Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Omul căzut trăieşte într-o stare permanentă de frustrare, într-o perpetuă insatisfacţie fiinţială. Chiar dacă uneori împlinirea vreunei dorinţe îi dă, pentru o clipă, iluzia că a aflat ceea ce căuta, întotdeauna obiectul dorinţei sale, pe care pentru o clipă l-a socotit absolut, sfârşeşte prin a se dovedi mărginit şi relativ; iar atunci, omul descoperă abisul care-l desparte de adevăratul absolut. Atunci tristeţea inimii sale, chip al neliniştii în afara acestui vid, rod al profundei sale frustrări, sporeşte. Iar el încearcă în van s-o lecuiască prin ceea ce a născut-o; în loc să admită că golul acesta chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul său şi că numai El îl poate umple (Ioan 4, 14), se încăpăţânează să vadă în el o chemare la posedarea şi desfătarea cu alte şi alte noi obiecte care, continuă el să creadă, într-un sfârşit îi vor aduce fericirea mult râvnită.
Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi atingă împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.
Arătând cum în simţirea omului căzut plăcerea este legată de durere, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Şi fiindcă orice plăcere rea piere împreună cu modalităţile care o produc, omul, aflând prin însăşi experienţa sa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi, luptă cu toată puterea, pe cea de-a doua o combate cu toată sârguinţa, închipuindu-şi că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta, iar iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea neîncercată de durere. Sub puterea patimii , el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă , prin faptul că este mai puternică patima plăcerii. Străduindu-se să ocolească durerea prin înnoirea şi înmulţirea plăcerilor, omul nu face decât să-şi sporească suferinţa”.
( Părintele Ioan de la Rarău )

[cristiboss56]

Neorânduiala strică. Adevărata gospodină are rânduială în casă. Indiferent cât e de simplă casa, cât e de săracă gospodăria aceea, există o rânduială. Rânduiala aceasta este foarte importantă în viaţa noastră. Şi dacă există rânduială în casa noastră, trebuie să existe rânduială şi în viaţa noastră, rânduială în sufletul nostru .
Această rânduială o începem prin post . O continuăm, o însoţim cu rugăciunea, cu metaniile, bineînţeles cu iertarea şi cu lucrarea faptelor bune. Orice rânduială are explicaţie... Sfânta Liturghie pe care o săvârşim şi la care participăm are rânduiala ei. De aceea şi preotul este dator să nu omită ceva din Sfânta Liturghie .
Rânduielile pe care noi le avem sunt pentru binele nostru . Nu sunt poveri asupra noastră, ci sunt pentru binele nostru. De aceea spunem că un om care se află în canon este un om care, fiind în rânduială şi îl prinde moartea aşa, moşteneşte Raiul. Nu putem intra în Post fără rânduială şi prima rânduială a postului este rânduiala.
( Preot Nicolae Tănase )

[cristiboss56]

"Omul milostiv îşi face bine sufletului său, pe când cel fără milă îşi chinuieşte trupul său.."
Solomon în Pildele lui Solomon, Folosul şi piedicile în calea dreptăţii - 11:17
Cel ce va zice o dată în zi "Doamne Miluieşte!" sau "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" nu va fi trecut cu vederea!
Pilde şi povestiri ortodoxe cu tâlc!
https://www.youtube.com/watch?v=QnQR71zmQrs

[cristiboss56]

-Părinte, noi nu ne mai botezam copilul, vrem să crească, să înţeleagă şi să-şi aleagă singur dacă vrea să se boteze!"
Da, am stat şi i-am ascultat, m-am uitat un pic la ei şi m-am gândit că probabil că nu aud bine.. odată ce le-a venit o asemenea înţelepciune... Şi le-am explicat:
"-Zămislirea în pântecele femeii se face de către puterea Duhului Sfânt, nu de spermatozoidul tău! Sunt mii de oamneni care sunt sterpi şi nu pot face copii şi se roagă la Dumnezeu şi apoi au copii! Asta ca tu să înţelegi, că nu numai actul de procreare crează fiinţa din pântecul mamei, ci şi harul Duhului Sfânt. Aşa cum spune şi Psalmistul David: "Din pântecele maicii mele, de acolo m-am aruncat către Tine, Tu m-ai închegat ca brânza şi m-ai ţesut ca pânza şi m-ai pus în cele mai adânci ale pământului." Adică un loc ascuns, în pântecele mamei, unde nu ştie nimeni. Lucrul ăsta s-a crezut până în zilele noastre, pentru că în momentul în care lumea s-a modernizat, au învăţat medicii să pătrundă acolo, în măruntaiele omului şi să-l tragă pe prunc afară şi să-l ucidă!

