putin cu alti copii.

Cat despre copilul care spune "te iubesc" la tot pasul.. aceasta face fiul meu cel mare si consider ca este.. obositor. Mi se pare ca nu intelege sensul iubirii si mai bine tace decat sa vorbeasca lucruri neintelese si nesustinute de fapte (stiu, sunt o mama rea.. nu o spun in gluma). Degeaba copilul spune "te iubesc mami", daca ii spui de 50 de ori sa ridice creioanele de pe covor si se face ca nu aude sau nu e vorba despre el. Eu ma straduiesc (nu stiu inca cu cat succes) sa-mi invat copilul ca iubirea este jertfa, nu un sentiment caldut. Si in nici un caz.. cuvinte.

În prealabil postat de anna21

Melissa, cred ca Traditie 1 are dreptate in ce priveste copiii mici. Copiii mici sunt de un egocentrism crancen. Si eforturile parintilor in perioada copilariei mici sunt tocmai in sensul facilitarii deschiderii copiilor catre ceilalti.
Nu e chiar asa.. a un copil mic emana iubire in toate partile. Ai mei emana in egala masura pumni si palme.. Cate conflicte nu am aplanat la "nisip" pt ca toti copiii vor galetusa roz etc.. In timp elaborezi strategii, in functie de situatie, sa se paruiasca mai putin cu alti copii.

Cat despre copilul care spune "te iubesc" la tot pasul.. aceasta face fiul meu cel mare si consider ca este.. obositor. Mi se pare ca nu intelege sensul iubirii si mai bine tace decat sa vorbeasca lucruri neintelese si nesustinute de fapte (stiu, sunt o mama rea.. nu o spun in gluma). Degeaba copilul spune "te iubesc mami", daca ii spui de 50 de ori sa ridice creioanele de pe covor si se face ca nu aude sau nu e vorba despre el. Eu ma straduiesc (nu stiu inca cu cat succes) sa-mi invat copilul ca iubirea este jertfa, nu un sentiment caldut. Si in nici un caz.. cuvinte.

Vreau doar sa-ti spun ca eu reactiile foarte firesti de altfel, de la nisip si ploile de palme si pumnisori,bataia pe galetusa roz, le pun pe seama instinctelor primare cu care ne nastem..Instinctul de conservare,de autoaparare de fapt, este nativ si nu exclude iubirea...

Dar poate no, sunt eu mai iubirista,vorba lui MariS ...si la mine multe-s roz ca galetusa..:-))

[Traditie1]

În prealabil postat de Melissa

Cand o sa ai propriul copil, eu te rog sa-l studiezi bine pana in jurul varstei de 3 ani.Si vei observa in ce stare de iubire s-a nascut.

Eu nu vorbeam despre copiii mari,cei care-si pot aduce aminte copilaria.Nu degeaba nu avem amintiri decat dupa varsta de 3 ani.Te-ai gandit de ce?

Dacă nu ai amintiri, înseamnă că nu ai existat în acea perioadă ca ființă conștientă. Dacă nu ai existat ca ființă conștientă nu ai nici cum să ai iubire. Iubirea e un act rațional.

Oricum, tu nu precizezi la ce fel de iubire te referi. Prin iubire se înțelege și altruismul, și atracția egoistă spre altă persoană sau afectivitatea interesată (ceea ce se observă la copii, care de fapt vor să obțină atenție).

Orice copil e un narcisist, obișnuit să creadă că e centrul lumii datorită atenției acordate de părinți. De fapt narcisiștii patologici adulți sunt niște oameni rămași la nivelul de dezvoltare emoțională infantilă.

Poate teama sa nu-L superi,pentru ca EL nu merita sa sufere din cauza ta,pentru ca e atat de bun si iubitor.Nicidecum TEAMA de a nu Se razbuna pe tine!

Este iresponsabil ceea ce spui. Tu crezi că te poți juca cu Dumnezeu, ceea ce e complet fals, din cel puțin trei motive:

1. Așa cum am spus, Dumnezeu este Stăpânul. Tu aplici porunca a doua (să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți) lui Dumnezeu, când de fapt ar trebui să aplici porunca întâi (să iubești pe Dumnezeu din toată inima ta (să nu iubești alte lucruri) şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta (ascultare totală prin fapte) şi din tot cugetul tău). Cum ziceam, Îl faci pe Dumnezeu om, sau te pui pe tine la nivelul Lui.

2. Orice păcat e rău nu numai prin aceea că ne strică relația cu Dumnezeu ci și prin faptul că omoară sufletul. Prin fiecare călcare a conștiinței aceasta moare câte puțin, după cum spun Părinții (de pildă ava Dorotei).

3. Orice faptă făcută pentru noi e egoistă și ea ne face mai egoiști. Iar egoiștii nu vor intra în împărăția iubirii.

Omul care nu vrea să renunțe la voia proprie nu vrea nici să se smerească și își maschează egoismul sub masca discursului despre o iubire sentimentală, teoretică care de fapt nu există în realitate sau a discursului despre un 'Dumnezeu' - păpușă, o extensie a imaginației noastre pe care o manevrăm după bunul plac.

