Papalitatea

Catalin,
Scurt pe doi,
Tu ai accepta, acum, in zilele noastre, ca preotii din BOR sa fie amenintati si efectiv pedepsiti cu taierea limbilor daca predica/slujesc in romana, recte o limba latina? Caci asta s-a intamplat atunci, in zorii mileniului trecut. Daca iubesti Biserica, atunci ar trebui, intr-o atare situatie, sa pui mana pe arme si sa-i trimiti pe asupritori nitel in dimensiunea Cenusiilor :) ; ar fi un act de credinta materializata, vorbind acum serios. Asa face/se presupune ca face un barbat credincios. Evident, e greu sa gasesc dovezi in limba romana despre acele evenimente (ghici de ce!); poate intervin fratii Erethorn sau Mihnea, daca au mai multe/alte surse, si posteaza domniile lor. Zi si tu: cum suna "impartasanie" in slavona: "priciastenie". Oribil! Noi fiind un popor de matrice traco-latina, e normal ca un cuvant de origine latina, din domeniul sfant al credintei, e un shortcut pentru perceptia romanului de rand, spre deosebire de limba aceea greoaie si moarta. "Sfanta Comuniune" suna minunat, caci asta si e: comuniunea cu Domnul, trup si suflet, la modul real. Iar latina NU e moarta: cerceteaza domnia ta cate cuvinte sunt in limbile occidentale, inclusiv germanice, de origine latina.
In acele vremuri tulburi s-a instilat in psihicul colectiv al clerului roman o anume...obedienta fata de factorul politic. Ca orice samanta, fie ea si malefica, aceasta a odraslit si apoi mai tarziu, inflorit, si anume in anii comunismului si ai prezentei demo(no)cratii neoburgheze. Ca si cand Cineva nu ar fi spus foarte clar: "Nu te teme, turma mica..."... Sau: "...Biserica Mea, pe care nici Portile Iadului nu o vor putea birui...".

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de catalin2

limba latina e moarta de mult

Păi, dacă limba latină e moartă de mult, înseamnă că eu sunt necrofil...

Domnule, până de foarte curând latina a fost limba Europei. E adevărat, Europă din care Muntenia şi Moldova nu prea au făcut parte, în mare măsură din cauza tutelării lor de A Doua Romă, A Treia Romă, când nu de capuchehaia padişahului de conivenţă cu păpuşa sa, patriarhul ecumenic.

Când spun că latina a fost până de curând limba Europei am în vedere nu numai limba eclezială. Cărţile de filozofie s-au scris în latină. Cărţile de biologie s-au scris în latină. Cărţile de fizică s-au scris în latină. Tratatele de medicină erau latineşti. Auzitără-ţi de Philosophiae Naturalis Principia Mathematica ? Una dintre cărţile scrise de inglezul Newton. Fizician. Protestant. Nicio legătură cu Biserica Catolică. Dar o legătură cu Evropa. Bun, acuma spuneţi-mi şi mie o carte fundamentală de fizică scrisă în slavonă.

[catalin2]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Bun, acuma spuneţi-mi şi mie o carte fundamentală de fizică scrisă în slavonă.

Mi se pare ceva total lipsit de sens sa ne contrazicem pe limba folosita din moment ce catolicii au fost exact in aceeasi situatie. Limba latina nu mai era demult limba popoarelor catolice, cu mai mult timp dinainte de folosirea limbii slavone.
Un englez, german sau spaniol nu intelegea mai nimic din slujba pentru ca era in latina. Doar elitele stiau limba latina. Si la noi toate screrile erau in slavona, abia dupa unirea lui Cuza s-a schimbat alfabetul. Cel putin in partile astea slavona era si limba oficiala de cancelarie. Nu protestantii erau suparati ca de ce nu se folosesc limbile nationale in BC? In plus limba e foarte asemantoare limbei slave folosite azi, pe cand cineva care vorbeste o limba provenita din latina nu intelege prea multe din limba latina

[catalin2]

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Tu ai accepta, acum, in zilele noastre, ca preotii din BOR sa fie amenintati si efectiv pedepsiti cu taierea limbilor daca predica/slujesc in romana, recte o limba latina? Caci asta s-a intamplat atunci, in zorii mileniului trecut.