[cristiboss56]

De multe ori, rugăciunea pe care o facem noi nu este la măsura la care trebuie să fie, iar Dumnezeu, știind mai bine ce ne este nouă de folos, nu ne dă ceea ce-I cerem. Ne dă, însă, posibilitatea să stăruim în rugăciune și e bine să stăruim și să nu ne pierdem nădejdea. Cândva tot ne ajută Dumnezeu și, dacă nu ne ajută cum vrem noi, ne ajută cum știe El să ne ajute. Oricum, faptul de a te ruga lui Dumnezeu este un câștig.
Te părăsește duhul rugăciunii când ești sătul de
rugăciune . Eu cunosc oameni care ajung să se sature de rugăciune, pentru că se roagă nepotrivit, neechilibrat, se obosesc în rugăciune. Duhul rugăciunii trebuie menținut și insistat pentru el, dar nu așa, cu „hei-rup”, ci cu echilibru.
Totdeauna am privit lucrurile în perspectiva naturii. Nu vezi în natură nici un salt: totul merge lin, totul merge echilibrat, liniștit, la timpul său. Așa trebuie să se încadreze și omul în viața duhovnicească: cu nădejdea în Dumnezeu , cu siguranța mai-binelui, cu angajare pentru mai bine.
( Arhimandrit Teofil Părăian )

[cristiboss56]

Cine crede în Iisus Hristos, acela Îl cunoaște, Îl iubește și-L proslăvește, adică Îl cuprinde cu mintea sa, întrucât acolo este locul cunoașterii. Îl cuprinde cu inima, întrucât acolo e locul dragostei. Îl cuprinde cu toate puterile, întrucât acestea lucrează. Aici se arată slava Domnului, care strălucește ca lumina pentru ceilalți. Așadar, a-L cunoaște, a-L iubi și a-l proslăvi pe Iisus Hristos înseamnă a crede în El.
Cunoscându-L pe Domnul, trebuie să-L iubim. Fiecare dintre noi iubește ceva: unii iubesc aurul și comorile, alții cinstea și slava, pe când alții doar propriul trup și de aceea se îndeletnicesc doar cu mâncarea, cu băutura și îmbrăcămintea. Ceea ce iubim umple tot adâncul inimii noastre în așa fel, încât în aceasta nu mai rămâne loc pentru Iisus Hristos. În vasul plin cu apă nu mai încape nimic. Nici inima noastră, fiind plină cu dragoste deșartă, nu mai primește dragostea de Iisus Hristos și nici n-o poate primi, până când nu se va micșora dragostea de lucrurile stricăcioase.
De aceea, trebuie să le lepădăm pe toate celelalte, știind că voia și iubirea lui Dumnezeu ne sunt atât de aproape, încât Iisus Hristos spune: „Eu sunt cu voi în toate zilele” (Matei 28, 20); atât de mari, încât „așa a iubit Dumnezeu lumea, că pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16); atât de stăruitoare , încât Domnul zice: „Iată, Eu stau la ușa inimii fiecăruia și bat; dacă va auzi cineva glasul Meu și va deschide, voi intra la El” (Apocalipsa 3, 20). Și ușa inimii se va deschide pentru Domnul numai atunci când Domnul va intra în ea și toată inima noastră va striga: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Va striga și Îl va simți, va gusta dulceață de negrăit și se va bucura în Domnul.
( Sfântul Inochentie al Penzei )

[cristiboss56]

Dacă ne împărtăşim cu credinţă şi fără de osândă cu Tainele Trupului şi Sângelui lui Hristos toate cursele vrăjmaşilor noştri sufleteşti, care ne chinuie, rămân nelucrătoare şi zadarnice. Iar fără de osândă ne împărtăşim atunci când ne apropiem de această Taină, în primul rând, cu
căinţă şi spovedanie sinceră şi smerită a păcatelor noastre şi cu hotărârea fermă de a nu ne mai întoarce la ele, iar în al doilea rând, dacă ne apropiem fără pomenirea răului, împăcându-ne în inimă cu toţi cei care ne-au necăjit.
Ce este mai bine: să ne împărtăşim rar sau des cu Sfintele lui Hristos Taine? Este greu de zis. Zaheu L-a primit cu bucurie în casa sa pe scumpul Oaspete, pe Domnul, şi bine a făcut. Iar sutaşul, din smerenie, conştientizând nevrednicia sa, nu a voit să-L primească şi tot bine a făcut. Faptele lor, deşi sunt opuse, totuşi, datorită îndemnului, sunt la fel. Şi înaintea Domnului s-au dovedit a fi la fel de vrednice. Totul constă în a ne pregăti cu vrednicie pentru marea Taină.
( Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, p. 162)

[cristiboss56]

