Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

[CristianR]

În prealabil postat de Demetrius

În activitatea lumească oamenii se servesc de lucrurile materiale mai mult sau mai puțin în funcție de folosința lor, însă pe cele mai folositoare le prețuiesc mai mult pentru că le aduc folos(câștig) mai mare și o viață trupească mai comodă care-i coruptă natural de la bun început. Folosința acestor obiecte materiale generează/influențează în inima proprietarului o prețuire sporită și un comportament alterat al vieții spirituale/familiale/sociale cu care e dator; acest comportament este satana.
[...]
Nu e înger căzut, nu e materie deși aparține de materie, nu e rău în sine fiindcă nu are nicio putere. Omul are puterea și neatenția lui(ignorarea Duhului Sfânt) face să apară în inima lui satana. Satana nu există în sine, omul o/îl crează în inima lui. Dacă n-ar fi om n-ar fi nici satana.

Dragă Demetrius, aici m-ai pierdut. Sunt suficiente locuri în Scriptură care îl identifică pe diavol ca ființă spirituală creată de Dumnezeu, pe care n-am vreme să le caut. Însă aduc ca argument însăși căderea protopărinților din Rai, care a fost provocată de o ispită venită nu din ei înșiși, ci din afara lor. Acolo spune clar că șarpele i-a ispitit - iar la Apocalipsa 12 acesta este identificat cu diavolul:

Şi aruncat a fost Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce pe toată lumea o înşeală – aruncat a fost pe pământ; şi îngerii săi aruncaţi au fost cu el.

De altfel, în acel capitol observ că se spun foarte multe despre îngerii căzuți răzvrătirea lor față de Dumnezeu, respectiv biruirea lor de către Hristos.

Poate că tu interpretezi simbolic și metaforic cele de acolo - însă ideea cu care trebuie să rămânem este că răul a fost inițiat în Creație nu de către om, ci de o ființă spirituală care i-a inspirat gândul potrivnic lui Dumnezeu. De altfel, dacă răul este inerent naturii, atunci în ce a constat Căderea în păcat - și ulterior în moarte - a lui Adam și a Evei?

În Teologia Dogmatică, după ce scrie despre îngerii buni și cei răi - aceștia din urmă fiind sursa răului în creație, Stăniloae arată, bazându-se pe Sf. Vasile cel Mare, că atât omul, cât și diavolul (care are nume propriu în Biblie, deci personalitate) au înclinat spre rău din propria libertate (alegere):

Explicaţia creştină a răului din libertate e singura care nu leagă răul de esenţa realităţii, a realitătii eterne sau a celei create de Dumnezeu, luând totuşi răul în serios. Şi e singura care salvează însăşi existenţa libertăţii în realitatea existenţei. Orice altă explicaţie compromite iremediabil existenţa şi neagă libertatea, adică însăşi demnitatea umană. Dacă răul ar fi fost creat de Dumnezeu, el ar fi fost legat de esenţa lui Dumnezeu şi a creaţiei, ca şi atunci când ar fi etern legat de existenţă.

Sfântul Vasile cel Mare zice: "Nu socoti nici pe Dumnezeu cauză a existenţei
răului, nici nu închipui răul ca având o existenţă proprie. Căci nu e subzistentă răutatea, ca un animal oarecare; nici nu are vreo esenţă ipostaziată a ei. Căci răul este o lipsă a binelui. Ochiul a fost creat, orbia s-a produs ulterior prin pierderea ochilor ... Aşa şi răutatea, nu are o subzistenţă proprie, ci vine după aceea din cauza rănilor sufletului. Căci nu e nici nefăcut, cum spune cuvântul celor necredincioşi, care fac răul de aceeaşi cinste cu natura cea bună, considerând că amândouă sunt fără început şi mai presus de facere. Nici creat. Căci dacă toate sunt din Dumnezeu, cum ar fi răul din bine? Căci nimic rău nu e din bine, nici răutatea din virtute".

[Demetrius]

În prealabil postat de CristianR

în ce a constat Căderea în păcat - și ulterior în moarte - a lui Adam și a Evei?

N-am încheiat să spun, deși s-a subînțeles, că viața lor a devenit păcătoasă doar ca urmare a poruncii, a faptului că au devenit conștienți de Dumnezeu și prin călcarea poruncii ei au greșit de 2 ori: o dată pentru neascultare și încă o dată pentru că devenind conștienți de viața duhovnicească ei nu s-au putut înfrâna de la cea trupească din cauza ”rutinei”. Moartea trupească nu poate fi evitată nicicum, insă prin neînfrânare ei au acontat-o și pe cea duhovnicească.

9. Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,(1Cor6,9)

[Mihailc]

Altfel de meditații pe maginea rugăciunii lui Efrem Sirul (asta fiindcă ştiu că, printre participanții la această discuţie cam dezlânată, există cel puțin o persoană care înţelege şi se bucură )

https://www.youtube.com/watch?v=m40oZDwJT9Q

[CristianR]

Foarte binevenită postarea ta, Mihai – mă bucur tare mult să te reîntâlnesc, iată, după atâta vreme.