Trebuie sa fie si adevarat ce se scrie, sursele greco-catolice nu sunt deloc obiective.
Daca nu ma insel se spune ca Dimitire Cantemir ar fi scris asa ceva. El era un iluminist, partizan al limbii latine in care si-a si redactat lucrarea. Sustine ca la inceput se folosea latina, apoi ca impotrivire la prozelitismul catolic Alexandru cel Bun a introdus slavona. In zilele noastre nu mai e valabila aceasta teorie, sau cel putin nu are o baza.
In legatura cu persecutiile si limba, trebuie sa-i intrebati pe protestanti ce spun ca s-a intamplat cu cei ce vroiau sa traduca in limbile nationale Bilbia.
Iar asta cu dispretuirea limbii sau a cuvintelor din slava sunt satul, am intalnit la multi greco-catolici unii trecand apoi si al dispretuirea istoriei romane si apoi a romanilor. Un fel de fanatism.

În prealabil postat de catalin2

Mi se pare ceva total lipsit de sens sa ne contrazicem pe limba folosita din moment ce catolicii au fost exact in aceeasi situatie. Limba latina nu mai era demult limba popoarelor catolice, cu mai mult timp dinainte de folosirea limbii slavone.
Un englez, german sau spaniol nu intelegea mai nimic din slujba pentru ca era in latina. Doar elitele stiau limba latina. Si la noi toate screrile erau in slavona, abia dupa unirea lui Cuza s-a schimbat alfabetul. Cel putin in partile astea slavona era si limba oficiala de cancelarie. Nu protestantii erau suparati ca de ce nu se folosesc limbile nationale in BC? In plus limba e foarte asemantoare limbei slave folosite azi, pe cand cineva care vorbeste o limba provenita din latina nu intelege prea multe din limba latina

Catalin,
Explica-mi si mie cum de in Rzeczpospolita intemeiata la Lublin, aka Polono-Lituania medievala, cam tot omul cu fie si o sfoara de pamant, cu exceptia serbilor si robilor tigani sau prizonieri de razboi de la tatari sau rusi, stiau latina? tu ai citit Potopul de Sienkiewicz? Sau Razvan si Vidra de Hasdeu? Daca da, nu ai vazut acolo o folosire aproape obsesiv de snoaba (ca in zilele noastre a limbii engleze) a limbii latine? Cum crezi ca intelegeau sleahticii slujbele in latina? Bineinteles ca aveau o cunoastere adanca a acestei limbi "moarte". Mutatis mutandis, crezi ca in familia boierului roman X, comis sau paharnic, se vorbea scarboasa limba slavona? Vreau sa zic, in locul limbii romane. Ii zic asa, pentru ca efectiv, pentru urechi latine, suna, vorba unui ex-prim-ministru al Romaniei neoburgheze, "ca d...". Sincer.
Dovada? E deopotriva istorica si psihologica. La noi, slavonomania a disparut preucm un cosmar, nelasand urme in habitudinile verbalizante ale oamenilor "de rand", in timp ce folosirea latinei de oamenii macar si sumar instruiti in Apus si Republica Polono-Litvana a continuat, in ciuda cotiturilor bine regizate ale istoriei de dupa 1789, precum o maree in niste pesteri subacvatice. Cu alte cuvinte, simtul estetic si lingvistic al poporului nostru a receptionat slavona ca pe un fel de moda stupida, impusa inutil si sangeros pe deasupra. O fi fost Cantemir poponar si rosicrucian/mason, dar iti dai seama ca tocmai fiind in jegoasele cercuri asa-zis inalte, avea acces la informatii nu zic secrete, cat nitel cam ocultate pentru uzul "profanilor", despre adevarata istorie a acestor plaiuri.
Si, daca slavona ar fi fost asa adanc inradacinata in obiceiurile de comunicare si modalitatile de instruire ale poporului nostru, atunci cum de romana era deja o limba evoluata la data la care protipendada a abandonat greaca, trecand la limba franceza? NU franceza ne-a latinizat limba, si o stii si tu. Si nu am nimic cu limbile slave. Poloneza, rusa, sarba, ceha, imi plac. Slavona era insa chiar o limba tanara atunci, si nefinisata, greoaie si "zgaria"auzul unui latin. Folosesc, uneori, o customizatie poloneza de linux, un Debian Instabil/"Sid", si in ciuda alegeri limbii romane la instalare, meniul a ramas cam 60% polonez. Crezi ca mi-e scarba? La urma urmei, e limba in care traiesc fericitii posesori ai manastirii Jasna Gora si a icoanei facatoare de minuni a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, aflatoare acolo, la Czestochowa...

