Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Părintele Arsenie Papacioc.

,,Dragii mei, nu este lucru mic şi nu este puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine.,,
Aceasta a fost tendinţa dintotdeauna, atunci când ajungi la o conştiinţă a rostului tău în creaţie, adică răspundem de rolul nostru în creaţie. Vă daţi seama! Vedeţi omul altfel, spre deosebire de puterile cereşti. Vreau să vă spun un adevăr pe care îl trăim cu picioarele noastre pe pământ: această placă de pământ pe care călcăm nu zice nimic. De fapt, de aici vine şi numele de „umilitius”, pentru că îşi are rădăcinile de la „humus, humulis”, care înseamnă umăr şi aşa avem denumirea de umilinţă. Trebuie să fim ca pământul: îl călcăm, îl jucăm, dar tace. Deci, aceasta ar trebuie să fie şi intenţia noastră. Nu este de ajuns să răspunzi într-un cuvânt la întrebarea pe care aţi pus-o. Aş răspunde aşa: intenţia este să fac mereu ceea ce mântuieşte. Dar nu aţi venit aici să citiţi, sau să aflaţi, lucrul acesta pe care îl ştiţi deja. A fost aici şi Preasfinţitul de la Alba Iulia şi a adus aici şi studenţi de la Facultatea de Teologie, ca să le vorbesc. Pe Preasfinţitul îl cunosc de zeci de ani, pentru că ne-am ajutat reciproc atunci când era şi el student. Şi le-am spus aşa: „Aţi venit să vorbim cu siguranţă ceva în legătură cu mântuirea, dar aş vrea să-mi spuneţi dacă există cineva dintre voi, care să nu ştie cum se mântuieşte. Deci nu există”.
http://www.doxologia.ro/conferinte/d...senie-papacioc

[cristiboss56]

Între judecată şi osândire există o diferenţă, dar de multe ori ele se iden*tifică, se suprapun. Când judecăm din compasiune, din durere, şi nu doar negativ, atunci este o simplă judecată, şi nu o osândire. Judecată şi nu osân*dire este atunci când părinţii spun: De ce copilul nostru face acest păcat? Aceasta este o judecată, deoarece este rostită din adâncul durerii, şi nu este o osândire.”

Extras din Hierotheos Vlachos, Mitr. de Nafpaktos și Sf. Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Pr. Sofronie de la Essex

[cristiboss56]

MAI ÎNTÂI, CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUȚI ŞI NU VEI MAI OSÂNDI PE NIMENI

Amintiţi-vă de timpul când eraţi la şcoală, când pe nesimţite aţi învăţat să citiţi şi să scrieţi; şi în viaţa duhovnicească se petrece ceva asemănător. Noi trebuie să ne ostenim şi să facem ceea ce am cugetat şi am înţeles. Ceea ce rămâne e lucrarea lui Dumnezeu; căci nu vedem cum în pământul inimii încolţeşte cuvântul vieţii aruncat acolo.

Nu încercaţi să vă vedeţi dreaptă, ci cereţi întotdeauna: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd greşelile mele şi să nu-l osândesc pe fratele meu!”.

Încearcă să trăieşti cu atenţie măcar o zi, analizează-ţi comportamentul, căci cine eşti tu în raport cu ceilalţi oameni?

Mai întâi, cunoaşte-te pe tine însăţi, apoi încearcă să petreci măcar o zi împotrivindu-te păcatului; vei vedea cât este de greu; şi aflând, vei învăţa să fii îngăduitoare cu neputinţele omeneşti şi nu vei osândi pe nimeni.

Osândirea şi sminteala sunt cele mai înfricoşătoare păcate care-l împiedică pe om să se mântuiască. Ambele îţi strică atât viaţa ta, cât şi pe a altora. Cât de mari sunt păcatele de neiertat pe care ni le iartă Dumnezeu, iar noi nu putem ierta puţinele păcate ale altora!

