Este rău râsul? Când și cât?

[Moroco]

În prealabil postat de un frate

Cine profită, oare, de ceața otrăvită a polarizării maselor ușor hipnotizabile, a dezbinării comunității, a abaterii atenției de pe realitatea nudă pe o meta-realitate construită conspiraționist în vremuri tulburi, când ceața însăși devine mai deasă și privirea înțelegerii mai slabă?
Societatea, Biserica, omul majoritar care trăiește onest și modest? Desigur, nu.
Profită, însă, fie și temporar, exact cei ce provoacă intenționat și întrețin perfid polarizarea și dezbinarea, falsificarea și manipularea. Pozând simultan în „eroi”, oricât de ridicoli, ai cauzelor bune și drepte, traficate și expuse pe tarabele din iarmarocul trăncănelii propagandistice.
„Fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, bâlbâiţii cu gura strâmbă” care, abil, mai pomenesc și de Biserică, chiar și de Dumnezeu, își maschează greu, deci prost, apriga angajare în slujba propagandei de orice fel, lăsându-se inspirați de „cel care dezbină”, de cel ce-și bate joc de ei înșiși, de Marele Dezbinator. Căruia ei, ariviștii, trădătorii și smintiții întru multe îi slujesc zelos, departe de lumină.
„Slujirea la doi domni” sfârșește însă mereu prost.
Nu pentru Domnul, nici pentru cei fideli Lui.

Nu-i de ras sa bagam bani in noi ca-n urgentza fiindca tot bagand devenim bagabonzi ce-si baga bogoiul si apoi umbla asa bagati in ei insisi ca sa faca rele... pentru bani. Deci nu e deloc de ras ce va fi cu gurmanzii astia vidanjeuri care rodesc cotloane si buncare pline de mancare si bautura, pentru zile fara numar.

[Moroco]

un frate

Constituționalizarea răului
Abolirea realei libertăți: de conștiință și de alegere în profundă cunoștință de cauză.
Cea mai tristă premieră mondială: înscrierea „dreptului la avort” în Constituţie.
Unde?
În țara care a ghilotinat cândva inclusiv credința, cel mai onorabil act uman prin care persoana liberă oferă credit în alb Creatorului pe care nu îl poate vedea, Celui care a adus la existență ființele raționale libere. Atât de libere, încât se pot întoarce împotriva Lui însuși. Ceea ce au și făcut după ce au fost create. Ceea ce nu a diminuat însă cu absolut nimic veșnica Lui iubire părintească, dumnezeiesc de reverențioasă față de libertatea celui creat „după chipul și asemănarea Sa”. Liberi suntem, desigur, să nu credem nici asta.
În țara a cărei intelectualitate ieșită din turbinca iacobinismului revoluționar din 1789 a ajuns să deifice Rațiunea, ignorând absurdul și sacrilegiul oricărui act de idolatrizare (care suprimă Sensul),
în țara a cărei intelectualitate stângistă din secolul monstruoaselor totalitarisme ale secolul XX, reprezentată la un moment dat de Jean Paul Sartre, glorifica genocidul din Gulagul comunist, afirmând, prin reprezentantul ei celebru, că „orice anticomunist este un șobolan vâscos”. Omul, aproapele, celălalt era deja „infernul”.
Luciferism, anarhism, nihilism, iacobinism, socialism, comunism, terorism intelectual, antiumanism, anticreștinism. Crimă.
Suprimarea spiritului, paradoxal a însăși rațiunii idolatrizate, absolutizarea trupului, care devine contextual termenul ultim al raportării omului la el însuși: „corpul meu, alegerea mea”.
Lucrurile se leagă.
A legaliza crima (avortul este exact așa ceva în ordinea morală, de vreme ce fiecare persoană începe prin a fi un embrion, apoi un făt în pântecele mamei sale), a milita pentru „cultura morții”, nu pentru viață, a milita pentru infestare ideologică pe calea sexualizării minții unor copii din clasele primare, învățați nu doar că masturbarea de la vârste cât mai fragede e sănătoasă, ci și că distincția bărbat-femeie este depășită, că cele două sexe naturale sunt substituibile „genurilor” (gramaticale), că identitatea sexuală umană e fluidă și instabilă precum mintea care debitează această idee, că familia e paternalist opresivă, chiar fascistoidă (Theodor W. Adorno), deci o „structură de putere” (Michel Foucault) față de care e o datorie să ne revoltăm și care, alături de Biserică și alte instituții natural ierarhice, trebuie sfidată, criticată și „refuzată”,
toate acestea, dar și alte năzbâtii ideologice, spun multe despre persoanele care, crezându-se eliberate de „dogme”, deci libere în ultimul grad, sunt înregimentate total în acest gen de militantism antiuman, anticreștin, antieuropean.
Dacă orice femeie ar putea fi deplin conștientă de faptul că viața care s-a înfiripat și crește în ea este și devine o persoană distinctă și concretă înzestrată cu demnitate, avortul ar deveni cel mai probabil, cu rarisime excepții, o non-opțiune, deci inclusiv drama și suferința pe care acesta le aduce în viața oricărei femei ar putea lipsi.

