Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Sa fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întâmplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi, având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. Iar toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau mângâierea.

Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povăţuirii celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi. Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

(Sfântul Isaac Sirul)

[cristiboss56]

Dacă tinerii creştini vor auzi o înjurătură sau discuţii pe teme indecente, să se adâncească cu mintea în rugăciunea lui Iisus. Respectarea anumitor principii morale constituie una din formele de mărturisire a credinţei creştine în lume. De cele mai multe ori, în dorinţa de a le respecta, ne ciocnim de batjocurile şi glumele celor din jur.

Experienţa, însă, ne arată că cei care trec cu succes acest test sunt respectaţi şi au autoritate chiar faţă de cei care nu demult îi criticau. Fermitatea a fost întotdeauna la mare cinste. Fiţi atenţi ce cale urmaţi!

(Preot Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, p. 232)

[Copacel]

În prealabil postat de cristiboss56

Dacă tinerii creştini vor auzi o înjurătură sau discuţii pe teme indecente, să se adâncească cu mintea în rugăciunea lui Iisus. Respectarea anumitor principii morale constituie una din formele de mărturisire a credinţei creştine în lume. De cele mai multe ori, în dorinţa de a le respecta, ne ciocnim de batjocurile şi glumele celor din jur.

Experienţa, însă, ne arată că cei care trec cu succes acest test sunt respectaţi şi au autoritate chiar faţă de cei care nu demult îi criticau. Fermitatea a fost întotdeauna la mare cinste. Fiţi atenţi ce cale urmaţi!

(Preot Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, p. 232)

Si mai ales sa nu iasa la demonstratii facute de anarhisiti si nazisti , hihi

[cristiboss56]

In filme – probabil și în viață, de altfel –, se întâlnește următoarea scenă: după 10-15-20 de ani, soțul și soția se află alături, în același pat, și deodată unul dintre ei înțelege că alături de el se află un om cu desăvârșire străin, cu care nu are ce să discute. Care este problema reală: faptul că la vremea respectivă nu și-a ales pe cineva cu interese apropiate sau faptul că dragostea a pierit și din această cauză deosebirea, să zicem de gusturi muzicale, i se pare o problemă foarte mare?

Înseamnă că ei n-au rămas cu nimic din experiențele prin care au trecut. În general, ce este dragostea? Cuvântul acesta acoperă trei aspecte: cel duhovnicesc, cel trupesc și cel sufletesc. Componenta duhovnicească trebuie să fie neapărat prezentă în dragostea dintre soți. Cea trupească poate slăbi, dar cea duhovnicească nu face decât să crească odată cu anii, într-o căsnicie deplină.

Ce dragoste au în vedere soții atunci când spun că dragostea a pierit? După cum se vede, dragostea trupească a trecut, iar cea duhovnicească nu s-a manifestat încă. Sau nici nu a existat... Iar de aceasta sunt vinovați chiar ei, întrucât Domnul a zis: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34). Dacă cineva vrea să iubească pe altcineva (adică să-și iubească soțul, respectiv soția), Domnul îi va da har s-o facă.

Se pune adeseori întrebarea : „Dar ce să facă dacă s-a îndrăgostit de altul?”. Fără îndoială că vom întâlni de-a lungul vieții noastre oameni mult mai frumoși, mai inteligenți, mai interesanți decât soțul, respectiv soția noastră. Domnul îngăduie să-i întâlnim pe acești oameni ca să fim puși la încercare, să dovedim că suntem creștini. Dacă rămân credincios familiei mele, îi rămân credincios lui Dumnezeu.

Nimic din ceea ce poate călca integritatea și sfințenia Bisericii casnice nu trebuie să intre în ea

Deseori, cauza divorțului are la bază influența mamei ori prietenelor (prietenilor) soției, respectiv soțului.

Atunci când, după săvârșirea cununiei, le predic tinerilor însurăței, le amintesc cuvintele Apostolului, care arată că familia este o „mică Biserică”, iar Biserica cea sfântă este și neprihănită. Ca atare, nimic din ceea ce poate călca integritatea și sfințenia Bisericii casnice nu trebuie să intre în ea.