Dimpotrivă, cel care caută să se supună lui Dumnezeu suferă prin aceasta o restrângere a egoului, o curățare a minții de fantasme și teorii. Există deci două tendințe: una prin care omul caută să se conformeze lui Dumnezeu și una prin care omul caută să-l conformeze pe Dumnezeu imaginației și poftelor sale.


Apoi, ceea ce zici tu este un caz clasic de înșelare. Unii Părinți au spus că încrederea prea mare în Dumnezeu este de fapt ceea ce în Scriptură e numită hula (păcatul) împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă niciodată. Nu se iartă nu pentru că Dumnezeu nu ar fi milostiv ci pentru că acest tip de atitudine dezrădăcinează definitv dorința de pocăință, de întoarcere de la viața lumească la Dumnezeu. Faptul că nu pricepi niște lucruri poate fi tocmai din pricina acestei atrofieri duhovnicești.

1. URA niciodata NU POATE FI urmare a UNEI INSPIRATII DIVINE! Ura este opusul iubirii.

Cred că ai uitat că pe alt topic susțineai pedeapsa cu moartea, răzbunarea.
Și în mod evident nu înțelegi ce nenorocire este iubirea lumească de sine, cea pentru care trebuie să ne urâm.

În prealabil postat de Traditie1

Iubirea e un act rațional.

Iubirea este un act emotional. Ratiunea nu are ce cauta in iubire.Ratiunea apartine mintii ,iar iubirea apartine inimii.

În prealabil postat de Traditie1

Este iresponsabil ceea ce spui. Tu crezi că te poți juca cu Dumnezeu, ceea ce e complet fals, din cel puțin trei motive:

1. Așa cum am spus, Dumnezeu este Stăpânul. Tu aplici porunca a doua (să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți) lui Dumnezeu, când de fapt ar trebui să aplici porunca întâi (să iubești pe Dumnezeu din toată inima ta (să nu iubești alte lucruri) şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta (ascultare totală prin fapte) şi din tot cugetul tău). Cum ziceam, Îl faci pe Dumnezeu om, sau te pui pe tine la nivelul Lui.

Aici gresesti, atribuindu-mi o vina pe care chiar nu o am.Crede-ma ca ii dau Domnului locul care I se cuvine.Daca ma adresez Lui intr-un mod familiar,nu inseamna ca-L minimalizez,din contra, IL ADOR!

Chiar si faptul ca ii spui lui Dumnezeu Stapan,arata relatia rece si plina de temeri pe care o ai cu El.Eu prefer sa-i spun Tata! Si sa ma supun Lui ca unui Tata iubitor ce este, nu ca unui Stapan,care ma poate si trage pe roata daca-L supar si nu-L ascult!

În prealabil postat de Traditie1

3. Orice faptă făcută pentru noi e egoistă și ea ne face mai egoiști. Iar egoiștii nu vor intra în împărăția iubirii.

Chiar si a manca,nu? De aceea,cred ca tu te-ai hotarat sa traiesti cu lumina,nu?! Daca gresesc,corecteaza-ma te rog..

În prealabil postat de Traditie1

Apoi, ceea ce zici tu este un caz clasic de înșelare. Unii Părinți au spus că încrederea prea mare în Dumnezeu este de fapt ceea ce în Scriptură e numită hula (păcatul) împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă niciodată. Nu se iartă nu pentru că Dumnezeu nu ar fi milostiv ci pentru că acest tip de atitudine dezrădăcinează definitv dorința de pocăință, de întoarcere de la viața lumească la Dumnezeu. Faptul că nu pricepi niște lucruri poate fi tocmai din pricina acestei atrofieri duhovnicești.

Oi fi atrofiata duhovniceste,nu zic ca nu..dar totusi nu atat de tare incat sa nu sesizez ca faci o confuzie aici:
Hula impotriva Duhului Sfant, despre care vorbesti mai sus, este increderea pe care o are un om ca poate pacatui la nesfarsit, ca Dumnezeu e bun si-l iarta mereu, nicidecum nu reprezinta increderea imensa de a-si lasa viata in mainil Lui( si in care ma regasesc total)..

În prealabil postat de Traditie1

Cred că ai uitat că pe alt topic susțineai pedeapsa cu moartea, răzbunarea.

Citeste mai bine si citeste toate postarile mele despre pedeapsa cu moartea.

Si nici cand am febra 40, n-am sa spun ca am avut o inspiratie divina cand am sustinut ca as condamna la moarte anumite categorii de criminali.Inspiratia divina a venit ulterior,cand am batut in retragere...

În prealabil postat de Traditie1

Și în mod evident nu înțelegi ce nenorocire este iubirea lumească de sine, cea pentru care trebuie să ne urâm.

Nu trebuie sa ne uram.Suntem creatie divina.Vrei sa uram lucrarea Lui???
Repet,jertfa de sine nu este totuna cu ura..


No,cam atat

PS- daca am fi colegi de serviciu,sigur ne-am intelege bine..,desi aici e clar ca nu ne pasalim..