Orice viclenie si desfranare, orice inselare si labordelatorie este defapt un avort. Iubirea nu cauta sa-si faca plozi insa nu e frumos sa-i omori daca apar puii ei. De aia nu-i bine sa te incurci cu desfranatele, pentru ca ele iubesc dar nu-ti fac copii... au tehnici de contraceptie iar daca ele esueaza atunci ii omoara... iata apeland la un drept constitutional. Ai dreptul sa tai dreptul altora!.. culmea, a unor nevinovati a caror vina este defapt vina ta ca au aparut pe lume. Era darul ei, darul iubirii. Nu lor le-ai taiat dreptul ci tie insuti. Cand dai pe cineva afara, la dracu sau il arunci la gunoi, defapt pe tine insuti te dai desi nu esti constient de asta si ti se pare ca ar fi invers. Tu vei fi cel ce va suferi.

De ce nu faci copilul si apoi il dai sa si-l creasca? Asa nu te scapi de problema? Ai rabdare 9 luni jumate, nasti prin cezariana daca vrei si gata. Il dai lui si pleci in lume. Daca i-a trebuit atunci sa-si asume. Asa ar fi cinstit. De ce sa-l pui in situatia in care trebuie sa participe la o crima? De ce sa participe la o contraceptie? De ce sa opreasca cineva puterea iubirii de a se inmulti? E rautate! E blestem. ”Lasati copiii sa vina la Mine!”

Arivismul care calcă totul în picioare,
contorsionismul pe calea parvenirii cu orice preț,
mințirea sfruntată cu Scriptura în mână,
trădarea și calomnierea în serie a celor până nu demult lingușiți,
cățărarea pe cadavrele trucatelor amiciții și prietenii,
vizarea obsesivă a unei sinecuri,
pofta pantagruelică de vizibilitate,
cameleonismul, inclusiv confesional, îndelung antrenat pentru pătrunderea în orice cotlon profitabil,
lichelismul rafinat.
Doar câteva dintre manifestările dezgustătoare ale „omului fără însușiri” morale, deci fără caracter.
Într-o cu totul altă lume, total străină „zburătorului” apter, trăiesc oamenii normali,
oameni care nu se vând,
nu se dau în spectacol,
nu îmbracă haina țipătoare a mercenarului propagandist,
nu mimează apologetica creștină în timp ce susțin filetismul,
nu se pozează compulsiv în aceeași postură ridicolă și psihanalizabilă de „învingător” cu vocația eșecului și carisma negustorului ambulant, capabil să vândă orice și pe oricine după anestezierea atenției și capturarea bunăvoinței victimelor.
Citirea atentă a Scripturii (pe care și diavolul o cunoaște perfect), dobândirea clarității morale, distingerea între vorbărie măgulitoare și rostire mărturisitoare, cunoașterea cât mai avansată a strategiilor Diavolului fanfaron, ne vor putea scuti de gravele efecte ale seducției practicate public de „duhul viclean al amăgirii”.
În acest timp, în acest an, mai mult decât oricând.

