Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Parinte, spunea cineva că toate temniţele sunt zăvorâte şi străjuite şi cu toate acestea gem de oameni, pe când bisericile stau cu uşile deschise la perete zi şi noapte şi totuşi sunt mai mereu goale. De ce pare să ajungă lumea mai lesne la puşcărie, decât la biserică?
Pe lumea asta şi diavolul lucrează, să nu ne imaginăm că mântuirea, că echilibrul, că pacea interioară se câştigă fără nici un efort. Cu cât efortul mântuirii e mare, cu cât ispitele sunt mai multe, cu atât e mai mare satisfacţia creştinului adevărat.
(Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, p. 84)

[cristiboss56]

Sa fugim de beţie ca să nu cădem în păcatul desfrânării. Dumnezeu a creat vinul pentru noi, dar spre bucuria inimii, nu spre beţie. Nu cât pofteşte gâtlejul să bem, ci cât îngăduie slăbiciunea trupului. Şi Apostolul Pavel îndeamnă pe Timotei să folosească puţin vin (Timotei 5, 23), doar pentru durerea stomacului şi pentru desele lui slăbiciuni.
Deci, ceea ce ni s-a dat ca medicament trupului nostru să nu-l consumăm spre pieire. Prin vin, mulţi au primit mare slăbiciune a trupului şi nu au putut să-şi păstreze demnitatea avută, fiindcă nu au stăpânit în primul rând pofta gâtlejului. Din cauza vinului, mulţi au săvârşit crime şi singuri şi-au pricinuit moartea; alţii au fost făcuţi prizonieri diavolului, din aceleaşi motive. (...)
Tu, însă, arată-te cumpătat în toate, ca această cumpătare să te arate curat în toate.
(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, traducere de I. Popa, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 48-49)

[cristiboss56]

Foarte adesea ni se pare că este suficient să gândim că sunt vinovat, voi cere iertare și acel om trebuie să mă ierte de vreme ce îi cer aceasta, sau viceversa. Dar aici este nevoie de o pregătire atentă. Uneori persoana este atât de rănită, nu din cauza a ceea ce îi ceri, ci a întregii sale vieți. Prin urmare, pentru ca acest om să te poată ierta, este de trebuință ca un întreg segment al vieții sale să fie vindecat.
Îmi amintesc de cineva care nu putea ierta pe nimeni, fiincă era atât de rănită și nimic nu-i putea vindeca rana. Această doamnă vârstnică fusese trimisă la vârsta de 14 ani într-un lagăr de concentrare. A fost eliberată la vârsta de 18 sau 20 de ani, a trebuit să vagabondeze... Toate experiențele dureroase care au urmat s-au adunat unele peste altele ca într-o grămadă peste această traumă. Acea rană nu putea fi atât de ușor de tămăduit.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hrisos: spovedania și iertarea, traducere din limba engleză de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 160)

[cristiboss56]

Botezul pocăinței
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia X, II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 122
„Faceți roade vrednice de pocăință (Luca 3, 8). Pentru că nerecunoașterea propriilor lor păcate i-a făcut pe iudei să se depărteze de Hristos; dar recunoașterea păcatelor le-a născut dorința de a căuta pe Răscumpărător și de a dori iertarea păcatelor. Acest lucru a venit să-l pregătească Ioan: să-i convingă să se pocăiască; nu ca să fie pedepsiți, ci, ajungând mai smeriți prin pocăință și osândindu-se pe ei înșiși, să alerge să ia iertare de păcate. (...) Că dacă nu și-ar fi recunoscut păcatele, n-ar fi cerut nici harul; și necerându-l, n-ar fi dobândit iertare. Deci Ioan, prin botezul lui, deschidea cale celuilalt botez.”

[cristiboss56]