Atât soțul, cât și soția trebuie să păzească din toate puterile această mică Biserică. Nu trebuie să le faceți confidențe deosebite altora, nici măcar cu privire la lucrurile care vă îngrijorează. Este absolut inadmisibil să discutați despre viața voastră familială cu prietenele, mai ales cu cele nemăritate. „Uite ce mi-a zis!” / „Păi, răspunde-i și tu așa și pe dincolo!” – și deja a și fost aruncată sămânța viitorului divorț! Soția nu trebuie să-și permită să-și pună nici măcar în gând întrebarea „Cum a putut să-mi zică așa ceva!?”, pentru că totul începe de la gânduri...

Același lucru se întâmplă și cu mamele. Știu câteva cazuri când mamele și-au divorțat fiicele. Cauzele principale sunt dorința de a fi singurele posesoare ale copiilor lor, și invidia, căci se întâmplă, din păcate, ca mamele nemăritate să fie invidioase – poate inconștient – pe fericirea fiicelor măritate și sapă, sapă, până când clădirea căsătoriei fiicei se prăbușește.

„Poate l-ai făcut să se simtă inferior...”

Cum să treci peste divorț, dacă el este deja inevitabil?

Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că orice om este o ființă liberă. Copiii devin foarte des altfel decât am vrea noi să-i vedem, însă acesta este dreptul lor. E copilul tău, dar nu e sclavul tău. Dumnezeu l-a făcut prin tine, însă i-a dat voință liberă. Până și copilul, trup din trupul tău, are dreptul la propria viață! Dacă părinții nu-i respectă părerea, dreptul lui la viață personală, nu va avea o relație bună cu ei. Cu atât mai mult soțul sau soția. El este alt om. Are dreptul să dispună singur de viața sa. Și chiar s-o distrugă. Lucrul acesta trebuie înțeles. Poate că este dureros, dar este indispensabil.

Căsătoria îi unește pe soț și pe soție într-un singur trup, divorțul sfâșie acest trup comun. Dureros. Se întâmplă însă ca oamenii să sufere un accident de mașină, să se îmbolnăvească de boli cumplite. Tot dureros este, dar trăiesc mai departe... Închipuiți-vă că vi s-a cangrenat piciorul. Ce este de făcut? Fără picior este foarte rău, dar el trebuie tăiat. Trebuie să te obișnuiești să trăiești fără picior.

Să treci printr-un divorț este mult mai greu dacă ții la ranchiună – împotriva soțului sau soției ori împotriva sorții, adică lui Dumnezeu... Cea mai mare piedică este în această privință orgoliul. „Cum adică, a preferat altă femeie? Ce, eu sunt mai proastă, mai urâtă?”

Foarte des omul își părăsește tovarășul sau tovarășa de viață pentru cineva care nu se distinge prin frumusețe, prin bogăție. Trebuie reflectat: de ce mi se întâmplă asta? Poate te-ai îngâmfat față de el fără să-ți dai seama?

Știu un caz: soția cu studii superioare, soțul – fără. S-au căsătorit de timpuriu. Au făcut doi copii. Și el a plecat deodată. Ea se miră: „Nu pot să înțeleg; o cunosc ce fel de femeie este, s-a culcat cu tot cartierul. Și el a plecat cu ea!?”. I-am spus: „Poate că tu, soția lui, l-ai făcut să se simtă inferior...”

Cum să aplicăm la noi înșine cuvintele: „Iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său (I Corinteni 7, 13)”?

Trebuie să-ți evaluezi forțele și să alegi cel mai mic dintre două rele. Dacă nu poți să păstrezi celibatul, poți să intri în a doua căsătorie, dar e mai bine să rămâi așa, chiar dacă prin infidelitate a păcătuit celălalt. Dacă se va căi și va vrea să se întoarcă? Poate când se va smeri și se va întoarce va deveni un soț mai bun decât era înainte de a înșela. Dar chiar dacă nu se va întoarce, păstrarea celibatului va fi mai valoroasă din punct de vedere duhovnicesc.

