Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Între singurătatea slăbănogului de pe malul scăldătorii Vitezda şi setea femeii samarinence este cale de un pas.

Singurătatea este o pătimire cumplită. Poate cea dintâi dintre pătimiri. „Să nu fie omul singur pe pământ” - este nu numai o constatare divină ci, mai ales, o sfântă poruncă. Slăbănogul de la Vitezda era un om singur. Păcatul aduce după sine boli şi, de cele mai multe ori, însingurare. „Doamne, cât mai sunt de singur şi cât de pieziş” - oftează marele Arghezi.

Singurătatea nu înseamnă doar lipsa companiei, ci sentimentul părăsirii în viaţă de toţi şi de toate. A fi singur înseamnă a vedea în cel de lângă tine o lume aparte, zăvorâtă în ea însăși. Singur în viaţă - ce cumplit nonsens.

Setea omului este o altă pătimire. Viaţa este o adâncă sete cu neputinţă de potolit. Însetăm după ceva veşnic nou. Te saturi de o realitate şi ţi se face dor de alta - cumplită nestatornicie.

Iisus i-a zis femeii samarinence: Dă-mi să beau!, iar pe cruce, în agonie, a strigat: „Mi-e sete!”. Acum, la fântâna lui Iacov, a fost refuzat; atunci, pe Golgota, a primit oţet.

(Pr. Sever Negrescu)

[cristiboss56]

Evanghelia zilei are în centru conversația lui Iisus Hristos cu femeia samarineancă, la fântâna lui Iacov. Ea, mult păcătoasa reprezentantă a unei minorități disprețuite, avea să fie canonizată sub numele de Sfânta Fotina Samarineanca.

A intrat postum în slava lui Dumnezeu. Nu au mai avut importanță ”cei cinci bărbați” din viața ei, văzuți de ochiul profetic al Domnului. Importantă a fost smerenia ei, care devine vasul unei revelații esențiale: chemarea la Tatăl este universală, cel ce bea ”apa vie” a Domnului nu mai însetează în veci, iar rugăciunea, ca dialog cu Dumnezeu, nu atârnă de un loc (fie el Templul de la Ierusalim), ci de purtarea ”în duh și adevăr”.

Fotina e una dintre fericitele figuri feminine ale creștinismului, religia cea mai deschisă către femei (care sunt, de altfel, cele mai fidele urmașe ale Lui).

Teologia, războiul și vanitatea lumească sunt mai curând acaparate de bărbați, egali în sfințenie și în cădere. Ele, prietenele acestea care îi vestesc, primele, Învierea, au alte rosturi, mai înalte prin discreția lor metafizică, mai adânci prin sensibilitatea lor reținută.
(Teodor Baconschi, la Duminica a V-a dupa Pasti)

[cristiboss56]

Parinte Rafail, prin multe încercări trece omul în viață. Vă rugăm să ne spuneți ce atitudine e bine să avem față de Domnul, cum să ne raportăm la El și ce așteaptă Domnul să facem atunci când simțim că suntem încercați la maximum și că nu mai avem în noi nicio fărâmă de putere să facem ceea ce ar trebui să facem? Cum trebuie procedat pentru a nu cădea în patima deznădejdii?

Vorbiți despre acele momente când suntem duși până la limită, până la capătul puterilor noastre și, îndrăznesc să adaug: dincolo, dincolo de limită. Nu pot să vă dau o formulă, că formulă nu există și căutarea unei formule de ieșire este conținută în prima cădere, a lui Adam. Adică nu aștepta ca Dumnezeu să faca ceva care să te îndumnezeiască: „mănâncă tu din chestia aia și automat ți se vor deschide ochii și vei deveni ca Dumnezeu!” Nu există! Formulă, formalism, formă, formalitate. Nimic din lucrurile acestea nu pot mântui. Ce mântuiește este o relație personală între persoana ta și Dumnezeu ca Persoană, asta este ce mântuiește.