[bogdan81]

Dar pe asta cu Dimitrie Cantemir homosexual de unde ati scos-o?

În prealabil postat de bogdan81

Dar pe asta cu Dimitrie Cantemir homosexual de unde ati scos-o?

Nu stiati? Nu am la indemana linkul, dar o sa ma interesez, si o sa il postez. Era. Si era si prieten, cam prea intim, cu Petru cel Mare.

"În ziua pogorârii Duhului Sfânt, Petru, care mai înainte tremura din toate fibrele neputinţei omeneşti, acum propovăduia pe Iisus în Ierusalim, în public, cu un curaj extraordinar Fapte (2,14-41; 3,4-26). După cuvântul răscolitor de conştiinţe a lui Petru, se botează 3.000 de inşi. Aceasta este socotită ziua întemeierii Bisericii, prima societate creştină. Aceasta este şi prima predică creştină şi este interesantă fiindcă cuprinde numai elementele fundamentale ale unui simbol de credinţă: Învierea Mântuitorului, Înălţarea la cer, Trimiterea Sfântului Duh, precum şi concluzia practică – cu caracter de Taină – a Botezului.
Iată o predică apostolică, în elemente şi rezultate. Suflarea Duhului Sfânt a topit graniţele de limbă dintre neamuri şi diferenţa dintre clase. Propietatea particulară se schimbă în propietate colectivă benevolă, primul comunism este creştin, intemeiat pe iubirea de oameni şi pe faptul că toţi oamenii sunt fii aceluiaşi Tată, Dumnezeu.
Iată primele rezultate ale propovădurii Apostolului Petru. O activitate prctică, oragnizatorică, transformatoare a bazelor de până aici ale societăţii.
Declaraţia publică a lui Petru, în Templul din Ierusalim, că Iisus este Sfânt şi Drept şi că El este Autorul vieţii, determină pe mai marii templului sa-i tragă la răspundere pe el şi pe Ioan.
În faţa autorităţilor iudaice – negativiste, Petru face apel la raţiunea situaţiei: „Judecaţi şi voi de este drept înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? Noi nu putem să nu spunem ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 19-20).
Iată principiul apostolic al ierarhiei ascultătorilor. Nici o agresiune, nici o tensiune, nici o intimidare. Apostolii erau ferm convinşi de existenţa Duhului Sfânt, fapt ce le dă curajul propovăduirii pe faţă a lui Iisus, o propovăduire pozitivă a creştinismului. La împotrivirile de tot felul ei erau pe deplin liniştiţi că biruinţa ultimă este a lui Dumnezeu, pe care Îl propovăduiesc ei, de aceea nu se prindeau în dialectică (contradictoriu) cu împotrivitorii.
Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel va da asigurarea că în ce priveşte ierahia ascultătorilor chiar şi potrivnicii se supun lui Dumnezeu, deşi fără să creadă, deci obiectul predicii este propovăduirea simplă a lui Iisus Histos, Care singur transformă societatea din interiorul ei, încât nu este nevoie de luptă exterioară, ceea ce ar angaja creştinismul într-o mulţime de conflicte inutile şi păgubitoare.
Sinediul îndată ia măsuri, arestează Apostolii. Apostolii reafirmă aceeaşi raţiune simplă a lucrurilor, că ei ascultă mai mult de Dumnezeu, decât de oameni.
Gamaliel, un rabin ponderat din Sinedriu, opreşte Tribunalul Templului de a-i judeca pripit şi condamna la moarte. Apostolii au luat deci bătaie de joarde şi au fost puşi în libertate, cu interzicerea de a mai propovădui pe Iisus. Sfatul cesta anticreştin, fireşte, Apostolii nu l-au putut asculta. Deci, în primele întâlniri ale Apostolilor cu scietatea s-a văzut că creştinii repetă, în mare, viaţa lui Iisus.
Suferinţa pentru Iisus – Sfântul Apostol Pavel va zice: „necazurile pentru Evanghelie” – încep să fie înţelese ca o binecuvântare. Iată cum, din primele zile ale creştinsmului, Duhul Sfânt odrăsleşte în propovăduitori săi, Apostolii, duhul jertfei de sine. Moartea cu care îi ameninţau potrivnicii, nu mai este o temere, din simplul motiv că moartea a fost biruită de învierea lui Iisus.
Aşa a plecat creştinismul la câştigarea lumii: silit şi călit de încercări, printre potrivnici, printre ameninţări, dar niciodată acestea nu l-au covârşit. Dumnezeu putea ca să le oprească, dar nu le-a oprit, pentru că acestea ar fi oprit creştinismul. Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine. Acesta-i paradoxul: creştinismul reînvie în raport direct proporţional cu încercările de a-l stinge.
Tot în primele zile ale Bisericii s-a impus şi caracterul creştinismului ca religie universală – ecumenică – şi nu mai mult naţională. El exprimă în elementele (şi în limbă) fiecărui neam aparte, deşi natura sa este mai presus de toate neamurile. Această lărgire a creştinismului peste graniţele neamurilor i se descoperea lui Petru. În felul acesta, creştinismul apare în istorie ca o nouă energie a păcii între popoare. Pacea este o idee specific creştină şi se condiţionează de obârştia ei divină.
Cu această lărgire a Revelaţiei între toate neamurile – potrivit misiunii apostolice de la Înălţare – va avea să ostenească al doilea Apostol al creştinismului, Apostolul Pavel.
