Interviu cu CristianR

[CristianR]

Când mă gândesc la copilărie, gândul mă duce cu nostalgie fie la Onești – un oraș tânăr, curat, așezat între dealuri și înconjurat de patru râuri –, fie la satele bunicilor din județele Vaslui-Iași, unde îmi petreceam vacanțele împreună cu fratele și surorile mele. Am fost binecuvântat cu părinți și bunici iubitori, bucurându-mă și de bunătatea celorlalte rude - unchi, mătuși, o mulțime de veri. Pe toți i-am primit în inima mea, simțind în același timp că și eu sunt bine primit în ale lor. De asemenea, locurile acelea de la țară, cu drumuri de pământ, prăfuite, cu pajiști, dealuri, păduri și pâraie, case modeste și curate de lut - la toate mă gândesc cu dor. Tot acolo mi-au fost semănate în suflet primele semințe ale credinței, căci bunicii erau "pocăiți", mergeam în fiecare duminică la "adunare", unde atmosfera era una de evlavie autentică, frățietate și bucurie nedisimulată a întâlnirii.

Am fost un copil sensibil, sfios și emotiv, căruia i-a plăcut școala, preferând în gimnaziu matematica – și datorită unui profesor rar, care mi-a acordat atenție deosebită. Asta după ce ne-am mutat la București, într-un cartier muncitoresc, pe care nu l-am putut iubi la fel ca pe orășelul lăsat în urmă.

Adolescența a venit cu un soi de criză existențială, o primă răscolire a conștiinței în formare, un prim moment în care începeam să-mi pun marile întrebări: de unde venim și către ce ne îndreptăm, pentru ce exist, sunt un produs al hazardului, cum pot găsi sens în viață ș.a.m.d. Tot în vremea aceea m-am îndrăgostit pentru prima dată, fără a fi capabil, însă, de a trezi același sentiment de cealaltă parte.
Am cunoscut, în schimb, prietenia, împărtășită mai ales cu colegi, învățând împreună să gândim în lungi discuții pseudo-filozofice.

Cât privește forumul, am avut un singur pseudonim înainte (N.Priceputu), iar când l-am schimbat cu cel actual – cred că prin 2014 – a fost din considerație pentru o bună parte dintre utilizatori, care nu se sfiau să-și dezvăluie numele de botez. O lungă pauză am luat cam din 2017 până recent, iar aici motivele au fost legate de viața personală, care la un moment dat mi-a cerut mult mai multă implicare și atenție. M-am luat cu grijile vieții, păstrând inclusiv cu Biserica o legătură tot mai subțire, de rutină duminicală… până la un moment dat, când un cuvânt simplu al preotului – o chemare la liturghiile din zori în timpul Postului – mi-a adus aminte de bucuria pe care o simțisem anterior cu astfel de prilejuri.

Acela a fost momentul în care am regăsit și interesul pentru forum, pe care l-am regăsit mult mai sărac, cu doar câțiva “ultimi mohicani” care îmi pare că fac mari eforturi să nu-l lase să moară.