Dar poate că, la vârste mai tinere, se întâmplă și invers: omul „a călcat strâmb”, s-a convins că e așteptat, că poate să plece și să se întoarcă, iar data următoare va pleca și mai ușor.

Există și oameni fără conștiință. Profunzimea căderii morale poate fi oricare. Într-un asemenea caz, dacă omul pur și simplu te epuizează prin comportamentul său, dacă e lipsit de speranță, poate fi părăsit. Ce să-i faci, se întâmplă și așa: „În mine a murit totul față de el”.

În spatele acelorași cuvinte, în diferite familii se ascund situații diferite, stări sufletești diferite. Aici nu poate fi vorba de sfaturi universale. Fiecare trebuie să-și examineze situația. Recomandările pot fi doar orientative. Omul trebuie oricum să-și asculte conștiința.

(Părintele Serghie Nikolaev, Divorțul – cum îl prevenim, cum îl depășim, Editura Sophia, în 2011)

[cristiboss56]

Rugăciunea are mare putere în familie. Cunosc doi fraţi care cu rugăciunea lor au reuşit nu numai să facă să nu se despartă părinţii lor, care aveau probleme între ei, ci chiar să se iubească şi mai mult. Tatăl nostru ne spunea: „Nu ştiu ce veţi face, dar va trebui să spuneţi «prezent» lui Dumnezeu de două ori pe zi, ca să ştie unde vă aflaţi”. În fiecare dimineaţă şi seară ne făceam rugăciunile toţi împreună înaintea icoanelor, tatăl, mama şi noi, copiii, iar la sfârşit făceam metanie la icoana lui Hristos. De asemenea, atunci când aveam vreo problemă, ne rugam cu toţii împreună pentru a se rezolva. Mi-aduc aminte că odată, atunci când s-a îmbolnăvit fratele cel mai mic, tatăl nostru ne-a spus: „Veniţi să-L rugăm pe Dumnezeu ca, ori să-l facă bine, ori să-l ia, pentru a nu mai suferi”. Ne-am rugat cu toţii şi copilul s-a făcut bine. Dar şi la masă stăteam cu toţii împreună. Mai întâi făceam rugăciune şi după aceea începeam să mâncăm.

Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Era un pustnic foarte sporit şi trebuia să treacă printr-o cetate. S-a strâns lume multă, să le dea cuvânt de folos. El s-a întors cu faţa către ei şi le-a zis aşa: „Cea mai fericită viaţă ortodoxă o au creştinii, dar un singur lucru îi strică pe ei: «Mi-a zis şi-am să-i zic!» [M-a ocărât şi-am să-l ocărăsc!]”. Prin răzbunare, aşa Se depărtează Duhul Sfânt de noi. Şi vom pierde.

Dar dacă îi spui gândului: „Am să-l ocărăsc mâine”, vei scăpa; dar dacă îi zici azi... fără să vrei ai pierdut. Gata, ai picat; adică Duhul Sfânt ne lasă în părăsire.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, p. 49)

[cristiboss56]

nPentru ca ascultarea şi supunerea să aducă pace, armonie şi fericire între oameni, e absolut necesar ca stăpânul casei, proiestosul bisericii sau împăratul vreunei cetăţi să asculte ei mai întâi de Dumnezeu şi să se supună întru totul voii Celui Atotputernic şi apoi să comande, potrivit poruncilor Domnului din cer.

Mândria este mama nesupunerii iar smerenia este izvorul ascultării. Până şi împăraţii care au prigonit pe creştini din mândrie nu voiau să se supună lui Iisus cel Răstignit, iar Sfântul Constantin cel Mare din smerenie a ascultat de poruncile Mântuitorului.