O sa ne tzepuim iar si iar de nu ne vedem... crezand ca e de ras. Nu e! Am ridicat un monument al tzepuirii in piatza revolutiei si acuma ce facem, ii aducem mereu jertfe ca tampitzii? Anul asta avem parte de cele mai multe tzepuiri. Cand o sa ne trezim din betie ca sa stim cu cine sa votam? Io cu cine votez? Si oricine iese, are cineva impresia ca presedintele e Dumnezeu sau ca parlamentarii sunt sfinti? Alegem un om care prin natura functiei ne tzepuieste. Ce-i democratia? O tzepuiala mai desa decat o monarhie. Dar avem impresia ca scapam mai usor de un conducator rau. Tzeapa! N-ai de unde sa stii cat e de rau urmatorul decat atunci cand ajunge pe functie. De la alesi nu vine nicio schimbare in bine. Iata au trecut 100 de ani si mergem din rau in mai rau spre indreptatirea tzepei din piata revolutiei. Bine ca mai e inca de tzepuit cate ceva ca ne-au vandut si viitorul stranepotilor. Dar daca am fi destepti am da o lege ca imprumuturile sa le plateasca cei ce au semnat si au aprobat si de la ei sa le ia justitia ca sa plateasca datoriile. Sa-i vanda pe ei cu tot neamul lor si sa-si recupereze banii... iar pe noi sa ne lase in pace ca sigur n-am fost deacord!.. cu pensiile si salariile nesimtite si cu toate privilegiile si sinecurile politrucilor si ale aparatului militar, justitiar si tortionar, a statului politziensc, medicalo-sanitar, paralel-securistic, mafiot si impostor. Jos calaii!! Ne-ati tzepuit, ne-ati jefuit. Si acuma umblati sa ne pacaliti sa va realegem? Tzeapa! De data asta sper sa va luatzi tzapa de la popor! Insa daca tot voi numarati voturile... a clar ce va fi... tot ce a mai fost o sa mai fie, nimic nou sub soare.

O sa votez cu sica, cu drula si cu bula. Ba nu, o sa votez cu SOS Roamnia. Ba nu, o sa votez cu USL 2.0 reloaded. Ba nu. O sa votez cu Simion Gica Contra. Doar ca io-s pentru. Asa ca nu stiu cu cine sa votez. Dar o sa votez sigur cu cineva, daca ma miluieste Dumnezeu cu zile sa ajunga la ceasul ala.

Deci haideti la vot ca o sa va dam...... taxe si impozite si inflatie si cresteri de preturi cat le mai puteti duce. Rabda mamaliga rabda si odata rabufneste.

Ce m-as mai distra sa ia AUR 50%+1 din voturi! Asta va fi intradevar de ras! Tzeapa mult visata si preaindelung asteptata! Sa-i vezi pe toti ciuruiti si pliostiti iesind la declaratii. : )))))))))))))))))))))))))))))

Simeon Noul Teolog (949- 12 martie 1022) are și această fină observație procurată de claritatea privirii sale lăuntrice:
„Noi, cei credincioşi, suntem datori să-i privim pe toți ca pe unul şi să socotim că în fiecare este Hristos”.
Nu e chiar ceva subînțeles ușor.
În primul rând, prin străduință zilnică, să nu acceptăm dizolvarea celuilalt într-o masă, să-l salvăm de la anularea (comodă) în ea, să-l extragem pe cel care ne iese în cale ca persoană din entitatea „infernală” a mulțimii depersonalizante.
Iisus, ca Dumnezeu, discerne chipul fiecărui om din mulțime. Doar de aceea, „văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite…”
Nu masele pot fi iubite (doar lingușite), ci persoanele distincte.
E cazul fiecăruia dintre noi care, cel mai adesea chip ignorat într-o mulțime, tânjește nemărturisit după atenția binevoitoare a celorlalți.
Gradul de încreștinare devine, așadar, proporțional cu cel al acuității vederii noastre spirituale („ochii de văzut”). Cea care, pătrunzând dincolo de haina defectelor și păcatelor ce ni-l fac antipatic sau detestabil pe celălalt, sesizează prezența lui Hristos în el. Hristos, Cel care a spus aceste tainice, mântuitoare cuvinte:
„Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit.
Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.”
Hristos e mereu în preajmă, la o distanță de mână întinsă milostiv spre celălalt.
De aceea nu prea ne vom putea scuza cândva, zicând: „Când Te-am văzut...?”