Providenţa – alt element fundamental al creştinismului: conducerea văzută a celor nevăzute – s-a făcut strălucitor înţeleasă prin convertirea unui mare vrăjmaş a lui Iisus cu numele de Saul din Tars.
Cine se putea prinde mai bine (în luptă) cu păgânii şi cu toată cultura elenă, decât unul ce fusese vrăjmaş de militant împotriva noi religii. Saul cunoştea creştinismul, însă ca potrivnic, ca un încredinţat cu autoritatea de a-l nimici. Dar socotelile lui Dumnezeu sunt mai presus decât socotelile omului. Vrăjmăşia neamurilor trebuia biruită de un vrăjmaş de moarte al creştinilor, convertit în „Apostolul neamurilor”. Iar ca o ironie a situaţiei – ca să nu zic a Providenţei – această convertire a lumii greco-atine s-a făcut sub protecţia cezarului, pe care Pavel a invocat-o ca cetăţean roman (Fapte 22,25) îpotriva conaţionalilor săi iudei, care s-au întărit cu jurământul şi cu greva foamei (Fapte 23, 12) ca să-l omoare pe Pavel (unii sunt de părere că Pavel a sfârşit asasinat de iudeii aceştia din Roma).
În faţa Areopagului Atenei, Providenţa n-a trimis un ins întâmplător, ci un om pregătit. Saul era cel mai bun elev al lui Gamaliel – cel mai învăţat rabin al iudaismului, şi totodată bine instruit în cultura elenă a timpului. Convertirea lui Saul n-a fost convertire din nimic ci convertirea unui instruit de la o ideologie veche la o concepţie nouă.
Iar la Roma, Providenţa a trimis pe Apostolul Pavel un cetăţean roman, care va avea să precizeze poziţia creştinilor faţă de împrejurările ostile create de conaţionalii săi iudei.
Creştinismul, la obârşia sa, a fost protejat de stăpânirea romană împotriva prigoanei iudaice. Acest fapt a determinat stăpânirea să facă deosebirea între iudaism şi creştinism. Mai pe urmă iudeii, care erau răspândiţi în tot imperiul roman, au asmuţit stăpânirea romană îpotriva creştinilor, scornindu-le vina că aceştia uneltesc împotriva statului, împotriva Cezarului, reeditând pretutindeni ameninţările din curtea lui Pilat. Cu aceste sforării ale vicleşugului şi urii, iudeii căutau să antreneze autoritatea romană în planurile lor antireştine. Mincinoasa lor prietenie cu Cezarul însă le-a atras expulzarea lor din Roma, la anul 50-52.
În această atmosferă deopotrivă ostilă atât iudeilor cât şi creştinilor, fiindcă se închinau Împăratului altei împărăţii şi nu împăratului roman, Pavel, iudeu şi ceştin, Cere să fie judecat tocmai de Cezarul, potrivit dreptului roman şi cetăţeniei sale romane. Astfel, în primăvara anului 61, după multe peripeţii pe mare, sub escortă, ajunge la Roma. Aici este menţinut sub stare de arest, în lanţuri, deşi „Adevărul nu ştie de lanţuri”, tot ca o Providenţă. Căci, de n-ar fi fost păzit de autoritatea romană, cei 40 de iudei, care-i juraseră moartea, l-ar fi omorât, zădărnicindu-i misiunea. Arestul său de doi ani a fost uşor, mai mult un domiciliu forţat, căci avea voie să primească pe creştinii comunităţii din Roma şi să scrie pastoralele sale în Orient.
În altă ordine de idei, petrecerea lui Pavel în Roma clatină serios ipoteza episcopatului de 25 de ani a lui Petru la Roma. Existenţa lui Petru nu este pomenită în nici o epistolă paulină trimisă în Răsărit, ceea ce este absolut inadmisibil pentru un apostol ca Pavel, dacă Peru ar fi existat cu adevărat la Roma.
Faptul că Pavel scrie „din lanţuri”, că mai apoi avea să guste şi cea de-a doua captivitate sub Nero, este foarte grăitoare pentru poziţia clasică a creştinismului faţă de Cezar, ca reprezentant al autorităţii lumii acesteia.
Apostolul Pavel tâlcuieşte autoritatea lumii acesteia ca provenită din autoritatea lui Dumnezeu, şi cine se împotriveşte stăpânirii, lui Dumnezeu se împotriveşte. Reacţionismul este un păcat, este o atitudine fals religioasă. Din acest motiv, creştinii trebuie să dea ascultare Cezarului, să se roage pentru el, şi să-şi plătească dajdia. Supunerea faţă de stăpânire este din raţiuni divine: din iubire universală de oameni şi nu din oportunism sau frică...
Între concepţia romană despre lume şi om şi concepţia creştină erau deosebiri ireductibile. Totuşi predica Sfântului Pavel nu este agresivă. Acesta este şi un normativ şi imperativ apostolic: neagresivitatea...
Creştinismul nu are temelie omenească – vreun apostol – ci divinitatea Întemeietorului confirmată definitiv de Sfânta Sa Înviere. Pe învierea lui Iisus, pe faptul că Iisus are o realitate vie, unică, şi în categoriile lumi acesteia cât şi în afara ei, se motivează toată zdroaba apostolică a lui Pavel şi cei 40.000 km pe care i-a făcut în condiţiile de atunci pentru Hristos, sensul şi destinul vieţii sale.
Numai realitatea mai presus de evidenţă a lui Iisus în viaţa sa a putut să-i deea curajul să înfrunte fără vreo opoziţie măcar, bătaia câtă a mâncat-o, ostenelile, grija bisericilor, primejdiile pe uscat, pe mare şi între fraţii mincinoşi, şi tot aceeaşi viaţă a lui Iisus într-a sa l-a făcut să-şi poarte cu demnitate lanţuile şi să nu vadă în ele o piedică a Adevărului...