Dumnezeu să te înţelepţească!

(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 140-141)

[cristiboss56]

DACĂ SUNTEM SMERIȚI, ATUNCI NUMELE NOASTRE VOR FI SCRISE ÎN CERURI

Cred că aţi citit din Sfânta Evanghelie cuvântul spus de Domnul Hristos: „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvânt, pentru că este foarte important.

Este important în înţelesul că şi noi trebuie să dorim a fi scrişi în cartea cea din ceruri, în gândurile Mântuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris că Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele Mele” (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnă să ai ceva scris în palmă? Să vezi mereu ce este scris. De câte ori vezi mâinile, vezi şi ce este scris în palmă. Bineînţeles, este un fel de a vorbi, pentru că deşi vorbim de mâinile lui Dumnezeu („Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” – Psalmul 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gândit ca având mâini, ca având picioare ş.a.m.d.. Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omenească şi are trup omenesc, bineînţeles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate să aibă ceva scris în palme. Şi, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De câte ori priveşte Domnul Hristos la firea Sa omenească, la mâinile Sale, vede şi semnul cuielor, semnul pe care voia să-l vadă Sfântul Apostol Toma. Când Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre să fie scrise în ceruri.

Dar ştim noi când anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci când vor fi scrise mai întâi în cerul smereniei, după cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul. Mai întâi să fim smeriţi, şi-atunci sigur suntem scrişi în ceruri. Nu numai pe cer, ci şi în cer.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 153-154)

[cristiboss56]

CUM RECUNOAŞTEM UNELTIRILE DIAVOLULUI?

Războinicii de gând pradă pe cel ce primeşte închipuirile cele rele, amestecându-şi împreună cu acestea voia sa. Închipuirile acestor furi sunt fără rânduială şi nepotrivite cu lucrul, precum zice cuvântul Evangheliei: „Acela ce nu intră prin uşi în staulul oilor, ci sare pre aiurea, acela fur este şi tâlhar... Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie, şi să piarză” (Ioan 10, 1).

Sfântul Avvă Dorotei, explicând uneltirile diavoleşti, scrie: „el nu este nicicum neiscusit în făptuirea răului şi ştie că omul nu vrea să păcătuiască, pentru aceasta nici nu-i insuflă vreun păcat vădit şi nu-i spune: du-te şi curveşte sau du-te şi fură, ci găseşte în noi o părută dorinţă de bine sau o dezvinovăţire şi, prin acestea, sub aspectul binelui, ne vatămă. Astfel, vrăjmaşul, prin insuflări bine intenţionate, a scos pe N. din mănăstire, pe tine te tulbură prin aceleaşi şi, în general, te încurcă prin dorinţele voinţei tale” (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina).

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, volumul I, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 153-154)

[cristiboss56]

Pentru ca inima noastră să fie pregătită şi aptă pentru primirea chemării lui Dumnezeu, trebuie s-o curăţim de tot răul, ca să nu existe în ea nicio răutate, nicio atracţie faţă de ceva, cu atât mai puţin faţă de ceva păcătos.

Aşa cum demult Domnul i-a chemat pe ucenicii Săi, aşa şi acum nu încetează să ne cheme la Sine pe fiecare dintre noi. Însă sufletele noastre s-au învârtoşat şi s-au lipit foarte mult de pământ şi noi nu auzim glasul Domnului, ci rămânem şi petrecem în starea noastră de împietrire.

Fiecare om este casa lui Dumnezeu şi este menit ca în el să sălăşluiască Duhul Sfânt, ca în el să se înalţe neîncetat slavoslovie lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu poate sălăşlui numai într-o inimă curată şi trebuie să-I pregătim loc. Cum să facem aceasta? Să ne curăţim de patimi şi să ne rugăm. Atunci inima noastră va fi biserică, va fi casa lui Dumnezeu, atunci vom vedea grija lui Dumnezeu faţă de noi şi Îl vom preamări neîncetat. (Sfântul Nicon de la Optina)

[cristiboss56]

Gheronda, mulțumirea și durerea mea cea mare este problema rugăciunii. Mă aflu foarte în urmă. Ce să fac?