Traducere și adaptare: Laura Enache
Sursa:
Extras din cartea Despre viață, Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Atena, 2005
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul ‒ Bucuria, nimicirea întristării
Bucuria este ceva rar, dar asta nu înseamnă că este și ceva mare. Este ceva firesc, așa cum firesc este să văd. Un orb ar putea să-mi spună, măi, măi! tu poți să vezi? Așa și când cineva este bucuros, ceilalți sunt nedumeriți și întreabă: te bucuri? Fiindcă s-au obișnuit cu o stare nenorocită, cu minciunile, cu păcatul, cu infernul conștiinței existenței omenești, tăgăduindu-L pe Dumnezeu zilnic. Prin urmare, bucuria nu este ceva mai nou. Este un element care ajută în viața duhovnicească.
Să vedem totuși ce spun despre bucurie Părinții Bisericii noastre și să începem cu Sfântul Athanasie cel Mare care, în lucrarea lui Despre feciorie, pe care a scris-o special pentru fecioare, zice: „Să nu te întristezi de ceea ce ți se întâmplă cumplit, nici pentru pagubă să nu te întristezi, nici pentru ocară. «Căci întristarea lumii acesteia moarte lucrează»”[1]. Nu te întrista, zice, pentru ceva cumplit, pentru ceva rău, pentru ceva vătămător care poate să ți se întâmple în viața aceasta. Și dacă vei pătimi vreo pagubă sau dacă cineva te va întâmpina într-un mod urât, egoist, insultător sau disprețuitor, iarăși nu te întrista. Fiindcă orice întristare a lumii acesteia moarte lucrează. Orice întristare pentru orice motiv este un laborator al morții”. Atunci se naște o întrebare firească: Atunci pentru ce să se întristeze cineva? Și explică Marele Athanasie că „numai pentru păcatele tale să te întristezi”[2]. Același lucru îl spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „O singură vătămare și un singur rău există în lume, păcatul”[3]. Numai pentru păcatul tău să te întristezi, căci acela conține în el toate pricinile întristării.
Totuși, este evident că „să nu te întristezi” nu are sensul de întristare pentru că am păcătuit, ci înțelesul de pocăință. Fiindcă strânsoarea, strâmtorarea, apăsarea și supărarea provocate de păcat nu sunt întristarea cea după Dumnezeu, ci întristarea lumii[4]. Este reflexia unei concepții individualiste asupra vieții, despărțire de voia lui Dumnezeu, ceva întristător. Nu despre acest lucru vorbește aici. Prin urmare, orice cuvânt pentru care te întristezi este văzut ca ceva mic care te atrage și te scoate de pe traiectoria lui Dumnezeu.
Să trecem acum la Cuvioasa Sinklitikia, care zice: „la început luptă este și trudă multă pentru cei ce vin la Dumnezeu, dar după aceea bucurie negrăită”[5]. Când cineva vine la Dumnezeu pentru prima dată, zice, are de înfruntat multă luptă și trudă, dar este în continuu stăpânit „de bucurie negrăită”. Singurul lucru care poate să dovedească faptul că aparținem cinului celor singuratici[6] este această bucurie negrăită.
Bucuria este caracteristică monahului și numai prin bucurie poate „să aprindă dumnezeiescul foc cu lacrimi și durere”[7] zice în continuare Sinklitikia. Numai când ai această „bucurie negrăită”, poți să-ți miști inima și să faci să se aprindă înlăuntrul ei dumnezeiescul foc al dragostei de Dumnezeu, „cu lacrimi și durere”. Aceasta mai cu seamă este o harismă a lui Dumnezeu, iar nu întristare omenească. „Focul cu lacrimi”, această stare îndurerată și înlăcrimată, care în realitate este o dumnezeiască înflăcărare, dă cea mai mare dulceață omului bucuros. Când ești supărat, când ești necăjit, când ești îndurerat, când ești amărât, atunci creezi o stare bolnăvicioasă în sufletul tău și nu-ți propui niciodată să trăiești dumnezeiasca dragoste. Vei fi pururea o făptură necăjită. Vei trăi pentru totdeauna o stare total diferită de starea omului duhovnicesc.
(Extras din Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață, Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Atena, 2005)
[1]Despre feciorie, 22, Patrologia Greacă 28, 277B.
[2]Despre feciorie, 22, Patrologia Greacă 28, 277B.
[3]Cuvânt la Kalende, 2, Patrologia Greacă 48, 955.
[4]II Corinteni 7, 10.
[5]Apophtegmata Geronton, ale ammei Sinklitikia, 1, Patrologia Greacă 65, 421A.
[6]Adică al monahilor, al pustnicilor.
[7]Op.cit., Patrologia Greacă 65, 421B.

[cristiboss56]

La începutul Scripturii aflăm că „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu” (Facere 2, 7). După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce priveşte mintea, care este izvorul cunoştinţei; este asemenea Fiului în ceea ce priveşte Cuvântul lăuntric asezat în noi de la Botez şi Care este începutul înţelepciunii; şi este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce priveşte libertatea voinţei, care este rădăcina tuturor bunătăţilor.
După har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că prin taina Sfântului Botez sufletul primeşte darul înfierii, devenind şi el fiul lui Dumnezeu după har.
După slavă, sufletul este asemenea cu Însuşi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeieşti revărsată asupra sa, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemnea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” (I Ioan 3, 2).
(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Fundația Tradiția Românească, Bucureşti, 2002, p. 11)