Chiar doream un prilej de a ieși din divagațiile pe care le-am întreținut cu Demetrius - nu lipsite de importanță, dar neavându-și neapărat locul aici – pentru a aprofunda rugăciunea aceasta atât de cuprinzătoare și transformatoare pentru oricine și-o asumă.

Iar tâlcuirea lui Olivier Clément este atât de binevenită, mai ales pentru noi, mirenii, care putem găsi cu ajutorul ei modalități de a o aplica – înțelegând – chiar și în lumea alienată în care ne ducem zilele. Dar care poate fi totuși trezită din alienarea ei în măsura în care noi înșine ne trezim.

[CristianR]

iar pentru a finaliza, dragă Demetrius, discuțiile adiacente privitoare la sursa răului și a păcatului în omenire, cred că o bună modalitate ar fi să citim cu atenție amândoi comentariul la Romani al Sf. Ioan Gură de Aur – pe care cu această ocazie l-am descoperit și eu și pe care îl găsesc pe deplin edificator: Omilia XIII

[forever...]

În prealabil postat de CristianR

iar pentru a finaliza, dragă Demetrius, discuțiile adiacente privitoare la sursa răului și a păcatului în omenire, cred că o bună modalitate ar fi să citim cu atenție amândoi comentariul la Romani al Sf. Ioan Gură de Aur – pe care cu această ocazie l-am descoperit și eu și pe care îl găsesc pe deplin edificator: Omilia XIII

Hristos a înviat!

Și acest link este de studiat.

Fiindcă vorbim despre păcat, mă gândesc că este trist când încercăm să îl „vopsim”, reformulând faptele cu termeni eufemistici sau nevrând să îl recunoaștem ca atare, dar este la fel de trist și greu să nu ne putem ridica din cădere... Sau să ne simțim vinovați, deși, tehnic, ne-am spovedit și am primit iertarea.

Scuze pentru divagație!

[Demetrius]

În prealabil postat de forever...

Hristos a înviat!

Și acest link este de studiat.

Fiindcă vorbim despre păcat, mă gândesc că este trist când încercăm să îl „vopsim”, reformulând faptele cu termeni eufemistici sau nevrând să îl recunoaștem ca atare, dar este la fel de trist și greu să nu ne putem ridica din cădere... Sau să ne simțim vinovați, deși, tehnic, ne-am spovedit și am primit iertarea.

Scuze pentru divagație!

Adevărat a înviat!
Nu mi se pare divagație.

Nu suntem vrednici de iertare dacă ne-am spovedit formal, tehnic, iar dacă folosim tehnica vopsirii și a omiterii cu atât mai puțin, ci e nevoie în plus de hotărârea de a nu mai repeta păcatul, care face parte din spovada vrednică de iertare.

Apelarea la vopsirea și reformularea faptelor... seamănă mai mult cu o ”camuflare” a păcatului, nu cu o spovadă, cu un ”strigăt mut” al conștiinței care este amuțită de subconștientul EGO-ului, care nu vrea să se pocăiască și de aceea folosește bidineaua pentru că iubirea de sine e mai mare decât durerea greșelii.

După părerea mea e mai ușor să nu mă ridic din cădere și mai comod, pentru că ridicarea seamănă cu voința porcului de a se dezlipi de noroiul drag naturii lui, ceea ce nu este natural deloc; este la fel de greu pentru ființele raționale doar ocazional(orgolioase).

[Demetrius]

În prealabil postat de CristianR

Foarte binevenită postarea ta, Mihai – mă bucur tare mult să te reîntâlnesc, iată, după atâta vreme.

Chiar doream un prilej de a ieși din divagațiile pe care le-am întreținut cu Demetrius - nu lipsite de importanță, dar neavându-și neapărat locul aici – pentru a aprofunda rugăciunea aceasta atât de cuprinzătoare și transformatoare pentru oricine și-o asumă.

Iar tâlcuirea lui Olivier Clément este atât de binevenită, mai ales pentru noi, mirenii, care putem găsi cu ajutorul ei modalități de a o aplica – înțelegând – chiar și în lumea alienată în care ne ducem zilele. Dar care poate fi totuși trezită din alienarea ei în măsura în care noi înșine ne trezim.

Deși nu pentru asta a fost deschis topicul(recunosc), temele ”nu lipsite de importanță” le-am extras totuși din chiar linkul topicului.

Mulțumesc pentru linkul Sf. Ioan Gură de Aur.

[forever...]

În prealabil postat de Mihailc

Altfel de meditații pe marginea rugăciunii lui Efrem Sirul (asta fiindcă ştiu că, printre participanții la această discuţie cam dezlânată, există cel puțin o persoană care înţelege şi se bucură )

https://www.youtube.com/watch?v=m40oZDwJT9Q

Hristos a înviat!