— Oriunde te-ai afla, să vorbești deschis lui Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinților. Să le spui tot ceea ce vrei. Să zici: „Hristoase al meu, Maica Domnului, știi intenția mea. Ajută-mă! ”. Astfel, simplu și cu smerenie, să vorbești mereu cu ei despre orice te preocupă, după care să rostești rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești 6 - Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București - 2013, pp. 16-17)

[cristiboss56]

Credinţa care nu are la bază dreapta socoteală.

Are un elan în toate: posteşte prea mult, se nevoieşte prea mult, o ia straşnic cu postul, cu milostenia, cu lepădarea de sine, cu metaniile şi n-are un bilanţ, n-are o dreaptă socoteală.
Vorba proverbului: "N-o lua lată, că rămâne negrăpată!"
Credinţa fanatică ştii cum este?
Cum ai încărca o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă i-ai da drumul la o vale mare fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică.
Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: "Nu te abate nici la dreapta nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească". Deci, este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreapta socoteală se numeşte fanatică. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă.
Părintele Cleopa.

[cristiboss56]

Cauza nerodirii cuvântului lui Dumnezeu în ziua de astăzi, nu este din vina persoanei care predică, nici pentru că nu se mai fac minuni şi alte pricini care le spun oarecare în această privinţă, ci cauza nerodirii Cuvântului lui Dumnezeu în masa poporului de astăzi este arătată de Mântuitorul în Evanghelie, că oamenii ori sunt cale bătută, unde nu se poate prinde Cuvântul lui Dumnezeu, inima lor este bătută de grijile lumii şi de draci şi de patimi şi nu mai prinde Cuvântul Domnului rădăcini, ori au inimile împietrite şi Cuvântul Domnului numai puţin se opreşte şi se usucă, ori au inimile lor pline de interese materiale şi nu numai atât, ci prinşi şi întunecaţi de ură şi zavistie, de beţie, de lăcomie, de făţărnicie, de viclenie şi de toată răutatea şi din cauza aceasta nu rodeşte în inima lor Cuvântul Domnului, că se înăbuşă de aceste păcate pe care le găseşte acolo în inima omului.

(Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 56)

[cristiboss56]

Curatiei îi stau împotrivă în general curvia, desfrânarea, iubirea de plăceri, care se manifestă în principal sub chipul adulterului şi al preacurviei. Iubirea de plăceri, ca boală a sufletului, nu cuprinde doar păcatul practic, ci şi gândurile necurate şi poftele şi simţămintele, precum şi manifestările exterioare, care premerg păcatului şi-l pregătesc, precum ocheadele desfrânate, cuvintele de ruşine, sărutările şi mângâierile.

Domnul nostru ne-a grăit limpede: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Desigur, în patima aceasta sunt cuprinse şi pornirile şi poftele împotriva firii, despre care amintește Apostolul Pavel (Romani 1, 26-27). Iubirea de plăceri, în toate formele ei, este păcat de moarte, care-l desparte pe om de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9).

Dumnezeu i-a plăsmuit pe bărbat şi femeie şi i-a unit prin căsătorie, pentru ca să nască fii şi astfel să se înmulţească neamul omenesc, nu pentru ca să se cultive patimile şi poftele trupeşti. Şi trupul nostru este templul Duhului Sfânt, pe care ni l-a dăruit Dumnezeu, Care se găseşte înlăuntrul nostru. Noi nu ne aparţinem, ci Hristos Fiul lui Dumnezeu ne-a izbăvit prin Preasfânt Sângele Său.

(Avva Eustratie Golovanski, Caută şi vei afla ‒ Răspunsuri la întrebările creştinilor, Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 52)