[cristiboss56]

Ca să se însoare doi bărbați și să nască un copil, e un act de nebunie!
Ca să se mărite doua femei și să nască un copil, prin fel și fel de metode, e un act de nebunie!
Ca sa legalizezi zoofilia, este un act de nebunie!
Ca să trăiești în concubinaj și în desfrâu, e un act de nebunie!
Ca să distrugi societatea și morala, e un act de nebunie!
Ca să distrugi curăția și inocența unui prunc, unui tânăr, în primii ani de viață, predându-i ore de sexualitate, e un act de nebunie!
Să distrugi creația lui Dumnezeu, să poluezi apa, pământul din care te hrănești, să distrugi dealurile și munții care îți dau oxigen, e un act de nebunie!
AVEM NEVOIE DE SPITALE DE NEBUNI!
Avem nevoie de rugăciune!
Normalitatea în secolul nostru a ajuns o Nebunie și un Fanatism! Toleranța a devenit dogma creștină și îngăduință a toate relele! Tocmai de aceea Dumnezeu ne ajută, exact așa cum facem!
https://www.youtube.com/watch?v=lFFe7oKgxJQ

[cristiboss56]

Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutăţile care apar în familiile creştine, în grupurile creştine – între oameni, în general – se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt bolnavi, nici nu-şi dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, şi fiecare vrea şi se străduieşte să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalţi, vrea şi se străduieşte ca ceilalţi să aprobe starea lui bolnăvicioasă şi părerea lui greşită. Fireşte, şi ceilalţi au starea lor mai puţin bună, şi astfel se creează conflicte, se creează certuri, războaie, lupte, există neînţelegeri şi, în cele din urmă, creştinii nu reuşesc să conlucreze, nu reuşesc să convieţuiască. Fiecare are „religia” lui, fiecare are „dumnezeul” lui, fiecare Îl „adoră” după cum crede el pe Dumnezeu, dar nu se simt în adânc fraţi – fiindcă lipseşte iubirea despre care am vorbit –, nu sunt cu adevărat fraţi, nu sunt cu adevărat un singur om. Un om care provine din întâiul Adam şi din cel de-al doilea Adam, Iisus Hristos.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunoşti pe tine însuţi? Viaţa duhovnicească şi problemele psihologice, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 108)

[cristiboss56]

Ce sfaturi duhovniceşti mai de folos daţi credincioşilor şi călugărilor care vin la sfinţia voastră?
Ca pentru nişte fii ai lui Dumnezeu, am încercat să spun la cât mai mulţi despre o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu.
Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu, şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să-l poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.
Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător. Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.
(Ne vorbește Părintele Arsenie, volumul I, ediția a II-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 33-34)

[cristiboss56]

Dacă păcatul grăirii în deşert este atât de grav, cum să scăpăm de el, ce să facem cu limba noas*tră neînfrânată? Trebuie să facem ceea ce făcea Efrem Sirul: trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne izbăvească de această patimă, şi Domnul Iisus Hristos ne va împlini cererea. Trebuie să evităm comunicarea cu cei care grăiesc în deşert, să ne ţinem cât mai departe de ei, să căutăm părtăşia puţinilor înţelepţi, care îşi deschid gura doar ca să spună câte un lucru folositor, de la care nu vei auzi cuvinte deşarte, vătămătoare de suflet.

Trebuie să vă supravegheaţi cu foarte mare atenţie, să dobândiţi obiceiul de a examina ceea ce vreţi să spuneţi, să vă deprindeţi cu ţinerea limbii în frâu. Să nu-i dăm voie să flecărească. Seara să vă aduceţi aminte ce aţi spus ziua, să vedeţi da*că n-aţi trăncănit, dacă n-aţi jignit pe cineva, da*că n-aţi minţit, dacă n-aţi bârfit. Dacă vă veţi în*suşi obiceiul acesta, vă veţi obişnui să vă suprave*gheaţi orice mişcare a limbii şi s-o înfrânaţi.

Aduceţi-vă aminte: cu cât omul este mai con*centrat pe lucrul principal, pe cele lăuntrice, pe cele adevărate, cu cât îşi face mai multă vreme pentru citirea Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu atât se pătrunde mai mult de înţelepciunea acestora şi cu atât îi va pieri mai mult pofta de a trăncăni. Mare lucru este a dobândi stăpânirea asupra propriei limbi!

În epistola sa sobornicească, Apostolul Iacov spune: „dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iac. 3, 2). (Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii)
Sursa si invitatie la lectura :
(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 144-145)