[Sara I]

În prealabil postat de Traditie1

Parintele arhimandrit Sofronie spune ca noi nu ne nastem cu dragostea, trebuie s-o dobândim iar dobândirea dragostei este lucrul cel mai anevoios pentru ca, asa cum spune Mântuitorul, iubirea consta în fapte.

Dobândirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin ura de sine, prin nemultumirea pentru propriul caracter nerecunoscator si tradator fata de Daruitorul de bunatatati. De fapt toate virtutile sunt opusul unor patimi sau defecte iar iubirea e opusul nepasarii ancestrale a urmasilor lui Adam.

Schimbând putin subiectul, parintele spune ca vederea pacatului este o trezire din somnul de veacuri. În mod asemanator începutul smereniei si al iubirii e o trezire din mândria si nepasarea care caracterizeaza pe toti oamenii în mod natural.

Doamne-ajuta !

Dumnezeu ne-a dat mari comori prin parintii traitori, si am nadejdea ca tot El ne va milui si cu dreapta intelegere a celor transmise de ei...

Sunt de acord ca cineva nu poate merge pe calea pocaintei..fara a-si constientiza raul interior, pacatul, firea corupta, neomenia si intunericul din el...si mai cred ca, oricat de deznadajduitoare poate fi la un moment dat vederea propriului intuneric...aceasta vedere este un har..un dar al Duhului Sfant..care, printre altele.."va vadi lumea de pacat" (Ev.Ioan,16:8)...si da, fara sa ne vedem pacatul, nenorocirea...totala si completa dependenta de harul Duhul Sfant...suntem in inselare..si in parere de sine...

insa, exista un principiu natural conform careia...acel lucru/situatie catre care indrepti atentia ta...are tendinta sa sporeasca si sa creasca...si atunci, daca eu ma uit incontinu numai si numai la raul din mine...si ma lupt cu el, si il urasc.. si ma incrancenez...sa cad...si iarasi ma lupt...oare nu-i dau putere si mai mare in viata mea? Unde sa mai punem ca daca totusi imi iese, voi avea tendinta sa ma mandresc si sa-mi pun inainte o neprihanire a mea proprie...ca fariseii, si...vai noua atunci...caci...stim ca harul lui Dumnezeu se indeparteaza de cei mandri..

Si apoi...ura de sine...eu o inteleg ca o preocupare exacerbata fata de acest "sine"..sau egoismul inerent naturii cazute...acelasi egocentrism, preocupare excesiva de "sine"....de care noi dorim sa scapam...

Apostolul Pavel ne indeamna sa biruim raul...prin bine...ori Singurul Bine...sau BUN...este numai Dumnezeu...

Eu cred ca idealul pentru noi e sa fim atat de pasionati si preocupati de Dumnezeu...de mila Lui...de bunatatea Lui...de frumusetea Lui...sa ne fie atat de drag sa stam langa El...sa cautam sa-L cunoastem...sa-L intelegem...desigur, atat cat putem noi, ca oameni...incat sa nu ne mai ramane timp si energie, si dorinta...sa hranim raul din noi...si acesta efectiv sa se usuce...ca o planta neudata si neingrijita...Doamne-ajuta...

Cat despre iubirea de Dumnezeu...eu am inteles ca El este Cel care o initiaza..."Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi, si a trimes pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre"(1Ioan, 4:10)
si odata ce noi am luat contact...real si nemijlocit cu...iubirea Lui pentru noi...odata ce El ne strapunge inima..si ni Se descopera...ca Acela care ne iubeste...cu adevarat...oricat de gunoaie de oameni am fi fost noi(sau inca suntem)..oricat de nevrednici...si de mizerabili...nu cred ca putem sa-i raspundem decat cu.."Domnul meu si Dumnezeul meu"...si din acea recunostinta...vom dori sa ne facem inima...asternut pentru picioarele Sale...Asa cred ca a facut femeia desfranata, pe care Mantuitorul...in loc sa arunce cu piatra...a iertat-o...si i-a rusinat pe parasii ei...

Povestea odata parintele Arsenie...din tineretile dumnealui...de o .."disputa"..avuta cu parintele Cleopa...(mentionand ca era pe fondul unei reale iubiri si fratii in Hristos)..parintele Cleopa fiind aprig, neobosit, si de neoprit in lupta directa cu diavolii..cu raul...si pacatul...in timp ce dumnealui-p. Arsenie...era mai mult pentru.."o stare de prezenta"...inaintea lui Dumnezeu...o contemplare...o uitare de sine...in care...desi isi constientiza pacatul...isi cerea iertare de la Dumnezeu...si se arunca din nou in...bratele Lui...in mila Lui..in dragostea Lui...veselindu-se inaintea fetei Lui.

Iata...doi mari duhovnici...stalpi ai ortodoxiei...si categoric..oameni ai lui Dumnezeu(eu asa ii vad)..si totusi...doua abordari diferite...care duc inspre acelasi tel...o mai mare apropiere de El....sfintire...biruinta asupra pacatului...firii pamantesti...

Fie ca harul lui Dumnezeu sa ne descopere si noua, celor ce vrem sa mergem la Cale...ce ne este propriu fiecaruia...

Sa ma iertati...si Doamne-ajuta !