”Cand Te-am crezut, cand Te-am ascultat?” (oile si oitzele)
”Cand nu Te-am crezut, cand nu Te-am ascultat?” (capreleprele si capraideleurilelele)

[Moroco]

„Nu ai experiența binelui decât împlinindu-l.
Nu ai experiența răului decât refuzând să-l împlinești, ori, dacă l-ai împlinit, căindu-te.
Când împlinești răul, nu-l cunoști (cu adevărat), pentru că răul fuge de lumină.”
Simone Weil
Exact această inevitabilă experiență care ne solicită limitele, atenția morală și claritatea privirii orientate spre celălalt, această experiență ne și mântuiește. Nu poți învinge forța gravitațională a răului fără să-i opui, luptându-te, forța ascensională a binelui care zace structural în tine.
E o eroare să credem că ne-am putea salva pasiv, comod, aseptic sau leneș solitar, având doar grijă să nu ne tragă curentul.
În ciuda aparențelor, împlinirea binelui este mai accesibilă decât cea a răului care, în variante diabolic rafinate, presupune planuri obositoare și elaborate. A întinde o mână de ajutor e ceva mai ușor decât a ucide cu ea. A mângâia cu un cuvânt e mult mai simplu decât a-l devora cu el pe la spate pe cel căruia te străduiești să-i zâmbești, deși îl detești.
Ideea sedativă moral, inoculată totdeauna de „cel viclean”, aceea că ești în ordine și chiar stimabil doar pentru că nu ai omorât pe nimeni, nu ai comis niciun atentat sângeros sau nu ai contribuit direct la declanșarea unor calamități, este, desigur, total ridicolă. Am percepe-o însă așa doar dacă nu ne-am complace în submediocritatea noastră morală de oameni „cumsecade” și nu am trișa în fața propriei conștiințe pe care ne străduim să nu cumva să o trezim.

Binele invinge raul si Lumina lumineaza in intuneric mai ales atunci cand implineste binele bazat pe invatatura de Credinta si nu cand se consoleaza compatimindu-se si victimizandu-se impreuna cu ipocritii teroristi bucurandu-se ca nu e ca acel vames ce se bate in piept ca o gorila decazuta la stadiu de râma, de vierme neindraznind sa-si ridice nici macar ochii spre cer... darmite, sabia, pumnul, vorbele sau altele asemenea invartind amenintari si vorbe grele ca sa se laude ca ei, casta autoaleasa impaunandu-se ca fara ei se darama templul cel mare de saracie si de lipsa de aparatori drepti, vrednici si curajosi asa ca ei insisi.

„Românii nu sunt o națiune”,
afirmă scrâșnit o voce sufocată de ură nucleară din miezul infernal al propagandei scelerate.
„Patriotul hotărît, naționalistul exclusiv, românul pînă în măduva oaselor” vor lua, desigur, năprasnică atitudine de la cea mai înaltă tribună, spulberând această ofensă, aceste grele, nemaiauzite cuvinte.
Nu poate fi altfel. O știm tot de la Caragiale:
„Să te păzească Dumnezeu să ataci România lui oricît de pe departe, căci moftangiul român e aci gata să te zdrobească.”

Daca te gandesti la comunitatile cetatenilor romani de etnii conlocuitoare, la unguri si secui, la tigani si romi, la sasi, shvabi, austrieci si nemti, la evrei, la rusi lipoveni, basarabeni si ucraineni, la armeni, turci, tatari, arabi, greci, nepalezi, pakistanezi, chinezi, bulgari, sarbi, americani, francezi, africani, italieni, si multi-multi altii, atunci e clar ca glasul scrashnit al cezarului de la rasarit cam are dreptate, e clar ca nu suntem o natiune ci una majoritara ce traieste pasnic milenar cu multe natzii si etnii de diferite culturi convietuind in pace, prietenie si ajutor reciproc. Deci nicio jignire, nicio suparare. E clar pentru oricine ca cetateanul roman este un amestec destul de sectant, erectic si sateist cu crestin-ortodoxia daca ne gandim la multimile de crestini si de comunisti cu libertate de constiinta.