Voiam să spun că în momentele în care ești dus la limită sau poate dincolo de limită, aș vrea să vă împărtășesc și lucrul acesta, pe care de la Parintele Sofronie l-am învățat: nu uitați – Dumnezeu să vă pună în inimile voastre – ca asta înseamnă și măsura încrederii pe care Dumnezeu ți-o arată! Deci, măsura suferinței este și măsura încrederii pe care Dumnezeu o are în tine, suflet slab, păcătos, neputincios, dus la limită, dincolo de limită! Iar când zic „dincolo de limită” cred că este și o realitate. Și acest „dincolo” este fiindcă duhovnicia noastră, călătoria noastră din neființa noastră – pe care încă o purtăm cu noi în devenirea noastră – prin asta mergem mai departe, transcendem – în momentele neființei noastre de multe ori – limitele noastre, ne duce Dumnezeu dincolo de limită, dar, ni se lărgesc limitele. Și dacă avem răbdare în momentele alea… Și ce răbdare? Zi: „Doamne!” Și dacă nu poți să zici nimic, măcar nu uita că te iubește acel Doamne! Simți că nu există? Nu importă! Poți să simți tot ce vrea dracul să simți, dar continuă. Treci pragul acela și o să vezi că limitele ți s-au lărgit până când devenim nelimitați, așa cum e Dumnezeu. Or, pierderea limitelor, depășirea limitelor, câteodată trece prin momente extreme.

Astea două lucruri aș vrea să vă împărtășesc: că formulă de scăpare nu este. Dacă vreți ca formula un singur cuvânt ar fi: asumare. Să ne asumăm acel moment, în încrederea în acel Dumnezeu care ne iubește, răspunzând cu încredere la încrederea pe care Dumnezeu ne-o arată ca să ne trateze în felul asta.

(Extras din conferința Criza în Biserică, Alba-Iulia, 2003)

[cristiboss56]

Există trei feluri de a vedea oamenii
”Există trei feluri de a vedea oamenii. Pe cei pe care îi iubim îi vedem mai buni decît sînt. Pe cei pe care îi disprețuim îi vedem mai răi decît sînt. Pe cei care nu ne trezesc nici dragoste, nici ură, nu-i vedem deloc.

Acest fel de a vedea este propriu tuturor oamenilor. Și mai este vederea care nu exagerează în nici o direcție, ci vede pe fiecare așa cum este, fără să se tulbure și fără să se exalte – această vedere este proprie sfinților și oamenilor ajunși la înțelepciune.

Iată de ce oamenii care laudă ușor te vor vorbi de rău la fel de ușor, iar cei care îți păstrează o prietenie fără exaltare sînt prieteni mai sigur decît cei care te lingușesc.

Felul măsurat de a ne purta cu cei buni și cei răi este un pas spre înțelepciune.”

Pr. Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Diavolul nu se va apropia de noi dacă vede că în sufletul nostru este scrisă legea lui Dumnezeu şi că inima omului se face tablă a legii Sale.

Dacă în cugetul nostru, iubitor de Dumnezeu, sunt scrise literele împărăteşti, dar nu ca şi cum ar fi săpate pe o stelă de bronz, ci cu adevărat întipărite de Sfântul Duh şi strălucind de harul cel bogat, diavolul nici să ne privească în faţă nu poate, ci de departe o ia la fugă.

Aceasta pentru că nimic nu-l sperie mai tare, nici pe el, nici gândurile pe care ni le insuflă, decât mintea care cercetează cele dumnezeieşti şi sufletul aflat pururea scufundat în izvorul sfinţeniei.

Nimic din cele prezente nu pot mâhni şi ispiti acest suflet, chiar dacă prin purtarea lui îi îndepărtează pe ceilalţi şi nu-l pot face să se umfle de trufie şi să se mândrească. În mijlocul celei mai grele ierni şi în vremurile cele mai tulburi, în acest suflet va domni o pace adâncă, de care se va bucura la nesfârşit.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

[cristiboss56]

Dumnezeu a făcut lumea şi tot ce este în ea... El dă viaţă tuturor, El dă suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe faţa pământului, le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare vieţuirii şi locuinţei lor; pentru ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească, bâjbâind, măcar că El nu este departe de fiecare din noi...” (Faptele Apostolilor 17, 24-27; 14, 27; Isaia 58, 8-14).