Deși rugăciunea lui Efrem Sirul este specifică postului mare, am văzut abia acum acest link și am ascultat prima parte, din care am extras mai jos un fragment.

„Duhul trândăviei, al deznădejdii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie! Există o cale, Tu ești Calea. Dar pe această cale sunt obstacole care definesc condiția noastră fundamentală de ființe păcătoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiam s-o ucidă pe femeia adulteră. Trândăvie nu este clinofilia lui Oblomov, nici lenevirea din diminețile noastre de vacanță, trândăvie înseamnă uitarea despre care asceții spun că este păcatul de căpetenie. Uitarea - adică neputința de a se uimi de a se minuna sau, pur și simplu, de a vedea. Lipsa treziei - un soi de somnambulism al agitației sau al inerției, niciun alt criteriu în afara utilității, rentabilității, raportului calitate – preț. În agitația interioară și exterioară, pentru unii agenda prea plină, în care orice moment amenință să vină peste celălalt, pentru alții agenda prea goală, violența și drogurile, slabe sau puternic. Faptul de a nu mai ști că celelalte există într-o interioritate la fel de profunde ca și a mea, de a nu mă mai opri cuprins de emoție la auzul unei melodii, sau la vederea unui trandafir. de a nu mai da slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru ele, pentru că totul mi se cuvine... Când nu îmi pasă când totul este înrădăcinat în taină și că taina locuiește în mine, când uit de Dumnezeu și de creația Lui, când nu mai știu să mă accept ca o creatură cu destin veșnic, când uit de moarte și de ceea ce i-ar putea urma.”

M-a „uimit” și m-a bucurat interpretarea conform căreia trândăviea este de fapt uitarea de Dumnezeu, lipsa uimirii... Despre uimire am găsit referințe și într-o carte, prea grea pentru mine („Isaac Sirianul — asceză singuratică și milă fără sfârșit”, Sabino Chialà), din care am reținut acest unic lucru - uimirea ca treaptă a cunoașterii.

De asemenea, nu vedeam „grija de multe” ca „deznădejde”, ci mai degrabă ca agendă prea încărcată, că tot e menționat mai sus și acest sindrom.

Altfel spus, mulțumesc pentru link și mă întreb ce putem „savura” în această perioadă, a Penticostarului? Cum stați cu bucuria?

[Mihailc]

În prealabil postat de forever...

Hristos a înviat!

M-a „uimit” și m-a bucurat interpretarea conform căreia trândăviea este de fapt uitarea de Dumnezeu, lipsa uimirii... Despre uimire am găsit referințe și într-o carte, prea grea pentru mine („Isaac Sirianul — asceză singuratică și milă fără sfârșit”, Sabino Chialà), din care am reținut acest unic lucru - uimirea ca treaptă a cunoașterii.

De asemenea, nu vedeam „grija de multe” ca „deznădejde”, ci mai degrabă ca agendă prea încărcată, că tot e menționat mai sus și acest sindrom.

Altfel spus, mulțumesc pentru link și mă întreb ce putem „savura” în această perioadă, a Penticostarului? Cum stați cu bucuria?

Adevărat a înviat!

Trândăvia, în forma cea mai gravă, mai e numită, în limbajul asceților din vechime, akedia- starea de toropeală care pune stăpânire pe om în miezul zilelor caniculare de vară (în Egiptul părinților pustiei din secolele IV-V asta însemna valori termice greu de suportat). Dar nu e vorba doar de o toropeală fizică, un fel de variațiune a oboselii epuizante, ci mai ales de amorțirea sufletului și a minții, la care se adaugă ingredientul mortal al plictiselii extreme - nimic nu pare să te mai intereseze, lucrurile care mai ieri îți însuflețeau viața nu mai au nicio relevanță. În raport cu ceilalți se manifestă două tipuri de reacții extreme: fie îți vine a flecări inerțial ceasuri întregi cu prima/primul ieșit în cale, fie nu suporți în preajmă nici măcar persoanele din interiorul cercului tău afectiv. Consecința ultimă a acestei grave maladii duhovnicești este deznădejdea.

La akedie se ajunge, printre alte căi minore, tot printr-o pereche de contrarii fatidice: agenda prea încărcată, datorită grijii de multe sau agenda prea goală, adică nelucrarea, lenea voluntară, parazitismul social, divertisment excesiv etc. Ambele situații refuză uimirea ca leac duhovnicesc preventiv: în agenda supraîncărcată nu e loc pentru ea, iar în agenda goală e atât de mult loc încât se pierde în peisaj. Uimirea e cel mai bun medicament pentru uitare, în combinație cu trezvia.

Un fragment dintr-o rugăciune atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur spune așa: Doamne, izbăvește-mă de toată neștiința și uitarea, de trândăvirea și de nesimțirea cea împietrită.

Bucurii statornice, forever and ever....!