Nu stiu daca exista român traditionalist pur sange si unde il gasim pe acest roman de rasa pura imaculata, milenara ca sa revendice el drepturi impamantenite inca de la Noe. Pe de alta parte neamestecul si puritatea poruncite de Dumnezeu se refera la Via si poporul credincios de credinta curata in adevar si duhovnicie traind cu mare sensibilitate duhovniceasca si sufleteasca pana in inima si cu discernamant limpede si deslusitor caci nu se poate amesteca adevarul, umilinta, curatenia si smerenia cu mitomania, trufia si smintzisorenia ipocrita plina de mizeria viciilor impatimite pana la nepasare in impietrirea inimii.

De bine de rau acest moftangiu roman poate fi bunicul, tata, unchiul, fratele, fiul, varul meu si al unora dintre noi si avem tot dreptul sa ne manifestam shucareala la astfel de insulte care ne desfinteaza ca natiune, religie, tzara si rabdare istorica, pe de alta parte suntem desfintati si nerecunoscuti ca parinti duhovnicesti care i-a increstinat pe vecini si pe respectivii tupeisti trufasi care dau astfel de declaratii insolente si nerecunoascatoare negand evidenta. Dar lingushitorii care ne ”ajuta” cu bani si cu arme sa ne auto-distrugem intre noi ca ucrainenii or fi mai buni?

Sigur ca nu vrem sa chichirizam galceava si nu ne ambalam la umbra armamentului greu al altora caci in spiritul traditiei noastre milenare la loc de cinste sta lucrarea pacii si rabdarea indulunga si iertatoare caci oamenii blajini din locurile astea binecuvantate au rabdat in mod traditional toate veghind ca mamaliga pusa pe foc sa nu vrea sa rabufneasca ci doar sa suspine cu folos cand cele mai crude si pagane imperii au venit sa prade si sa ne supuna cu incapatzanare punand biruri grele pana si-au sfarsit semetia si trufia lor sfaramandu-si capetelor lor imperiale blestemate lovindu-se de stanca, de muntii Raraului, Ceahlaului si varful Vladeasa din firea crestina a oamenilor ca de ceva ce nu puteau ei intelege nici privind la crucea Domnului de pe Caraiman!

Deci nu e de ras si de batjocura moftangiul roman!.. care se infierbanta vorbind de natiunea româna!

[Moroco]

„Ochi pentru ochi” e dictonul care ne-ar face pe toți orbi. „Dinte pentru dinte” ne-ar lăsa știrbi. Chiar și oftalmologii sau dentiștii ar avea mult de pierdut...
În Postul Mare e bine să nu fim oameni mici, mărunți sau meschini. E lecția fundamentală a creștinismului viu, nu doar cultural, filozofic sau ideologic.
Cer Domnului harul de-a uita răutatea semenilor care m-au nedreptățit, dar cer iertare și oamenilor cărora — din orbire, trufie sau îndreptățire de sine — le-am greșit.

”Priviți la crini cum cresc: Nu torc, nici nu țes. Viața este mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea.”

Spune-i răspicat și simplu cugetului tău: „sunt principalul responsabil pentru cum gândesc, pentru ce ascult, pentru cum arăt și pentru cât trăiesc. Sunt cel dintâi care se poate îngriji de semințele așternute-n țarina sufletului meu. Sunt primul chemat să cultiv sănătatea trupului, curăția inimii și agilitatea minții primite-n dar de la Dumnezeu.
Doar eu — nu guvernul sau corporațiile —, ci doar eu pot oferi dragoste și liniște familiei mele. Doar eu pot uda floarea din grădina casei, din balcon ori sufragerie. Eu ca părinte — nicidecum primarul — sunt dator să ofer lumină, har, veselie și bună creștere copiilor mei.”
Iată începutul înțelepciunii: să fii responsabil de ceea ce ți se întâmplă zilnic. Numai așa putem schimba și lumea: prin noi înșine.