Soarele ce străluceşte cu putere multă pe cer, luminând şi încălzind pământul, e uşor oamenilor a-l afla şi a-l vedea. Nu-i mare greutate pentru aceasta, fără numai cei ce dorm să deschidă ochii pentru a-l vedea; iar cei ce se află în prăpăstii sau în fântâni adânci, să iasă afară la suprafaţa pământului pentru a-l vedea şi a se folosi de lumina şi de căldura lui. Tot astfel este şi a afla pe Dumnezeu. Pentru a-L găsi pe Dumnezeu, toţi cei care dorm trebuie a deschide ochii sufletului şi-L vor afla!

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 23)

[cristiboss56]

Era unn pustnic foarte sporit şi trebuia să treacă printr-o cetate. S-a strâns lume multă, să le dea cuvânt de folos. El s-a întors cu faţa către ei şi le-a zis aşa: „Cea mai fericită viaţă ortodoxă o au creştinii, dar un singur lucru îi strică pe ei: «Mi-a zis şi-am să-i zic!» [M-a ocărât şi-am să-l ocărăsc!]”. Prin răzbunare, aşa Se depărtează Duhul Sfânt de noi. Şi vom pierde.

Dar dacă îi spui gândului: „Am să-l ocărăsc mâine”, vei scăpa; dar dacă îi zici azi... fără să vrei ai pierdut. Gata, ai picat; adică Duhul Sfânt ne lasă în părăsire.

(Părintele Proclu Nicău

[cristiboss56]

Curajul este de mai multe feluri. Dar cel mai primejdios dintre toate este îndrăzneala oamenilor care nu au nimic de pierdut. A nu avea nimic din cele materiale, a nu fi stăpânit de nici o patimă, a socoti bunurile trecătoare drept nişte gunoaie, a fi cu ochii ţintă la viaţa de dincolo, a iubi din tot sufletul pe Iisus – iată în ce constă puterea subiectivă a creştinilor care i-au biruit pe păgâni. Şi dacă, pe deasupra, se mai adaugă dispreţul faţă de moarte, bucuria de a suferi pentru Hristos şi dorul nestăpânit pentru a trece în viaţa de dincolo, atunci, într-adevăr, virtuţile creştine – armele de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel – şi puterea Duhului Sfânt care le pătrunde ca un foc, devin de nebiruit; mai mult: cea mai formidabilă victorie din lume nu se poate obţine decât prin smerita moarte de pe Cruce.

Aşa a biruit Iisus lumea, aşa au biruit sfinţii pe diavol şi împărăţiile lumii şi numai aşa putem birui şi noi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi.

(Arhimandrit Paulin Lecca)

[cristiboss56]

Cu cel ce nu te ascultă cu poftă nu te întinde la convorbiri lungi, ca să nu-l dezguşti şi să nu-l faci a te urî, cum e scris: „Cel ce înmulţeşte cuvinte va fi urât” (Sirah 20, 7).

Nu vorbi aspru şi cu glas tare, pentru că amândouă sunt foarte urâte şi produc suspiciunea că eşti gol şi prezumţios. Nu vorbi de tine, de afacerile tale ori de relaţiile tale, decât la mare trebuinţă; iar atunci, cât mai scurt şi mai concis posibil. Dacă ţi se pare că alţii vorbesc de dânşii prea mult, nu te sili a-i imita, chiar presupunând că ale lor cuvinte ar fi smerite.

Vorbeşte cât mai puţin de aproapele tău şi de cele ce-l privesc pe dânsul, acolo şi când este nevoie pentru binele lui (când vorbeşti adu-ţi aminte să păzeşti porunca Sfântului Talasie: „Alege din cele cinci feluri de vorbire numai trei. De al patrulea nu te folosi des, iar de al cincilea fugi” – Filocalie, p. 460).

Cele trei feluri de vorbire, după Nicolae Katascliepinos, sunt „da”, „nu” şi „desigur”. Al patrulea este „îndoiala”, iar al cincilea „obscurul”.

Vorbeşte despre lucrurile ce ştii că sunt adevărate ori neadevărate, evidente (clare), iar despre cele dubioase şi necunoscute nu vorbi.