De aceea, mai întâi de toate, trebuie să ne sfărâmăm mândria şi să căutăm smerenia cu care putem birui toate uneltirile diavolului. Un bătrân de demult a zis odată: „Voiesc să fiu biruit şi să am smerenie decât să fiu biruitor şi să am mândrie”.

Trecând odată de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic şi iată că l-a întâmpinat pre el diavolul pe cale cu secera şi, vrând să-l lovească, n-a putut. Şi i-a zis lui: «Multă silă am eu de la tine, Macarie, căci nu pot asupra ta. Căci iată, orice faci, şi eu fac. Tu posteşti; dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti»; i-a zis lui Avva Macarie: «Care este?» Iar el a zis: «Smerenia ta, şi pentru aceasta nu pot asupra ta».

(Arhimandrit Paulin Lecca)

[cristiboss56]

Sa ne întărim în nădejde! În orice caz, când suntem în deznădejde suntem în deficit față de înțelegerea bunătății lui Dumnezeu.

La mine mai vin unii oameni și zic: „Oare pe mine mă mai iartă Dumnezeu?”. Să știți că nu există păcat pe care să nu-l poată ierta Dumnezeu, dacă omul părăsește greșeala, pentru că lui Dumnezeu Îi e propriu a ne milui și a ne mântui.

Asta înseamnă că e o scădere în Dumnezeu, dacă nu poate ierta păcatele. El iartă toate păcatele pe care omul le-a părăsit!

(Părintele Teofil Părăian)

[cristiboss56]

Dragostea este o aşezare a sufletului întru care nu se cinsteşte nimic mai mult, din cele ce sunt, decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar e cu neputinţă să deprindă această dragoste desăvârşită cel ce e împătimit faţă de ceva din cele pământeşti.
Dragostea se naşte din nepătimire; iar nepătimirea, din nădejdea în Dumnezeu şi nădejdea din răbdare şi îndelungă-răbdare; pe acestea le naşte înfrânarea cea atot-cuprinzătoare; înfrânarea se naşte din frica lui Dumnezeu, iar frica, din credinţa cea întru Domnul.
Cel ce crede în Domnul se teme de muncile iadului; iar cel ce se teme de munci, se înfrânează de la patimi; rabdă necazurile și cine rabdă necazurile va avea nădejdea în Dumnezeu, cea care desface mintea de toată împătimirea pământească și, despărțindu-se de aceasta, mintea va dobândi dragostea cea către Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

[cristiboss56]

Este bine bine ca cel ce învaţă, să înveţe şi cu cuvântul şi cu viaţa. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că: „mai bună este viaţa fără de cuvânt, decât cuvântul fără de viaţă, dar dacă acestea două se vor uni, se alcătuieşte o adevărată icoană a filosofiei”.

Eu cred că un duhovnic adevărat trebuie să fie neapărat şi văzător cu duhul. Dacă nu e şi văzător cu duhul, e improvizat şi e întrebuinţat ca un fel de funcţionar în chestiunea duhovniciei. Eu personal, de exemplu, nu sunt văzător cu duhul şi nici nu mă consider că sunt un duhovnic bun, tocmai de aceea, că nu sunt văzător cu duhul. Adică eu mă bazez pe ceea ce spune omul, nu pe ceea ce ştiu eu despre el. Şi-ar trebui să ştiu eu despre el înainte de a-mi spune el. Aşa ar trebui să fie orice duhovnic, dar nu ştiu care-i duhovnicul acela care e la măsura aceasta.

Important este să ceri de la Dumnezeu omul care să te poată ajuta şi, în acelaşi timp, să ceri de la Dumnezeu şi smerenia de a-l asculta.

Cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Paştilor, poţi să zici că n-au duhovnic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poţi să zici că n-are duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care întreabă, care ştie să urmărească o chestiune, care vrea să aibă o soluţie, care ţine legătura cu duhovnicul. Dacă nu-i aşa, n-are duhovnic, are un preot la care s-a spovedit şi Doamne-ajută!

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 49)