E bine sa pui inceput bun lepadand legea pismei si parvenirii ca sa primesti Harul Intelepciunii Marianice a lucrarilor duhovnicesti mantuitoare si facatoare de pace. Adica prin noi insine poate sa se implineasca voia divina, buna voire daruita din belshug prin Hristos-Cuvantul, daca mergand pe Cale ne smerim si ne umilim atat de mult si de tainic pana ajungem sa auzim, sa credem si sa ascultam cu multa credinta si fara indoila, negare, necredinta, nepasare,... plini de recunostinta si intro multumire continua pentru tot darul si toata lucrarea de curatire si indreptare ce vine de la Dumnezeu prin Iisus Domnul si prin mai micutzii Sai prea-cuminti, rabdatorii cei de sub sarcini si cruce pana la sfarsit.

Nu trebuie sa ai in cap scopul de a schimba lumea caci nu-ti foloseste la nimic sa castigi lumea in timp ce sufletul tau ti-l vei pierde ci scopul cel bun e de a ajunge si tu, dupa sfinti, in fericirea din Cer caci acolo e multa multumire, bucurie, veselie si fericire curata fara bani murdari si fara pacate=moarte. Acolo sufletele sunt vii si fierbinti, infocate, calde, bune, harnice, treze, veghetoare, curajoase, drepte, si mult iubitoare intru marele adevar de Dumnezeu si de apropiatii cei vrednici, nicidecum de sine insusi si de pile, privilegii, inlesniri si comoditati desarte.

[Moroco]

Pe parcursul perioadei ascendente a Postului abia început, s-ar putea să nu însemne prea puțin întețirea atenției și mobilizarea lăuntrică - deloc zgomotoasă, gesticulantă sau auto-eroizantă - pentru eliberarea de „bagaje” ridicole și greutăți care nu ne trag în sus.
Nu ar fi chiar puțin să încercăm îndepărtarea și eliberarea de
„trândăvie” - nu doar banalizata lene, reveria „perei mălăiețe” și a „posmagilor moi”, înțepenirea în statutul exclusivist al „creștinului de duminică”, tolănirea pe fantasme, ci și nesimțirea morală deviantă spre complicitatea cu răul, fie și doar prin vinovată tăcere.
„grija de multe” - ușurătatea, risipirea minții și timpului în fleacuri parazitare, vânarea țintelor joase, dar profitabile, ratând sensul și scopul ceva mai înalte decât mormanele de bani, de mâncare și haine, ignorând cuvintele Cuvântului despre „păsările cerului” și „crinii câmpului”…
„iubirea de stăpânire” - lăcomia de puterea cu care-i strivim pe alții, pofta de a fi primul, voluptatea dominării, evitarea atentă a jertfirii de sine și a slujirii oricât de anemice a celorlalți, alergia la dialog, mimarea comuniunii.
„grăirea în deșert” - incontinența verbală, vorbăria goală despre cele sfinte, sleirea cuvintelor și a interlocutorului, trădarea și instrumentalizarea cinică a Cuvântului „silit” să spună azi altceva decât a spus înainte de a fi răstignit.
Nu ar fi chiar puțin, de asemenea, să încercăm dobândirea, inclusiv prin rugăciune, a
„curăției" - curățirea minții îmbibate cu gânduri inavuabile, turpitudini și puzderie de fantasme murdare. ,,Fericiți cei curați cu inima”.
„smereniei” - clarificarea morală în legătură cu sine, lupta reală cu egolatria, privirea în ochi a „regelui gol” din noi înșine, recunoașterea sinceră a propriei nevrednicii. „Fericiți cei săraci cu duhul”.
„răbdării” - răbdarea ceva mai îndelungă decât cea epuizată rapid la Liturghie cu un ochi la ușa care se tot deschide și cu unul la telefon, răbdarea de a-l asculta pe celălalt până la capăt, răbdarea rodită de buna educație și cuviință, de noblețea creștină indusă de spiritul aristocratic al Evangheliei asimilate, nu doar ipocrit citate.
„dragostei” - acea dragoste izvorâtă din încredințarea că în celălalt pâlpâie sau strălucește chiar „chipul” lui Dumnezeu și din speranța că ne vom mântui împreună cu ceilalți. Acea dragoste care nu poate imagina iadul pentru nimeni. Universalismul dragostei, presupus de existența aproapelui de pretutindeni, nu doar din familia sau parohia noastră, solicită firescul universalism al speranței la care ne invită Scriptura, când spune că „Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască”.
„vederea greșelilor proprii și neosândirea celuilalt” - deschiderea largă a „ochilor de văzut” spre propriile păcate și evitarea judecării celuilalt, pe care e bine să ni-l reamintim ca „frate” înaintea Tatălui și Împăratului ceresc.
Sigur, ușor de zis și de scris.
Rugăciunea, acum mai ales cea a Sfântului Efrem Sirul, ajută mai mult decât credem înainte de a o rosti atent în fiecare zi, înțelegând progresiv despre ce e vorba în ea și în noi.
Rugăciunea în care ne dezgolim sufletul pentru a ne îmbrăca cu ceea ce chiar ne stă bine, întrucât ne este potrivit.