Ori, cum spune Vlemide în Logica lui, sunt cinci feluri de cuvinte: „numire”, când numim pe cineva; „întrebare”, cu care întrebăm; „rugare”, cu care ne rugăm; „hotărâtor”, când hotărâm şi vorbim în mod sigur şi „poruncire”, când poruncim în chip autoritar. Foloseşte în vorbirea ta numai primele trei, iar modul hotărâtor şi poruncitor să nu-l foloseşti.

Despre Dumnezeu vorbeşte cu toată înclinarea ta! Mai ales de dragostea şi bunătatea Lui! Dar cu frică, având în vedere că şi atunci poţi cădea în greşeală. De aceea, să preferi a asculta când alţii vorbesc despre acestea, păzind cuvintele lor în cele mai dinăuntru ale inimii.

Iar despre celelalte când vorbesc, glasul lor numai să atingă auzul tău, dar mintea să stea ridicată la Dumnezeu. Chiar când e nevoie să asculţi pe cel ce vorbeşte ca să-l înţelegi şi să-i răspunzi, ridică-ţi mintea la Cer, unde locuieşte Dumnezeul tău: cugetă la înălţimea Lui şi gândeşte-te că vede totdeauna nimicnicia ta.

Cercetează bine toate lucrurile care-ţi vin în inimă a le vorbi, înainte ca ele să treacă pe limbă şi vei afla multe cărora e mai bine să nu le dai drumul din gură. Dar în legătură cu aceasta să ştii că și din cele ce ţi se par bune de spus sunt multe care e mai bine a le îngropa în tăcere. De aceasta îţi vei da seama după ce va trece acea convorbire.

Sfântul Nicodim Aghioritul

[cristiboss56]

Adevărata dăscălie este să-l ajuți pe copil să guste din dragostea lui Dumnezeu. Și cum? Dacă părinții o trăiesc, gustă și el din iubirea asta. Copilul are nevoie de exemplul concret al părinților. Să vă binecuvânteze Dumnezeu pe cei care sunteți părinți să puteți întrupa câte ceva din virtutea dumnezeiască a iubirii, la care se reduc toate poruncile evanghelice și tot ce a fost înțelepciune și intuiție dreaptă în om. Toate se reduc la cuvântul Iubire, care trebuie înțeles cu dreapta înțelegere.

Cuvântul omenesc, de la gură la ureche, informează. Bine ar fi să meargă mai adânc, să împărtășească. Dacă nu este doar o informație seacă, intelectuală, dacă vine din inimă, această împărtășire transmite informația ‒ în sensul genetic, în care celula primește informația de la amândoi părinții și această informație face copilul să primească moștenirea de la părinți. Dumnezeu știe când să grăiască, ce, cui și de ce. Sfântul Ambrozie de Milan cere ca Duhul Sfânt să grăiască negrăit în inima lui marile taine ale Liturghiei și acesta este cuvântul care deschide inima. Abia după ce Dumnezeu a pus temei în inima aproapelui ‒ copil sau om mare ‒ prin Tainele Bisericii, abia atunci pot și eu omul să adaug ceva. Dar dacă eu cred că fac ceva bine când dau învățătură omului nepregătit duhovnicește, atunci în cel mai bun caz nu se întâmplă nimic, iar în cel mai rău caz mi-l ridic în cap și îl fac să-mi sară-n cârcă!

Am avut și experiența următoare: vorbeam cu o fată și încercam să-i explic ceva, dar nu primea. Încercam în tot felul s-o conving, să-i explic. Nu puteam, era bâtă, să zic așa... La un moment dat, am obosit sufletește și am strigat în interiorul meu Ah, Doamne, spune-i Tu! Și atunci fata dintr-odată mi-a spus: Părinte, așa și așa vreți să spuneți? Da, exact! Deci atât de imediat a răspuns Dumnezeu cererii mele și a pus un cuvânt în fata aceea, iar atunci tot ce încercasem eu să-i spun a devenit roditor.

De ce de multe ori Dumnezeu pare să nu răspundă? Ghiciți ce: e nevoie de răbdare, răbdare, răbdare... Pentru că uneori nu suntem pregătiți să primim răspunsul Lui. Câteodată în rugăciune urlu lăuntric Doamne, te rog fă Tu ceva, că eu nu pot să fac nimic! Vă încurajez pe toți să faceți așa.

(Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul”)