continuare....

"Iisus n-a provăduit vreun sistem monetar, n-a adus vreo anumită formă de guvernământ a lumii, n-a condiţonat mântuirea de modurile posibile de propietate, n-a arătat pe necredincioşi ca piedică de mântuire, pentru cine vrea să-L urmeze, drept aceea Iisus nu poate fi implicat apărător sau potrivnic nici unora din acestea.
Creştinismul înţeles în adâncurile sale, aşa cum l-a adus Iisus şi cum l-au înţeles apostolii Săi, e o concepţie revoluţionară de adânc al fiinşei omeneşti şi nicidecum o doctrină reacţionară de exterior.
Făptura cea nouă, sădită în noi, nu face motive de vrajbă cu nici o stăpânire de pe lume pe nici una dintre problemele posibie ale lumii acesteia.
Soboarele Ecumenice nu s-au ocupat decât de problema conştiinţei exacte a mântuirii.
Nici o putere de pe lume nu te împiedică de-a trăi pe Iisus în viaţa ta de pământean – dacă eşti destoinic să-L urmezi şi ai dragostea care covârşeşte toată mintea, ci dimpotrivă toate te ajută. Aceasta-i lucrarea creştinismului în lume, adâncirea (aducerea) fiinţei omeneşti de la periferia mereu cutremurată vremelniciilor la obârştia şi destinaţia ei divină".

Doresc să subliniez aceasta idee care este prezentată în textul de mai sus:

În altă ordine de idei, petrecerea lui Pavel în Roma clatină serios ipoteza episcopatului de 25 de ani a lui Petru la Roma. Existenţa lui Petru nu este pomenită în nici o epistolă paulină trimisă în Răsărit, ceea ce este absolut inadmisibil pentru un apostol ca Pavel, dacă Peru ar fi existat cu adevărat la Roma.