Putina aplecare spre cele duhovnicesti pacifiste lucrandu-le mai in profunzime nu cred ca strica. Trebe folosita perioada asta cu intelepciune caci mai ”nou” am vazut ca se asculta prin neascultare si se merge intelept prin prostie smerindu-ne k lumea prin alegerea trufiei cu deschidere prea primitoare de tradatori pagani si erectici ”intelepti” de la pacat ca sateii.

[Moroco]

Am citit cartea lui Iov pe la 17 ani. E povestea unui om care n-a renunțat la credință, valori și fidelitate, deși a cunoscut suferința, abandonul și batjocura „prietenilor.” Biblia te ajută pentru că îți dă jos masca socială și-ți cere să privești eșecul vieții dedublate, trăită-n minciună.
Viețile noastre cunosc frecvent pustiul și dezamăgirea: faliment financiar, boli premature, iubiri destrămate, trădarea unor amici, sabotajul colegilor de breaslă, propria miopie spirituală, răutatea lumii și calomnia gratuită.
Cartea lui Iov este despre smerenia și răbdarea celui drept, dar ispitit de răzvrătire. Dumnezeu îi pune acestuia o singură întrebare: „unde erai tu, Iov, când Eu făceam salba de stele”?
Măreția Infinitului divin ar trebui să ne smerească. Orgolioși nevoie mare, suntem ca un grăunte de nisip aruncați pe fundul mării.
Dacă omul modern n-ar fi renunțat la Dumnezeu, ar fi priceput cât de nejustificate și ridicole sunt pretențiile de infailibilitate sau omnisciență. Ar fi înțeles „că-n parte cunoaștem și că doar în parte profețim.”
Chiar dacă ne moare cineva drag inimii noastre — o persoană infinit mai valoroasă decât banii sau obiectele prăfuite — suntem îndatorați cu recunoștință pentru darul nemeritat al vieții trăite până azi.
În pragul dizolvării propriei tale materialități, descoperi că atașamentele materiale îngreunează suișul duhovnicesc. În fața veșniciei, numai iubirea-agape e consolatoare.

In post nu e cazul de agape. Practic ar trebui astfel sa mancam si sa postim incat sa nu mai fie nevoie sa folosim toileta-buda.

[Demetrius]

În prealabil postat de Moroco

In post nu e cazul de agape. Practic ar trebui astfel sa mancam si sa postim incat sa nu mai fie nevoie sa folosim toileta-buda.

Ba da!
E vorba de iubirea-agape, pentru care e ”harți” tot timpul.
Eu însă mă aștept ca tu să nu înțelegi că jertfa lui Iisus exact asta a fost, iubire-agapă pentru toți păcătoșii, tocmai în postul Paștilor.
Ascultă trâmbița!