Credinţa nu este un Partid Politic în care noi ne tragem unii pe alţii cu Poveşti Lumeşti!
Aseară m-a întrebat cineva:
- Părinte, vreau să duc pe cineva de altă religie să se boteze ortodox, e bine? Păţesc ceva rău?
- Din contră, câştigi un suflet! Dar nu trage de el, trebuie să vrea să vină, din convingere!
Aşadar, nu trebuie să spui:
" - Nu mă interesează ce face ăla, eu îmi văd de viaţa mea..!"
Ba, trebuie să te intereseze,de aproapele tău, e fratele tău!
Un sfat bun vindecă şi este o comoară în cer!
https://www.youtube.com/watch?v=6vnC...&feature=share

[cristiboss56]

„Noi suntem tentați să-i judecăm pe oameni după vina lor; oamenii nu au vină, au rana pe care o face păcatul în ei. Și-atunci din punctul ăsta de vedere, Sfânta Taină a Spovedaniei e un balsam, e o operație prin care noi extirpăm și vindecăm rănile din sufletul nostru.
Vina e o durere, e un pinten care sapă-n carnea și în sufletul tău. Când ai făcut păcatul, vina este tocmai acel pinten al necesității care te doare mereu și care-ți amintește mereu că trebuie să vii, să te întorci, să te vindeci... să vii înapoi la Dumnezeu.
Problema e că omul nu mai poate și nu mai vrea Împărăția Lui Dumnezeu. Noi nu putem suporta Raiul. Dacă tu două ore nu suporți liturghia și ieși afară repede că fumezi o țigară, să mai stai... și stai ca pe ghimpi că te-a adus nevastă-ta cu forța și cu paru-n cap la slujbă... de-abia aștepți să fugi de-acolo! Cum ai vrea ca Dumnezeu să te ducă la o liturghie veșnică de milioane de ani, care este Raiul? Nu te poate duce pentru că tu nu vrei să ajungi acolo.
Atunci când tu iubești la nesfârșit și în mod total o ființă - și ființa aceea te sfărâmă - de fapt, toată viața ființa aceea va simți durerea iubirii tale ca pe-o rană, ca pe-un ghimpe.
Vina e un ghimpe pe care tu-l simți, nu numai atunci când tu păcătuiești, ci și atunci când nu poți iubi pe cineva care te iubește.
Și asta e marea tragedie a oamenilor: oamenii nu mai pot iubi și-apoi îi doare neiubirea lor.
Vinovăția nu este sfârșitul păcatului, ci e doar semnalul că ceva te doare și e în neregulă. Și atunci vinovăția trebuie transformată în pocăință. Când te simți vinovat și nu faci nimic, te duci în fundul iadului; dar când te-ai simțit vinovat și te-ai dus la duhovnic și ai cerut iertare Lui Dumnezeu, ești iertat.
Vinovăția fără Dumnezeu duce la moarte, vinovăția cu Dumnezeu duce la viață veșnică.
Să poți să spui: „Da, am greșit; iartă-mă!" Ăsta e izvorul pocăinței, dar și o foarte mare calitate. Măcar să-ți spui ție însuți, dar și celorlalți. E foarte important!"

(Pr. prof. dr. Ioan Istrati)

[cristiboss56]

Urmăriți și vă folosiți!👉https://www.youtube.com/watch?v=o0Kyugk88P8

„Sunt tineri care participă la Sfânta Liturghie. De ce? Pentru că au descoperit că, de fapt, Biserica descoperă ceva ce nici o ofertă din această lume nu poate da ceva similar sau etivalent. Când omul și-a dat seama - și mă refer în special la tânăr, că de acolo pleacă toate lucrurile - care este bogăția Bisericii, el nu neapărat le pierde pe celelalte, ci le integrează pe celelalte în această bogăție și le are și pe alea și pe asta. Pe când, încercând să fugă după acelea, descoperă cu ușurință încetul cu încetul că sunt foarte volatile și azi face propria lui experiență.
Eu cred că toate lucrurile se învață și ne trebuie multă onestitate față de propriul nostru suflet: învățăm să fim părinți, învățăm să fim copii... părintele nu poate să învețe să fie părinte, dacă a uitat să fie copil... copilul, sigur, nu știe ce înseamnă să fie părinte, dar dacă are un părinte care se coboară între ghilimele la nivelul lui și îl iubește așa cum este și nu-i pune condiționări: „Te iubesc numai dacă ești cuminte și faci cutare și cutare..."
Eu am văzut familii într-o amiciție care traversează generațiile care îmi dă fiori aproape... și când vezi astfel de oameni, eu zic personal că e vizibil că simți și Harul Lui Dumnezeu... dacă avem astfel de familii să știți că lucrurile merg - unii îi antrenează pe ceilalți.
Ăsta e singurul sfat: tinerii să fie onești cu ei înșiși și sigur, să cultive viața Bisericii!"
(Pr. Răzvan Ionescu)